miercuri, 27 mai 2015

Despre demiteri abuzive și manevre de carieră

Reproduc aici un mesaj din 2005 pe o temă care rămâne pentru mine de actualitate : comportamentul disprețuitor și lipsa de colegialitate a diferitelor comitete și comiții care au fost și sunt la conducerea Uniunii Scriitorilor din România. Nu mai este important dacă decizia, despre care este vorba mai jos, luată la un mement dat, a fost corectă și motivată. Până la urmă mi se pare că a fost o manevră de autoprotecție pe care a realizat-o Nicolae Manolescu. Cariera sa diplomatică depindea de această căciulire. Dovadă că Liviu Ioan Stoiciu a rămas în redacția revistei și și-a pierdut doar funcția. Dar este inacceptabilă relația de la stăpân la slugă pe care o implică totala opacitate a funcționării conducerii Uniunii și lipsa de civilitate a acesteia, care nu a răspuns în scris la nici unul din mesajele mele, fie că era vorba de propuneri pentru statut, fie că era vorba de apărarea unor colegi acuzați și pedepsiți pe nedrept (Paul Goma și Liviu Ioan Stoiciu).Reproduc întocmai mesajele care nu cred că pot fi calificate drept agresive. Le propun spre lectură confraților din Grupul pentru reforma Uniunii Scriitorilor.

marți, 26 mai 2015

Către Mircea Horis Simionescu peste timp

Dan Culcer
5 square Saint Just
78280 Guyancourt
France Email : dculcer@excite.com
Telefon : 33-1-30 43 16 77/33 1 30 43 21 13

Dragă Mircea Horia Simionescu,

Am primit cîteva cărți prin mesageri si prin posta. Am preluat « manifestele » pentru a le citi și da mai departe lectorilor noștri, imediat ce se va putea. Îți mulțumesc din suflet pentru efortul făcut și te rog să accepți îmbrățișărea mea frățească.
Iată cum, în pofida prețurilor extraordinar de ridicate ale trimiterilor poștale, voi avea bucuria să continui o lectură începută cu aproape două decenii în urmă.
De altfel, primind cîteva numere din Familia, de la Ion Simuț, aflu din mesajul său că o nouă ridicare de tarife poștale o fost anunțată.și la ora asta e probabil deja aplicată. O nouă catastrofă în perspectivă, alături de cele deja în marș.

Scrisoarea dumitale ar putea fi publicată ca un soi de protest de o tragică actualitate, pentru a atrage atenția asupra modului în care, a nu știu cîta oară, autoritățile acestei țări ignoră gestul protejării valorilor, lăsîndu-se duși de o retorică a economiei de piață pe care răposatul Ceaușescu și consilierii săi o aplicaseră primii în cultură începînd cu 1980, cînd onorariile au ciuntite, cînd subvențiile au fost tăiăte, cînd tirajele au fost înjumătățite, cînd hîrtia a fost drămuită și cînd nici măcar propaganda nu mai era plătită.
Dacă îmi dai voie, aș face un comentariu pornind de la cîteva citate, fără să pomenesc — decît dacă îmi vei permite — numele dumitale.
Am profitat de intîlnirea, la Salonul cărții, cu Ion Caraministrul nostru drag si am comunicat părerea noastra despre tarife si altele. Am înțeles că puterile sale sunt neajutate, dar că face ce poate.

Existența mea și a copiilor mei, trei la număr și toți în Franța — trei Doamne și toți trei —, a fost relativ calmă deși nu ușoară. După 30 de zile de conviețuire sub același acoperiș, între octombrie 1987 și noiembrie 1987, am constatat că doamna Mailat trăia cu Alain Paruit, traducătorul dînsei, de care avea mai mare nevoie decît de mine. Divorțul de Maria Mailat a durat puțin, dar consecințele pentru noi toți nu se vor șterge decît cu moartea.
Domna Mailat s-a recăsătorit și are un al treilea băiat cu actualul soț. Primul, cu Constantin Pricop se numește Tudor și e student acum.
Al doilea, cu mine, Matei, are cincisprezece ani trecuți, e elev, și ne vedem acum la fiecare două săptămîni, după ce vreo cinci ani ne-am bătut cu Mailata în capete și în copii, dînsa nevrînd să respecte legea.
Al treilea băiat se cheamă Aron, e un simpatic și un energic deștept, îl văd uneori în pragul casei cînd mă întorc cu Matei duminică seara.
Despre ale scrisului dînsei nu știu multe, prima carte, un roman scris în România în vara dinaintea plecării ei, în 1986, editat de Laffont, sub titlul « S’il est défendu de pleurer » a fost bine primită aici, dar mai ales pentru rațiuni politice și anecdotice. Nu am avut niciodată starea de a-i citi cartea calm, poate anul ăsta să reușesc.
Eu am scris puțin. La început fiindcă aveam altceva de făcut, în căutare de lucru, apoi fiindcă plecînd de la lucrul, în fine găsit, eram prea obosit. Trebuind să mă recalific ca Ostap Bender, nu am devenit administrator de bloc ci specialist în secretariat de redacție și machetă pe ordinator, într-așa hal atras de această meserie frumoasă și artisticească, încît visez să scriu un manual despre grafica de carte pe ordinator, recucerind pentru români tradițiile tipografice al unor editori din anii 1920-1940, sau 1960-1970.

Dar nici o editură din cele două contactate nu are intenția să susțină un astfel de efort care nu se poate face de unul singur, cere mult timp pentru adunarea ilustrațiilor și redactarea într-o românească bună a unui text care să nu semene cu transferurile și calcurile de americano-română practicate și instituite actualmente în puținele manuale tehnice adaptate de ingineri.
Am colaborat un pic la radio, mai ales la BBC, celălalt, Europa Liberă, practica în 1988 un soi de discurs propagandistic care nu mă interesa văzut de la Paris, iar la redacția pariziană se practica un soi de cenzură insuportabilă, pe care am respins-o imediat. Atunci cînd voiam să vorbesc despre problemele reale ale emigrației, sub pretextul că dăm apă la moară Securității, eram sfătuit să renunț. și am renunțaț.
Prin 1988 am încercat să reînnod cu cariera universitară, am ținut cîteva cursuri, dar plata per conferință era atît de subțire în raport cu timpul petrecut pentru pregătirea și redactatrea cursurilor, ca și pentru recenziile citite la Radio France Internationale, încît era lux de neîngăduit cuiva care trebuia să se susțină singur cu cele două fete ale sale, cum era cazul meu. Am făcut chiar și un an de studenție get-beget la Paris II, în cadrul Institutului de presă, specializîndu-mă în sociologia comunicării politice, știință pe care aș fi dorit să o folosesc în România cînd se vor fi întors lucrurile pe față după ce fuseseră pe dos.
Dar cum dosul și re-dosul stăruie, toate demersurile mele s-au soldat cu un eșec, după ce mi de ceruse chiar și un program de curs la Cluj, program redactat cu de-amănuntul, trimis prin 1992 sociologului șef de catedră și pe care sper că cineva l-a valorificat inteligent între timp
Am devenit însă, de prin 1989, profesor « invitat-din-cînd-în-cînd » de secretariat de redacție pe ordinator, o slujbă dacă nu stabilă, la un Centru de formare a ziariștilor, măcar suficient de bine plătită ca să-mi îngăduie să traversez pustiurile dintre contracte. Am avu o pilă despre care am aflat ulterior, căci persnajul nu era dintre cei vizibili.
Un evreu, militant de stînga în tinerețe, pe nume Robert Perseil, s-a căsătorit cu o româncă, cunoscută în 1953 cu ocazia Festivalului tineretului de la București. Băiatul s-a stabilit pe o vreme în România din amor, apoi a reușit să-și scoată soața, devenită ulterior o ingineră specializată în geochimie, în studiul exploatării glomerulelor de manganez de pe fundul oceanelor.
Robert Perseil era, după 1989, responsabilul programelor internaționale de formare a ziariștilor din Europa de Est, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Franței, care lucra cu Centrul de perfecționare a jurnaliștilor, mai ales cu secția pentru străini, unde eu făcusem primul ; eu stagiu de formare în 1988. Cum-necum, întîlnindu-mi numele pe ceva liste m-a recomandat ca formator, fără să mă cunoască, știind poate că am de crescut singur doi copii. Trei ani mai tîrziu l-am cunoscut pe el și pe nevasta lui și așa am dedus de unde mi se trăgea norocul.
Lucru stabil am găsit însă abea din 1993, adică după șase ani de la sosire, noroc cu diverse burse pentru doctorate nicicînd suținute, care îmi permiteau să învăț noua mea meserie și să trăim corect.
Mama fetelor, de care divorțasem în 1982, rămăsese în România și a murit în 1992 de consecințele unei ciroze, fiind alcoolică în a doua sa tinerețe.
Cea mai mică dintre fetele mele, Bogdana-Draga, a urmat cursurile unei școli de bijutieri, care poartă numele alchimistului făcător de aur Nicolas Flamel. Are un talent la desen pe care îl putea valorifica astfel, dar a abandonat-o din pricini de amor. Apoi a intrat vînzătoare la un magazin de « bijoux », strasuri dar și aurării. Unde școala, atîta cîtă a făcut i-a fost totuși de folos. Acum Bogdana e mămica Anisei, copil drăgălaș născut acum doi ani din uniune ei cu un tînăr algerian dintr-o familie de « banlieuzarzi » cu șapte copii, băiat frumos și inteligent, care, pe cînd l-a cunoscut, circula într-o mașină roșie decapotabilă. Fără calificare, tînărul cîștiga foarte bine. Juna mea fiică, la început încîntată de escapadele lor, nu și-a pus chestiunea surselor, care s-au dovedit a fi legate de vînzarea hașișului. Au urmat doi ani de așteptare pentru ea, pe cînd el era sub anchetă, într-o prelungită « garde-à-vue », păstrat la răcoare într-una din cunoscutele pușcării din regiunea pariziană, Fresnes.
După ce Mamar a ieșit, a găsit ceva de lucru, dar cu greu. Sper ca acum să nu mai reintre în același circuit, dar, ori de cîte ori văd că își cumpără în casă ceva mai de valoare, am o strîngere de inimă.
Ioana-Larisa, fata mea cea mare, a făcut studii de filologie la Sorbona. Nu are, după cinci ani de școlire, nici o calificare valorizabilă direct într-o slujbă în afara învățamîntului și, cum nu vrea să se facă profesoară, face de toate, în ideea de a găsi ceva ca redactoare la o editură enciclopedică.
Lucrez din 1994 ca responsabil al unui servicu de editură în cadrul sectoruluio de comunicare externă a unuia din marile sindicate franceze, CFDT Sănătate, cu aproape 100 000 de membri.
Așa cum am făcut cu Vatra, unde am inventat împreună cu confrații mei ceva ce nu exista înainte, aici am inventat serviciul, care nu exista înainte de venirea mea ca profesor al unui din viitorii mei colegi.
Muncesc însă cu trei sferturi de normă, să zicem, adică 24 de ore în loc de 39, iar acum, de cînd s-a trecut la aplicare reducerii timpului de muncă, am de făcut doar 21 de ore și jumătăte pe săptămînă, adică toată munca e concentrată pe trei zile, luni-marți-miercuri.
De unde și înviorarea mea spirituală în direcția literaturii românești, pe care nu am abandonat-o niciodată, dar care devenise o lectură de tren pentru mine, în cele trei ore de traseu dus-întors de la Guyancourt la Paris. Guyancourt este o localitate nouă dezvoltată pe fundațiile unui sat, la zece minute distanță de Versailles, pe autostradă.
țin să-ți mulțumesc pentru încrederea acordată, pentru scrisoarea lungă care, deși este tristă, reținut dramatică, mi-a făcut plăcere, căci m-a permis să reiau contactul cu dumneata într-o manieră mai puțin superficială, după atîția ani în care nu am mai putut schimba nici vorbe, nici cărți.
Scrie-mi cînd ai chef și forță, recomandă-mi-i, dacă îi știi, pe acei prozatori care merită să fie citiți și, mai ales, dă-mi adresele celor pe care îi cunoști, ca să le scriu eu însumi.
O bună difuzare a cărții se poate face acum în lume prin intermediul internetului, căci dacă scriitorii români și-au pierdut cititorii sărăciți în țară se poate imagina că alți cititori români vor apare prin lumea largă, cu condiția să li se prezinte ceea ce se face bine la noi.
Visez de mult să fac o revistă cum vreau eu, niciodată nu am putut să o fac fie pentru ce nu eram lăsat de șefi, de cenzură, de lipsa de mijloace. Față de toate soluțiile de pînă acum Internetul permite redactarea fără limite reale de spațiu, punerea împreună a unor resurse altfel extrem de dispersate.
Proeictul meu se aseamănă cu o bibliotecă virtuală, una românească de literatură clasică și contemporană există deja în formare, realizată de scriitorul Ion Iovan.

Revista mea va numi ASYMETRIA. Doresc să cuprind în paginile revistei pe internet nu doar obiecte literare ci și contribuții de istoriografie, de filosofie, de sociologie și etnografie, precum și arte grafice (fotografie, grafică, sculptură). Orice contact recomandat de dumneata e bine venit.
A propos, ce s-a întîmplat cu obiectul produs și expus de Dumneata la București, cu prilejul expoziție despre «scriiitură» ? Ai cumva fotografii de obiecte, exponate ?
Dacă printre textele tale ai deja unele care sunt culese pe ordinator, de editurile care te-au publicat, și dorești să le oferi pentru ASYMETRIA, indiferent dacă sunt edite sau nu, fă-mi plăcerea de a accepta propunerea mea de colaborare.
Publicul este diferit, mai ales tineri, studenți, cadre tehnice, pe tot mapamondul. Dă-mi o autorizație scrisă cu specificările de rigoare, ce texte sunt incluse, cine deține drepturile de autor alături de tine și pe cît timp. Mi-ar de mare folos, pentru a putea analiza aceste aspecte legale un exemplu de contract de editare dintre acelea pe care le-ai semnat după 1990. O fotocopie, firește.
Această nouă tehnică de difuzare nu impietează asupra drepturilor de autor ale versiunii tipărite, oamenii continuă să iubească lucrul tipărit, se cucerește însă o piață și un cititor nou pe care mijloacele clasice nu-l atingeau.
Aștept un semn și îți urez să ai forța și răbdarea pentru a-ți realiza toate proiectele. Sunt unul dintre cititorii care te iubesc și care se bucură că scrisul tău există și pentru mine.
Observ că oscilez între tutuială și dumnetală, las așa căci asta e, data viitoare voi fi mai consecvent.

Cu prietenie, Dan Culcer

[Data creării documentului 11/03/2000, nu știu dacă corspunde cu data scrisorii]