Într-un articol descoperit de mine din întâmplare azi, dar publicat în revista Contemporanul sub titlul
D.R. Popescu. Prin estetică şi est-etică Theodor Codreanu (în Modele din numărul 07 / Iulie 2014 din 23 iulie 2014) scrie :
« Intuiţia romancierului, chiar împotriva ispitei raţionaliste, impuse de constrângerile ideologiei oficiale, a pătruns mult mai departe. Iată de ce, după acest formidabil travaliu (care este ciclul de romane F), el a simţit că soluţia din Împăratul norilor poate seduce şi dezorienta. În consecinţă, s-a simţit îndatorat s-o ia de la capăt, cu un nou ciclu romanesc.
E curios cum în plină estetică neomodernistă remanenţa est-eticii marxist-leniniste supravieţuia, încât se poate spune că a existat o continuitate neîntreruptă între aceasta şi est-etica de semn întors revigorată în 1989 pe urmele Monicăi Lovinescu. În 1977, Valeriu Râpeanu scria despre afirmarea unor înalte valori morale în trei dintre romanele lui D.R. Popescu: Vânătoarea regală, Împăratul norilor şi Ploile de dincolo de vreme, încadrându-le într-o direcţie a prozei vremii, alături de cărţile lui Marin Preda, Eugen Barbu şi Constantin Ţoiu. Şi asta „în ciuda unei formule literare faulkneriene şi a unei expresii stilistice ce devine câteodată stufoasă”, încât cele trei romane „sunt înscrise într-o tradiţie românească prin sensul lor moral”: „Conflictul acestor trei cărţi se desfăşoară între adevăraţii revoluţionari, şi unii ca Gălătioan care a denaturat principiile urmărindu-şi interesele lor egoiste, străine de cauza revoluţiei.”(Valeriu Râpeanu, Afirmarea unor înalte valori morale, în „România liberă”, an. XXXV, nr. 10030, 2 februarie 1977, p. 2.)»
Chiar așa se prezentau lucrurile, Valeriu Râpeanu nu greșește și nu deformează sensul afirmat clar de autor în repetate fraze incluse în text sub formă de mesaje către cenzură și către ideologi. Astfel de lecturi și astfel de chei de lectură propuse de autor i-au permis lui D.R. Popescu să promoveze de la postul de corector la Steaua, fost medicinist reciclat, pe când încă scria, cum susțineau anecdotele care circulau pe seama lui în Clujul de dinainte de 1968, pe rulouri de hârtie «de budă»,mai degrabă probabil hîrtie tehnică în rulou, la postul de redactor șef la Tribuna, membru al Comotetului Central al P.C.R. și președinte al Uniunii scriitorilor în perioada finală a regimului național-comunist. Sigur, mesajele îmbârligate și ascunse ale prozei erau inaccesibile cititorilor ideologice sau erau tolerate de aceștia devreme ce mesajle vizibile și clare erau semne de supunere la temele ideologice oficiale și dominante ale epocii. Era situația tipică de negociere dintre autor și cenzor, după principiul noi ne facem că suntem pe linie și voi vă faceți că ne credeți că suntem pe linie.
Dar, așa cum am scris la vremea respectivă, în cronicile mele de «întâmpinare» care căpătaseră forma unui studiu despre raportul dintre roman și istorie, de fapt, toți autorii acelor promoții (de la Marin Preda la Constantin Țoiu și de la Ion Lăncrănjan la Augustin Buzura sau Petre Sălcudeanu, se prefăceau și acceptau să fie considerați conformiști cârtitori, în cadrul sistemului, niciodată în afara lui.
Am etichetat această atitudine «meliorism», cu un termen introdus în critica literară românească de Gheorghe Perian, în textele mele din Vatra, preluate în volumul Serii și grupuri (1981). Există grade ale ideologiei melioriste și ale supunerii la ticurile ei, mai mult sau mai puțin evidente, în funcție de talentul autorilor de a masca ticurile sau a ale contrabalansa cu altele.
Theodor Codreanu nu pare să cunoască bine epoca. O citește prin ochelarii ideologici și din perspectiva unui Nicolae Breban, trecut prin experința pariziană. În același timp, Th. Codreanu uită să pomenească analizele lui Marian Popa, care, dacă nu a fost primul, a fost cel mai consecvent critic al ideologizării de sens negativ (în raport cu ideologizarea pozitivă a realismului socialist tardiv) pe care o practicau criticii ideologi de la Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu sau Mircea Iorgulescu, în numele est-eticii.
« În limitele cenzurii dintre 1974-1978, Eugen Simion nu putea spune mai mult, retezând orice tentaţie de hermeneutizare în plus, dincolo de aspectele tehnice ale esteticului. Cu atât mai puţin îşi va îngădui critica din anii ’80, predispusă, mai degrabă, la a plonja în gratuităţile verbioase ale textualismului postmodernist. Aşa se şi explică de ce s-a produs reacţia de negare a „neomodernismului” generaţiilor ’60-’70 în favoarea noii mode împrumutate din Occident, dar fără suportul postmodernităţii organice de acolo, cum va sesiza Adrian Dinu Rachieru: „Golit de postmodernitate, postmodernismul românesc riscă să suporte un tratament «junimist», dovedindu-se păgubos, o nouă formă fără fond”. De aceea, nuanţări interesante despre proza lui D.R. Popescu vor veni, în continuare, dinspre criticii ancoraţi în modernitate, chiar veniţi din generaţia ’80. „Şaptezecistul” Dan Culcer, bunăoară, deşi nu părăseşte calea estetică a lui Eugen Simion, vorbind despre aceleaşi două romane de sfârşit de ciclu (Împăratul norilor şi Ploile de dincolo de vreme), revine totuşi la o est-etică implicită, ca opţiune a cititorului, concordantă cu a autorului: „Fără a moraliza, opţiunea etică şi politică a autorului este clară, el fiind de partea valurilor (sic! de fapt am scris "valori") pozitive ale istoriei şi implicarea noastră de cititori este cu atât mai profundă cu cât ne identificăm pe nesimţite, alergând, analizând, discernând semnificaţii şi fiind obligaţi să confruntăm propriile noastre versiuni cu poziţia autorului…” În realitate, din cele spuse de Dan Culcer, nu-i deloc clar care este „opţiunea etică şi politică” a scriitorului, cel puţin în sensul postării „de partea valurilor pozitive ale istoriei”. Care „valuri pozitive”? Ambiguitatea, în ce-l priveşte pe critic, trebuie să se fi prelungit până în anul 1987, când s-a hotărât să se auto-exileze la Paris, urmându-şi soţia, prozatoarea Maria Mailat. Iată de ce putem din nou anticipa că între est-etica de sorginte sovietică şi cea „anticomunistă” pariziană nu era decât un pas.»
Th. Codreanu se lasă dus de valul frazei și mă acuză de ambiguitate. Nu m-a citit atent, în mod evident. Printre criticii vremii eram cel care se împotrivea net, teoretic și scriptic, tocmai acestei ambiguități. Am fost singurul critic român care a scris despre cenzură, explicit, într-un volum tipărit în 1981, Serii și grupuri. Th. Codreanu nu a citit volumul, ci doar ceva paragrafe despre D.R. Popescu. Nu așa se face critică literară serioasă.
Valorile pozitive la care mă refeream erau acelea ale ideologiei național-comuniste cu variantele ei mai mult sau mai puțin deviante ți radicale. Th. Codreanu nu observă, sau nu vrea să vadă că scriind despre « valori pozitive» cărora autorul le făceau plecăciuni, nu consideram, nu afirmam că ele sunt și valorile mele, dimpotrivă, chiar în fraza citată scriam că suntem obligați să confruntăm propriile noastre versiuni (de istorie) cu poziția autorului.»
Rămâne de precizat că est-etica era nu doar o ideologie ci și calea regală, cheia pentru înțelegerea specificității și ambiguității literaturii române dominante din acea perioadă, deloc modernistă, mai degrabă clasicistă, lucru de care și-a dat seama Romulus Guga într-un editorial virulent din Vatra, scris din păcate cu mijloacele culturale și stilistice oarecum precare ale autorului, atunci.
Această literatură, așa cum am descris-o la vremea respectivă avea și va avea o valoare de document social, pentru o perioadă în care nici sociologia, nici istoriografia nu aveau libertatea sau nu găsiseră calea pentru a vorbi cu mijloacele lor specifice despre vremea noastră.
Unii autori scriau ÎNTÂI pentru primii cititori, care erau cenzorii. Dar unii din cenzorii vremii nu erau nici inculți, nici rigizi, cum s-ar putea crede, ci foarte maleabili, fricoși, inteligenți, greu de păcălit, deși se lăsau uneori păcăliți dintr-un fel de complicitate și solidaritate sentimentală cu literatura, ca între borfași. Doar după aceea, odată cu viza cenzorului, apărea posibilitatea ca textul să-și atingă cititorii reali și jinduiți, pentru care scriau în mod secret autorii, făcându-le mereu cu ochiul. Și toată lumea pricepea despre ce este vorba într-o dulce și devălmașă complicitate, adesea devoratoare de talente. Cazurile mai vechi : Petru Dumitriu, Titus Popovici, Alexandru Ivasiuc, Ion Lăncrănjan, Marin Preda, Radu Cosașu. Mai noi, Augustin Buzura, D.R:Popescu, Constantin Țoiu, Petre Sălcudeanu.
D.R. Popescu. Prin estetică şi est-etică Theodor Codreanu (în Modele din numărul 07 / Iulie 2014 din 23 iulie 2014) scrie :
« Intuiţia romancierului, chiar împotriva ispitei raţionaliste, impuse de constrângerile ideologiei oficiale, a pătruns mult mai departe. Iată de ce, după acest formidabil travaliu (care este ciclul de romane F), el a simţit că soluţia din Împăratul norilor poate seduce şi dezorienta. În consecinţă, s-a simţit îndatorat s-o ia de la capăt, cu un nou ciclu romanesc.
E curios cum în plină estetică neomodernistă remanenţa est-eticii marxist-leniniste supravieţuia, încât se poate spune că a existat o continuitate neîntreruptă între aceasta şi est-etica de semn întors revigorată în 1989 pe urmele Monicăi Lovinescu. În 1977, Valeriu Râpeanu scria despre afirmarea unor înalte valori morale în trei dintre romanele lui D.R. Popescu: Vânătoarea regală, Împăratul norilor şi Ploile de dincolo de vreme, încadrându-le într-o direcţie a prozei vremii, alături de cărţile lui Marin Preda, Eugen Barbu şi Constantin Ţoiu. Şi asta „în ciuda unei formule literare faulkneriene şi a unei expresii stilistice ce devine câteodată stufoasă”, încât cele trei romane „sunt înscrise într-o tradiţie românească prin sensul lor moral”: „Conflictul acestor trei cărţi se desfăşoară între adevăraţii revoluţionari, şi unii ca Gălătioan care a denaturat principiile urmărindu-şi interesele lor egoiste, străine de cauza revoluţiei.”(Valeriu Râpeanu, Afirmarea unor înalte valori morale, în „România liberă”, an. XXXV, nr. 10030, 2 februarie 1977, p. 2.)»
Chiar așa se prezentau lucrurile, Valeriu Râpeanu nu greșește și nu deformează sensul afirmat clar de autor în repetate fraze incluse în text sub formă de mesaje către cenzură și către ideologi. Astfel de lecturi și astfel de chei de lectură propuse de autor i-au permis lui D.R. Popescu să promoveze de la postul de corector la Steaua, fost medicinist reciclat, pe când încă scria, cum susțineau anecdotele care circulau pe seama lui în Clujul de dinainte de 1968, pe rulouri de hârtie «de budă»,mai degrabă probabil hîrtie tehnică în rulou, la postul de redactor șef la Tribuna, membru al Comotetului Central al P.C.R. și președinte al Uniunii scriitorilor în perioada finală a regimului național-comunist. Sigur, mesajele îmbârligate și ascunse ale prozei erau inaccesibile cititorilor ideologice sau erau tolerate de aceștia devreme ce mesajle vizibile și clare erau semne de supunere la temele ideologice oficiale și dominante ale epocii. Era situația tipică de negociere dintre autor și cenzor, după principiul noi ne facem că suntem pe linie și voi vă faceți că ne credeți că suntem pe linie.
Dar, așa cum am scris la vremea respectivă, în cronicile mele de «întâmpinare» care căpătaseră forma unui studiu despre raportul dintre roman și istorie, de fapt, toți autorii acelor promoții (de la Marin Preda la Constantin Țoiu și de la Ion Lăncrănjan la Augustin Buzura sau Petre Sălcudeanu, se prefăceau și acceptau să fie considerați conformiști cârtitori, în cadrul sistemului, niciodată în afara lui.
Am etichetat această atitudine «meliorism», cu un termen introdus în critica literară românească de Gheorghe Perian, în textele mele din Vatra, preluate în volumul Serii și grupuri (1981). Există grade ale ideologiei melioriste și ale supunerii la ticurile ei, mai mult sau mai puțin evidente, în funcție de talentul autorilor de a masca ticurile sau a ale contrabalansa cu altele.
Theodor Codreanu nu pare să cunoască bine epoca. O citește prin ochelarii ideologici și din perspectiva unui Nicolae Breban, trecut prin experința pariziană. În același timp, Th. Codreanu uită să pomenească analizele lui Marian Popa, care, dacă nu a fost primul, a fost cel mai consecvent critic al ideologizării de sens negativ (în raport cu ideologizarea pozitivă a realismului socialist tardiv) pe care o practicau criticii ideologi de la Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu sau Mircea Iorgulescu, în numele est-eticii.
« În limitele cenzurii dintre 1974-1978, Eugen Simion nu putea spune mai mult, retezând orice tentaţie de hermeneutizare în plus, dincolo de aspectele tehnice ale esteticului. Cu atât mai puţin îşi va îngădui critica din anii ’80, predispusă, mai degrabă, la a plonja în gratuităţile verbioase ale textualismului postmodernist. Aşa se şi explică de ce s-a produs reacţia de negare a „neomodernismului” generaţiilor ’60-’70 în favoarea noii mode împrumutate din Occident, dar fără suportul postmodernităţii organice de acolo, cum va sesiza Adrian Dinu Rachieru: „Golit de postmodernitate, postmodernismul românesc riscă să suporte un tratament «junimist», dovedindu-se păgubos, o nouă formă fără fond”. De aceea, nuanţări interesante despre proza lui D.R. Popescu vor veni, în continuare, dinspre criticii ancoraţi în modernitate, chiar veniţi din generaţia ’80. „Şaptezecistul” Dan Culcer, bunăoară, deşi nu părăseşte calea estetică a lui Eugen Simion, vorbind despre aceleaşi două romane de sfârşit de ciclu (Împăratul norilor şi Ploile de dincolo de vreme), revine totuşi la o est-etică implicită, ca opţiune a cititorului, concordantă cu a autorului: „Fără a moraliza, opţiunea etică şi politică a autorului este clară, el fiind de partea valurilor (sic! de fapt am scris "valori") pozitive ale istoriei şi implicarea noastră de cititori este cu atât mai profundă cu cât ne identificăm pe nesimţite, alergând, analizând, discernând semnificaţii şi fiind obligaţi să confruntăm propriile noastre versiuni cu poziţia autorului…” În realitate, din cele spuse de Dan Culcer, nu-i deloc clar care este „opţiunea etică şi politică” a scriitorului, cel puţin în sensul postării „de partea valurilor pozitive ale istoriei”. Care „valuri pozitive”? Ambiguitatea, în ce-l priveşte pe critic, trebuie să se fi prelungit până în anul 1987, când s-a hotărât să se auto-exileze la Paris, urmându-şi soţia, prozatoarea Maria Mailat. Iată de ce putem din nou anticipa că între est-etica de sorginte sovietică şi cea „anticomunistă” pariziană nu era decât un pas.»
Th. Codreanu se lasă dus de valul frazei și mă acuză de ambiguitate. Nu m-a citit atent, în mod evident. Printre criticii vremii eram cel care se împotrivea net, teoretic și scriptic, tocmai acestei ambiguități. Am fost singurul critic român care a scris despre cenzură, explicit, într-un volum tipărit în 1981, Serii și grupuri. Th. Codreanu nu a citit volumul, ci doar ceva paragrafe despre D.R. Popescu. Nu așa se face critică literară serioasă.
Valorile pozitive la care mă refeream erau acelea ale ideologiei național-comuniste cu variantele ei mai mult sau mai puțin deviante ți radicale. Th. Codreanu nu observă, sau nu vrea să vadă că scriind despre « valori pozitive» cărora autorul le făceau plecăciuni, nu consideram, nu afirmam că ele sunt și valorile mele, dimpotrivă, chiar în fraza citată scriam că suntem obligați să confruntăm propriile noastre versiuni (de istorie) cu poziția autorului.»
Rămâne de precizat că est-etica era nu doar o ideologie ci și calea regală, cheia pentru înțelegerea specificității și ambiguității literaturii române dominante din acea perioadă, deloc modernistă, mai degrabă clasicistă, lucru de care și-a dat seama Romulus Guga într-un editorial virulent din Vatra, scris din păcate cu mijloacele culturale și stilistice oarecum precare ale autorului, atunci.
Această literatură, așa cum am descris-o la vremea respectivă avea și va avea o valoare de document social, pentru o perioadă în care nici sociologia, nici istoriografia nu aveau libertatea sau nu găsiseră calea pentru a vorbi cu mijloacele lor specifice despre vremea noastră.
Unii autori scriau ÎNTÂI pentru primii cititori, care erau cenzorii. Dar unii din cenzorii vremii nu erau nici inculți, nici rigizi, cum s-ar putea crede, ci foarte maleabili, fricoși, inteligenți, greu de păcălit, deși se lăsau uneori păcăliți dintr-un fel de complicitate și solidaritate sentimentală cu literatura, ca între borfași. Doar după aceea, odată cu viza cenzorului, apărea posibilitatea ca textul să-și atingă cititorii reali și jinduiți, pentru care scriau în mod secret autorii, făcându-le mereu cu ochiul. Și toată lumea pricepea despre ce este vorba într-o dulce și devălmașă complicitate, adesea devoratoare de talente. Cazurile mai vechi : Petru Dumitriu, Titus Popovici, Alexandru Ivasiuc, Ion Lăncrănjan, Marin Preda, Radu Cosașu. Mai noi, Augustin Buzura, D.R:Popescu, Constantin Țoiu, Petre Sălcudeanu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu