luni, 1 august 2011

Ideologi, provocatori și slugoi. Despre «acumiști», ca neopolitruci

Discuțiile în jurul provocărilor lansate sub semnături diverse pe ACUM.TV sunt inutile. Nici o logică a polemicii nu funcționează, nu se aduc argumente și atunci când se aduc ele se bazează pe anacronisme sau prejudecăți, adesea din ambele părți. Nu mă interesează dacă fostul disident Stefan N. Maier îl consideră, în consens cu Petru Clej, antisemit pe Eminescu. Nici că Moses Rosen și tagma au reușit să blocheze, sub un regim nazional-comunist de paradă, terminarea ediției eminesciene, cinci decenii.
Nu asta e problema.

Problema era, atunci când a fost scrisă poezia Doina (De la Nistru pân-la TIsa) ca și toate articolele eminesciene privitoare la chestiunea israelită sau a Orientului, că România fusese invadată de o populație alogenă și că această invazie făcea rău cetățenilor români ai acelei țări, prin exploatarea fără limite, prin cămătărie, prin incitarea la alcoolism, cu alcool fabricat clandestin, în cadrul unui conflict de interese care nu era liber negociabil între părți, din pricina imixtiunii violente și a șantajului operat de imperii sau state cu politici imperialiste, care voiau să controleze Gurile Dunării, una din cheile comerțului spre Orient și blocau invazia de sărăcie spre Vest a populației din Zona de Rezidență a Imperiului țarist rus, prin fixarea sărăntocilor evrei la periferia Europei.
Patriotismul poetului era rezultatul unei alegeri întemeiate pragmatic, după principiul funcțional și azi : decât să moară mama mea, mai bine să moară mama lui, dacă situația, pe care nu eu am creat-o, mă obligă să aleg. Este o dilemă tragică pentru un om de bine, cum era Eminescu, dar nu se putea extrage din acest context istoric.
Clej, Maier, Laszlo, Sabin Gherman, Ivancu se fac că nu observă asemănarea esențială, nu superficială, între cele două epoci și în numele unor principii transnaționale sau restrâns comunitare (ardelenisme) se aburcă pe tribune de unde dau lecții celor slabi de înger. Mistifică contextele, le ignoră, le falsifică sau le manipulează cu nerușinare. Maier nu admite scuze pentru xenofobie în nici o epocă. Dar admite, implicit, toate acțiunile de agresiune politică, demografică și economică care au provocat și provoacă xenofobia. Pentru ce? Fiindcă e solidar cu agresorii? Muscalii au invadat România, nu românii Rusia. Sau nu este așa?
Nu înseamnă că acești sicofanți nu produc uneori fragmente critice valabile, dar ideologia care le subîntinde este una antiromânească, fiindcă ei presupun că principiile în numele cărora perorează dânșii ar aduce o substanțială îmbunătățire a condiției românilor. Ceea ce nu poate fi dovedit. Pentru moment, cele două decenii de restaurație dovedesc, cu cifrele la îndemână, contrariul. Nu e vorba de a regreta trecutul recent, ci de a respinge cu toată hotărârea prezentul, cu regulile impuse de centre de putere imperialiste, cu valorile sale de import, care au indus o mare parte a distrugerii, a devalizării României, prin împletirea complice a intereselor străine cu interesele unor români colaboraționiști.
Problema antisemitismului lui Eminescu este falsă și modul în care se prezintă chestiunea de către Clej, prin citarea poeziei Doina (De la Nistru pân-la Tisa), este un caz tipic de manipulare, de decontextualizare. Prin acest lucru Clej se dovedește fie un redus mintal, fie o slugă.
Eminescu nu avea nici un motiv să accepte ca pe o fatalitate invadarea Moldovei de către o seminție migratoare (vezi Youri Slezkine, Le siecle juif și Soljenițîn, Două secole împreună), nici exploatarea și devalizarea României de către străini, cum nici devalizarea ei de către unii români, complici sau nu cu străinii. Dar alegea să se ocupe cu milă și plângere de soarta românilor, în acest context, și alegerea lui era perfect îndreptățită. Ca și a mea, acum.
Statisticile arată clar situația de atunci, de după 1850. Un regim de invazie în Moldova. Să citească indivizii citați mai sus, hărțile publicate mai nou de Carol Iancu, Răzvan Pârâianu, sau cele vechi editate de Radu D. Rosetti, ca să vadă că în decurs de o jumătate de secol românii moldoveni au devenit minoritari în propriile lor orașe sau târguri, cu tot ce înseamnă control al alogenilor, de cultură rusă sau germană, de moravuri diferite, comunități închise în ghettouri asumate sau impuse, asupra vieții economice, a prețurilor, a exportului și importului, ulterior a învățământului superior etc. Reacția de apărare, în astfel de cazuri, este normală și necesară.

Cei care subminează, în condițiile actuale, coerența socială, solidaritatea comunitară, care susțin soluțiile individualiste, liber-schimbiste, sunt în mod obiectiv, dușmani ai românilor. Detaliile, ca și aparenta bună-intenție critică, nu mai au aici importanță.
România are nevoie de o politică echilibrată în care interesele colective să fie prioritare până ce se reduce efectul individualismului dirijat de importatorii de ideologie, care au adus biblia lui Hayek, bursele lui Soros, ongeurile cu teoriile despre democrația minoritarilor, care ascund iredentisme, despre meltingpot, și distrug mitologia națională, de care mai este nevoie, ca să nu devenim o pastă modelată de oameni pentru care nu existăm decât prin consum, credit, forță de muncă ieftină și tăcere supusă.

O economie dirijată și planificată, în parte, ar fi redus, după 1989, dezastrul supraproducțiilor locale, al dependenței excesive de importuri, în domenii vitale.
Iar acum, când milioane de români au ajuns să lucreze în străini, după ce toată industria României a fost stârpită sub diferite pretexte, dintre care privatizarea obligatorie a fost cel mai nociv, nici nu mai știm dacă neamul are vlaga de a se scoate din mocirlă. Efectul combinat al supunerii sub ceaușism cu acela al destrămării sociale produse de restaurația individualismului capitalist este notoriu. Să sperăm că nu și ireversibil. Ideologiile au efect dacă sunt susținute de bani sau prin izolare. De izolarea comunistă am scăpat. E nevoie să ignorăm ideologiile «acumiste». Și să gândim cu al nostru cap, în baza organicismului eminescian, soluții proprii pentru interese proprii. De ceilalți, să se ocupe Clej și ceilalți.
Nu înseamnă să ne izolăm ci să stabilim priorități. Colaborarea se poate construi pe bază de egalitate. Nu merge într-o Europă unde sunt câțiva dulăi îndestulați și mulți căței înfometați.
Eminescu a semnalat un pericol și a sunat adunarea. Soluția eminesciană nu a fost practicabilă. Nici nu este practicabilă în așteptarea unui Făt Frumos și salvator. Acum românii sunt mai greu mobilizabili iar complexitatea lumii noi cere multe capete reci colaborând cu cele fierbinți, lucizi cu spirite puternice, organizate în rețele orizontale. Nu mai putem tolera gândemele emise de capetele seci ale politicienilor pe care i-am ales, amăgiți de discursuri populiste și de foame.
Dar «națiunea care separă întelepții de războinici va avea lași care să cugete și proști care să lupte.»
Dan Culcer



Petru Clej crede că această poezie ar fi dovada xenofobiei și antisemitismului la Eminescu. Individul nu cunoaște istoria românilor. Articolele sale sunt meșteșuguri de tâmpenie.
Eu cred că poemul este expresia disperării și descrierea tragică a unei realități trecute.

Doina (necenzurată)

De la Nistru până Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’la Mare
Vin Muscalii de-a cãlare
De la Mare la Hotin
Calea noastrã ne-o atin
Si Muscalii si Calmucii
Si nici Nistrul nu-i înneacã
Sãracã tarã, saracã!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveste ‘nvatã pruncii
Si sub mânã de jidan
Sunt românii lui Stefan.
Vai de biet român sãracu
Cã’ndãrãt tot dã ca racul
Fãrã tihnã-i masa lui
Si-i strãin în tara lui.
Din Brasov pân’la Abrud
Vai ce vãd si ce aud
Stãpânind ungurul crud
Iar din Olt pânã la Cris
Nu mai este luminiș
De greul suspinelor
De umbra strãinilor,
De nu mai stii ce te-ai face
Sãrace, român, sãrace!

De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Si s-așeazã pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboarã paserile toate
De neagra singurãtate
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Codrul geme si se pleacã
Si izvoarele îi seacã
Sãracã, țarã, sãracã!

Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vazã zi cu anii
Și sã-i scoatã ochii corbii
Sã rãmâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prãpãdi-l-ar focul jalei
Sã-l arzã, sã-l dogoreascã
Neamul sã i-l prãpãdeascã,
Iar cine mi-a fost misel
Seca-i-ar inima ‘n el,
Cum dusmanii mi te seacã
Sãracã, tarã, sãracã!

Ștefane, Mãria Ta,
Lasã Putna, nu mai sta,
Lasã Arhimandritului
Toata grija schitului
Iara grija gropilor
Dã-o-n seama popilor
La metanii sã tot batã,
Ziua toatã, noaptea toatã,
Sã se-ndure Dumnezeu
Ca sã-ti mântui neamul tãu…
Tu te-nalțã din mormânt
Sã te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând
Adunându-ti flamurile
Sã se mire neamurile;
De-i suna din corn o datã
Ai s-aduni Moldova toatã
De-i suna de douã ori
Vin si codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oarã
Toți dusmanii or sã piarã
Dati în seama ciorilor
Si-a spânzurãtorilor.

Stefane, Mãria Ta,
Lasã Putna, nu mai sta
Cã te-asteaptã litvele
Sã le zboare tigvele
Sã le spui motivele
Pe câti pari, pe câti fustei
Cãpãtâni de grecotei
Grecoteii si strãinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar țara pustia
Și neamul nemernicia
Cum te pradã, cum te seacã
Sãracã, țarã, sãracã!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu