miercuri, 13 mai 2015

Un mic vârtej de proteste


Un mic vârtej de proteste a produs la publicare în revistă un text semnat de invizibilul Dini G. Jónas. Am cerut redacție să-și lămurească cititorii cu privire la calificarea autorului. Dacă ar fi fost o opinie de comentator, liber de noi să scri ce vrea iar dacă avea și cîteva srgumente u din amintiri ci din trimiteri bibliografice am fi știut măcar de unde bate vântul. 
Nu am reușit să aflu nimic despre acest ins care are păreri tipic iredentiste, bazate de delirurile interpretative ale lui Lucian Boia. Dimpreună cu pseudo-istoricul Neagu Djuvara, bătrân care pare verde dar e roșu pe dinăuntru, cei doi se pun pe dărâmat tot ce se poate dărâma din tradițiile istorice și așa șubrezite prin kominternismul rollerian, ca și prin delirul de interpretare de sens opus pe care l-a pus în mișcare «național-comunismul».
Publicarea notulei lui Dini G. Jónas nu are nici o scuză, dovedind doar că la sectorul de istorie revistei gedesistă îi lipsește un cap limpede iar printre redactori se află cel puțin unul care subminează, când poate, orice stimă față de națiunea românilor. 
În loc să publice dezbateri serioase pe această temă redacția revistei 22 permite unui păduche să piște ca să transmită tifosul exantematic al războiului psihologic.
Iar tăcerea sau lipsa de reacție a boșilor din redacție implică o complicitate puturoasă cu aceste fâsâituri istorice.
Soluția lui Jonas ar fi probabil cea aplicată la Kalinigrad, un coridor între Ungaria și Szatmar Satumare sau între Germania de Vest și Berlin, de vreme ce cutează să scrie «Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar.»
Dan Culcer

Revista 22 Editie scrisa
http://www.revista22.ro/adevar-istoric-contra-mitologie-nationala-54958.html
14.04.2015
Adevăr istoric contra mitologie naţională
de Dini G. Jónas
1796 afisari | 13 comentarii
Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.
Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa Primul război mondial, apărută anul trecut la Editura Humanitas.
Cu obiectivitate și moderaţie, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene. Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.). De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor. Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire.
Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalităţi au arătat atâta entuziasm. În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar.
Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară.
Dini G. Jónas
8 aprilie 2015
Pentru persoanele care doresc să afle ceva pe această temă, o indicație bibliografică de demografie istorică poate fi utilă.


Editie scrisa
05.05.2015
Scrisoare de la Dan Culcer
de Dan Culcer
229 afisari | 1 comentariu
Rugam redactia revistei sa produca o nota privitoare la activitatea stiintifica, deci privitoare la competenta minimala a semnatarului acestei opinii, Dini G.Jónas. Ca să putem aprecia argumentele lui Jónas, trebuie să știm puțină istorie, să le încadrăm acolo unde își au locul, în ideologia revanșardă a iredentismului maghiar, care are un repertoriu bine structurat din 1919. Argumentul orașului locuit de maghiari și înconjurat de sate românești este însă contraproductiv, de vreme ce demonstrează contrariul, prezența majorității demografice românești în numele căreia s-a făcut Unirea.
Redacția ar trebui să caute un redactor competent pentru a evita publicarea unor astfel de opinii orientate sau pentru a le putea comenta echilibrat. Lucian Boia va fi tradus în maghiară și susținut de presa maghiară tocmai fiindcă tot cântă în struna acestui iredentism.
Că Lucian Boia scrie ce scrie, cu argumente istorice alese ca să demonstreze tezele preconcepute ale revizionismului istoric practicat de el, asta se poate discuta în cadrul presei de specialitate mai bine decât prin astfel de note de pripas.
Dan Culcer
27 aprilie 2015

| Editie scrisa
12.05.2015
Scrisoare deschisă domnului Lucian Boia
de Simina Lazăr
249 afisari | 3 comentarii
D-le Boia, ne-am cunoscut în 2013 la conferinţa Elita intelectuală română între 1930 și 1950, organizată de către asociaţia Casa Română, din Paris. Am apreciat prelegerea dvs. despre scriitorii dintre cele două războaie mondiale, am cumpărat cartea dvs. care trata acest subiect şi am discutat chiar un pic cu dvs. Subiectul tratat mă interesa în mod deosebit, deoarece tatăl meu, Ştefan Lazăr, fusese şi el ziarist la Bucureşti în perioada interbelică; făcea parte din grupul de scriitori din jurul lui Herescu, cunoştea majoritatea scriitorilor de atunci, ba chiar fusese coleg de celulă cu Mircea Eliade în închisoarea de la Miercurea Ciuc.
Din păcate, deunăzi am avut surpriza să găsesc în revista 22 o scrisoare care m-a facut să-mi schimb impresiile despre dvs. Scrisoarea semnată de Dini G. Jonás comentează cartea Primul război mondial. Afirmaţiile din articol, dar şi pasajele citate din cartea dvs. mi s-au părut aberante. Atunci am căutat să aflu mai mult şi am ascultat şi o emisiune în care câţiva istorici comentau această carte. Şi sunt extrem de revoltată!
Cum puteţi spune că Unirea de la 1918 nu a fost un act entuziast al poporului român? Cum puteţi afirma că la Adunarea de la Alba Iulia au participat doar câţiva intelectuali români? Ăsta e „adevărul istoric“ pe care îl propagaţi dvs.? De unde aţi scos acest „adevăr“? Ce surse şi argumente cu adevărat istorice aveţi? Vă pot dovedi cu acte că bunicul meu dinspre mamă, Dumitru Moga, ţăran din Sărmaş-Vişinel, a fost prezent la Adunarea de la Alba Iulia din 1918 împreună cu un alt consătean. Ca atâţia alţi ţărani! Vă pot trimite chiar şi câteva fotografii de la Adunare, făcute de către Samoilă Mârza (de altfel, singurele fotografii existente ale acestui eveniment). În aceste imagini se observă o mare de oameni entuziaşti şi se pot deosebi ţăranii după port.
De altfel, chiar şi prezenţa la Adunare a intelectualităţii (care ar fi reprezentat o treime din populaţia oraşelor) oferea hotărârii luate de această Adunare destulă legitimitate; mai ales că, după cum afirmaţi chiar dvs., satele din jurul oraşelor erau româneşti. O legitimitate de necontestat! Ce voiați în plus? Ați fi vrut un referendum? Dar pentru celelalte popoare care au ieșit din Imperiul Austro-Ungar a fost organizat vreun referendum? Dar când ungurii au ajuns în Transilvania s-a ţinut un referendum? Nu vi se pare ridicol să judecăm istoria utilizând noţiuni neadaptate epocii respective, cum este acest termen „referendum“? (...)
Sunt mâhnită şi revoltată de aceste reinterpretări ale istoriei pe care le generaţi! Presupunerile, extrapolările și reelaborările din cartea dvs. sunt simple jocuri de cuvinte ale unui intelectual în căutarea unui subiect şocant sau au o strategie ascunsă?
Când văd că această carte a putut inspira un asemenea articol precum cel sus-numit şi a alimentat tot felul de controverse la televizor, îmi dau seama că ambivalenţa poziţiei dvs. e periculoasă. Este voită sau întâmplătoare această ambivalenţă?
Comentariile despre cartea dvs. m-au făcut să-mi amintesc de unele teorii pe care le-am auzit în Ungaria. Acum doi ani, am făcut o călătorie de câteva zile la Budapesta, împreună cu colegii de promoţie ai soţului meu. Nu a fost o excursie organizată, dar totuşi am avut câteva servicii punctuale cu ghid. Deşi nu era prevăzut în program, o ghidă a ţinut să ne conducă la Piaţa Eroilor, un frumos ansamblu de statui ai regilor Ungariei, şi ne-a prezentat pe scurt istoria lor. În faţa statuii lui Matei Corvin, a început o pledoarie înflăcărată contra Tratatului de la Trianon, care a amputat Ungaria. Am sărit ca arsă şi am zis că această pace a fost o pace justă, căci românii constituiau majoritatea populaţiei din Transilvania. Ea a replicat că aşa o fi acum, dar la epoca respectivă nu era aşa. I-am spus că nu pot să accept astfel de neadevăruri, eu, care cunosc îndeaproape situaţia, căci bunicii mei erau ardeleni. I-am spus chiar că bunicul meu dinspre tată a fost miner într-o mină de aur şi un strămoş de-al meu a murit legat de coada calului. Ghida a zis că ea povesteşte ce a învăţat la şcoală şi că nu e vina ei, nici vina mea că avem păreri diferite, ci e vina istoriei.
Dar ea, ca şi colegii ei, vor ţine acelaşi discurs în faţa următorului grup de turişti ajuns la Budapesta. Şi ghida nu va menţiona niciodată că, în fond, şi Matei Corvin avea sânge românesc după tatăl lui (i-am şi spus, dar m-a luat în râs).
Vă povestesc ce am trăit eu şi ce am auzit eu cu urechile mele. Deci nu e vorba de zvonuri sau de manipulări! Este purul adevăr. Unii extremişti unguri sunt foarte activi şi au o influenţă mediatică importantă; ei nu s-au resemnat cu pierderea Transilvaniei şi îi tratează pe români ca pe nişte intruşi ţigani. De altfel, mai avusesem ecouri şi din partea unor francezi, care, miraţi de ardoarea unor interlocutori unguri, mă întrebau care e adevărul cu privire la Transilvania.
De fapt, ungurii nu se ascund deloc. În 2007, am remarcat că pe prima pagină a unei biografii a lui Nicolas Sarkozy scria că „tatăl său vine dintr-o ţară din Europa Centrală cu geografia mutilată“.
De asemenea, în 1992 s-a publicat în Occident o istorie a Transilvaniei care popularizează cu abilitate teoriile extremiştilor unguri (cum că latinofonii ar fi părăsit Transilvania în 271, odată cu legiunile romane, şi ungurii ar fi găsit ţinutul nelocuit, când au ajuns acolo, la sfârşitul primului mileniu).
Dar iata că, acum, şi un istoric român a găsit de cuviinţă să dea apă la moară extremiştilor, sugerând dubii cu privire la Tratatul de la Trianon! Puneţi la îndoială faptul că acest tratat a fost un act de dreptate, domnule Boia? Nu în mod explicit; doar că insinuările dvs. pot conduce un cititor neavertizat la această concluzie.
Sunt extrem de revoltată de aceste răstălmăciri. Regret că am cumpărat o carte de-a dvs.; am mai dat şi bani pe ea!
Cum să nu mă doară pe mine că aceste teorii absurde sunt repuse pe tapet? În Transilvania erau (şi sunt) unguri, dar mai ales la oraşe; apoi, bineînțeles, mai sunt și secuii care vorbesc ungurește. Dar restul Transilvaniei?
Bunicii mei dinspre mamă erau dintr-un sat de lângă Cluj şi la ei în sat nu era picior de ungur. Nu era nici un ungur nici în satul de mineri de lângă Brad al bunicilor mei dinspre tată. La mina de aur unde lucra bunicul, şefii erau nemţi; dar nici acolo nu prea erau unguri. După cum am spus, bunica dinspre tată a avut un strămoş care a fost omorât legat de coada calului. Ea era, de altfel, rubedenie cu Horia.
Domnule Boia, nu înţeleg atitudinea dvs.! Aşa-zisa „obiectivitate“ a dvs. este sinceră sau sunteţi un emisar al altor interese? Ați scris o carte de istorie sau una de speculaţii cu iz de propagandă? Cui folosesc aceste speculaţii care conduc la controverse?
Eu nu sunt deloc contra culturii și civilizaţiei maghiare, ba chiar o respect; într-o vreme am încercat chiar să învăţ limba maghiară. Am admirat Budapesta, această frumoasă capitală europeană, elegantă şi mai curată decât Parisul. (Compar cu Parisul, căci, din păcate, nu are rost să compar cu curăţenia din oraşele românești...)
Consider, de altfel, că zidurile frumoaselor clădiri din Budapesta închid multe picături din sudoarea strămoşilor noştri. Sudoarea şi sângele pe care le-au vărsat ei pentru noi nu sunt „mituri“, pe care putem să ne permitem să le reinterpretăm, mânjindu-le cu noroi.
Cred că avem datoria să respectăm lupta strămoşilor noştri care au creat România de astăzi. Nu avem dreptul să ne batem joc de memoria și de idealurile lor! Teoriile tulburi pe care le propagaţi mă revoltă şi mă neliniştesc, căci echivocurile pot fi exploatate de către duşmanii României. Repet: nu înţeleg atitudinea dvs.! Cum nu înţeleg, de altfel, nici atitudinea uşuratecă a redactorilor de la revista 22. Consideram că această revistă este revista elitei intelectualităţii române, o revistă care contribuie la formarea opiniilor publicului român, prima revistă din România. Şi mi se pare grav faptul că a acceptat să publice un articol tendenţios antiromânesc. Şi încă şi sub un titlu iredentist! Cum a putut publica revista 22 aşa ceva? O astfel de atitudine mă pune pe gânduri.
Cu profunde regrete pentru aceste publicaţii,
Simina Lazăr
Paris, 27 aprilie 2015

13.05.2015 | BASCA a scris:
Imi place sa ma plimb prin Romania si sa-i admir frumusetile(naturale)si mi-o inchipui peste ani ca va arata altfel,adica mult mai bine.Mi-o proiectez frumoasa si curata cu oameni civilizati si cu zambetul pe buze.Nu pot ignora insa,gunoaiele,drumurile fara parapeti,curtile cu gardurile intr-o rana,casele darapanate si betivanii prost imbracati de pe langa DN-uri.Imi place Boia pentru ca dupa ani si ani de istorie falsa,proletcultista si ideologizata a venit cineva,patriot zic eu,si ne-a mai adus cu picioarele pe pamant.Dansul are propria viziune asupra istoriei noastre,care iese din tiparele standard:triumfalism,mitologie si adevaruri trunchiate.Poate supara,poate intriga iar pentru cei gen PRM ar fi bun de spanzurat;e ciudat ca pentru o traitoare in occident libertatea de gandire si de expresie ar trebui sa fie lucruri cenzurate,nu ar fi cu mult mai demn sa ne strigam nemultumirea si disperarea fata de istoria predata pana in 89 si nitel dupa?P.S.De cate ori merg in Ardeal sunt servit la fel si de ungur si de roman,in rest saracia e uniform distribuita in Romania,cinste PCR-ului.Ganduri bune!
Raspunde acestui comentariu

13.05.2015 | IMREH ISTVAN a scris:
Nu de putine ori am comentat unele articole sau chiar parerile unor cititori. Sunt maghiar din Transilvania, citesc de 25 de ani aceasta revista deosebita si uneori am si eu indoieli, pareri contra. In cazul unor articole in care erau implicati intr-un fel conationalii mei maghiari am intervenit cu parerea mea personala. Uneori am fost acceptat alteori criticat, asa cum trebuie sa fie. Dar niciodata nu am trecut la acuze jigniri sau la a interzice ca aceasta revista sa publice ce distinsii redactori considera ca trebuie sa faca. In numarul anterior am dorit dar nu am ajuns sa raspund in cateva cuvinte Dlui Dan Culcer. Acul cu articolul Dnei Lazar cred ca voi comenta si eu. Uneori istoria este mai rece decat sentimentele noastre. din aceasta cauza de multe ori acceptam sau credem in mituri romantate si acest lucru este specific tuturor popoarelor lumii. Dl Boia scrie istorie, comenteaza anumite perioade, asa cum considera Dsul ca este. Noi putem avea alte pareri, putem citi alti istorici, putem sa ne formam o parere. Dar de aici pana a trece la jignirea autorului sau a unuia care a comentat altfel decat cred eu este o lipsa de toleranta si de democratie, Daca ai alta parere combate-l dar nu-l fa pe celalalt extremist sau vandut nu stiu cui. Eu traiesc i Tg Mures am fost martor la evenimentele din martie 90 si am o parere despre ce s-a intamplat. Romanii din acest oras si probabil din tara au alta versiune despre evenimentele de atunci. este istorie recenta, traita de noi si vedem diferit. dar evenimente de acum 100 de ani trecuti prin filtre diferite ale diferitelor epoci si regimuri cum ne poate deforma perceptia. Probabil acceptam ceea ce ne convine mai mult fara sa facem un mic efort de a ne informa si din alte surse sau macar sa incercam sa intelegem sau sa ne putem in pielea celuilalt. Dl Boia reprezinta o alta generatie de istorici, scrie altfel, vede altfel. Poate ca aceste articole si comentarii vor deschide in viitor o suita de articole, comentarii a redactorilor si colaboratorilor revistei. As fi foarte fericit sa aud si parerea lor.
13.05.2015 | Tirimineanu a raspuns:
Pai domnule Imreh Istvan, cum sa nu ne informam, din alte surse?! La recensamantul din anul 1910, ultimul facut de autoritatile maghiare, romanii au fost in Transilvania peste jumatate din populatia Transilvaniei, si cu vreo 20%mai multi ca maghiari. Recensamantul respectiv nu este o sursa credibila?! Apoi principiile wilsoniene nu au fost inventate de romani. A existat vreo alta adunare a reprezentantilor romanilor ardeleni in afara celei de la Alba Iulia, care sa-i cuprinda, conform modei timpului, pe toti reprezentantii acestora si care sa hotarasca ca nu doresc unirea?! Pai daca nu a existat asa ceva, unde putem sa gasim o sursa mai credibila contrara acesteia?! Apoi, daca domnia ta crezi ca in timpurile respective exista moda referendumurile imi permit sa-ti aduc aminte ca asa cum ungurii ardeleni au facut referendumuri in anul 1848 sau in anul 1867, cand s-au unit cu Ungaria, tot asa au facut si romanii ardeleni. Cum au facut in anul 1940, cand au luat Ardealul de Nord, tot asa au facut romanii in anul 1918. Si nici daca luau intreaga Transilvaniei, cum au cerut-o in anul respectiv, cu o populatie romaneasca de vreo 60% nu le treceau prin cap sa faca vreun referendum. Sa nu mai vorbim si ce referendumuri au mai facut italienii, iugoslavii, cehoslovacii, polonezii, francezii, in teritoriile primite dupa Primul Razboi Mondial! Exista cumva surse credibile, ca au facut acestia referendumuri si numai romanii nu au facut?! Cererile maghiare au fost ascultate si in anul 1920 si in anul 1947, prin urmare ati avut tot dreptul sa va expuneti punctele de vedere. Exista vreo sursa mai credibila decat cea care exista, ca au fost cumva acceptate?! Cu cateva zile inainte de intrarea trupelor romane in Transilvania, apoi continuata mai mult timp, intelectualitatea romaneasca care a mai ramasa prin satele romanesti, a fost stransa si dusa departe de Transilvania, foarte multi in zona Sopron. Autoritatile maghiare au motivat atunci, ca acestia reprezinta un pericol ,daca sunt lasati in liberate,pentru integritatea Statului maghiar. Exista vreo sursa mai credibila ca nu au fost arestati si dusi in locurile respective, pentru ca romanilor ardeleni nici prin cap nu le trecea sa se uneasca cu Romania?! Sau au fost dusi numai pentru ca erau blonzi sau bruneti si nu pentru ca erau consideati un pericol pentru Statul maghiar?! Pe de alta parte, cadoul primit de romani in anul 1918, cum tot apare in istoriografia maghiara, inseamna si mult sange romanesc varsat in acest razboi, Prin urmare nu este lucru primit pe gratis, dar poate exista o sursa mai credibila ca romanii nu au murit in acest razboi in luptele impotriva Puterile Centrale si n-au varsat nici o picatura de sange pentru idealul lor national. In anul 1919, doua Divizii de romani ardeleni au luptat impotriva Ungariei pe frontul de la Tisa si au avut destule pierderi. Exista vreo sursa mai credibila ca nu au fost doua Divizii de romani ardeleni sau ca acestea au dezertat la unguri pentru ca nu dorea

luni, 11 mai 2015

«Tumultum rusticani valachorum». David Prodan, Răscoala lui Horea

Dan Culcer, CRISTALUL [Pe marginea cărții lui David Prodan, Răscoala lui Horea}

Apa trece, pietrele rămîn
Profillul lui Cloșca
de pe foia de urmărire

Mă pregătesc de multă vreme să recitesc unele capitole din monografia lui David Prodan, Răscoala lui Horea, pentru a-mi confirma sentimentul, avut Ia prima lectură, că ne aflăm în faţa unei capodopere nu doar a istoriografiei române sau europene ci chiar a prozei, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Am tot ocolit pînă acum tocmai prefaţa autorului care, s-a dovedit, conţinea argumente în favoarea tezei mele, istoriograful punîndu-şi o seamă de probleme specifice naraţiunii de reconstituire istorică, epocii însăşi. „Fac aci astfel istorie de fapte — scrie David Prodan. — Nu fapte sporadice sub nume de semnificative, ci fapte multiple, de repetiţie, de frecvenţă, mărturisind generalitatea; nu numai fapte de excepţie sub nume de reprezentative, ci fapte de rînd, de masă, mărturisind mentalitatea comună, şi nu în eflorescenta, ci în plenitudinea lor, în variabilitatea mărturisirii lor. Apelez des la amănuntul «nesemnificativ» care verifică fapta. Faptele mai întîi, în tumultul şi nuditatea lor umană şi apoi, întemeiat pe ele, semnificaţiile". Sau: „Pentru a fi cît mai veridic, am recurs la un procedeu aparte. Am lăsat actorii, evenimentele, răscoala însăşi să se nareze, să mărturisească singură, în credinţele ei, în intenţiile, în textele, în limbajul ei. Abundă astfel în expunere textul documentar în spiritul lui, în duetul, în expresiile, în cuvintele lui, doar uşor adaptat la expunerea proprie". Nu e nevoie să transcriem aceste citate în limbajul profesional al criticii pentru a se: vedea că avem de-a face cu probleme pe care şi le pune orice romancier chiar atunci cînd ficţionează în limitele unor evenimente istorice. Mai mult, avem a observa că lucrarea lui David Prodan se înscrie în problematica autenticităţii care a preocupat literaţii, eseiştii şi savanţii «generaţiei» căreia îi aparţine istoriograful, născut cum se ştie în 1902.
Nu vrem să forţăm nota, dar dacă există o Zeitgeist atunci este improbabil ca istoriograful să se fi putut sustrage acesteia iar o «generaţie» poate fi definită a posteriori tocmai prin astfel de generale, definitive influenţe, acţiunea lor în epoca de formare spirituală fiind indeniabilă.
Veridicitatea la care aspiră autorul nu este aceea la care se referă Ia un moment dat esteticienii mimesisului primitiv, cultivat de toate dogmatismele. Efectul obţinut, în sensul intertextualităţii, este de perfectă suprapunere între semn şi sens, montajul documentelor, parafrazarea lor (apariţia unor naratori secundari, deci a unor personaje potenţiale, cu trăirea, cu aprecierea lor subiectivă asupra evenimentelor), amestecul bine dozat de informaţie controlabilă, confruntarea diferitelor versiuni cu legenda, cu ficţiunea dau textului acestui cutremurător documentar profunzimea epocii. Senzaţia de supradocumentare în faţa profuziei de amănunte este şi ea motivată, plauzibil, prin necesitatea de a lăsa liberă desfăşurarea mărturiei : «... numai această cît mai largă audiere ne poate da imaginea densă, multiformă a răscoalei, atmosfera, spiritul în care ea s-a desfăşurat; numai acest cît mai mult ne revelează chipurile variate în care s-au înscris, s-au răsfrînt în gîndurile .oamenilor faptele. Dar şi fiindcă toate acestea pentru actorii dramei sînt »adevărurile« în funcţie de care au acţionat. Nu adevărul real e mobilul acţiunii lor, ci imaginea lui reflectată în mintea proprie, adevărul propriu, adevărul propriilor credinţe».
Efectul este nu doar căutat ci derivă din chiar natura faptelor ca şi din aceea a documentelor. O exclamaţie retorică încheie unul din pasaje: „Să golim atunci de viaţă, să mortificăm faptele ca să devină ştiinţifice?"
Din fericire istoriograful nu a ales o astfel de soluţie. Prin această opţiune David Prodan se află nu doar implicat în estetica autenticităţii şi integrat astfel generaţiei sale ci şi între precursorii unui mod al istorio­grafiei pe care l-au ilustrat în Europa, în anii din urmă, autori feluriţi aparţinînd şcolilor, grupurilor care au renovat felul de a scrie istorie şi au deschis interesul pentru domenii noi.
Pe de altă parte ni se limpezeşte şi pe această cale mecanismul declanşării unei răscoale. La un moment dat un proces de relativă slăbire a controlului' puterii datorită unor conflicte interne, datorită unor conjuncturi externe (o criză economică, o înfrîngere în război), o întîrziere în aplicarea măsurilor de represiune, o ezitare, o „umanizare” a puterii oprimante, în fine distanţa însăşi de centrul puterii poate favoriza revolta (cazul coloniilor americane în raport cu metropola). Demolarea zidurilor unei puşcării, doborîrea unei statui, arestarea unui conducător, a reprezentanţilor autorităţii, decapitarea regelui, evoca tot atîtea evenimente cunoscute avînd în epicentru fapte simbolice a căror semnificaţie nu poate scăpa nimănui: autoritatea este desacralizată, „stăpînul” este coborît la nivelul omului de rînd, formaţiunea socială (în cazul nostru nobilimea, privilegiații) pe care se baza autoritatea este slăbită din varii motive. Mai mult chiar, contestarea sacralităţii se poate face în numele alteia, chiar dacă delegarea puterii a fost doar imaginară (referinţele căpitanilor răscoalei la îndemnurile împăratului Iosif al II-lea şi prezentarea crucii ca simbol al delegării puterii). Odată tabuul încălcat, procesul continuă, profanarea sacrului nu mai pot fi oprită. Iar amintirea gestului desacralizant rămîne înscrisă în memoria colectivă pentru vrejme îndelungată şi reînvie ori de cîte ori apar condiţii similare. Experienţa istorică dovedeşte că răbdarea oamenilor are o limită şi că, deşi rare, prilejurile de revoltă sînt totdeauna folosite atunci cînd masele ajung la limita răbdării.
Alegînd între două rele, cu prilejul conscripţiei militare, în speranţa că vor scăpa de iobăgie, masele ţărăneşt,i altfel destul de inerte social, au răspuns îndemnurilor unor lideri de opinie şi răscoala s-a răspîndit din epicentrul Munţilor Apuseni în tot Ardealul. Soluţiile suprasaturate au nevoie de un cristal pentru a părăsi echilibrul relativ şi a se structura. Dacă în chimie structurarea se produce mereu la fel, în viaţa socială orice structurare presupune în fapt o restructurare. Pentru constituirea conştiinţei etnice ca şi pentru constituirea conştiinţei sociale a românilor o răscoală precum aceea a lui Horea este cristalul salvator, prin care soluţia suprasaturată a ieşit din inerţie. In amintirea noastră nu opresiunea, violenţa sau martiriul se cuvin a fi reţinute, acum la două secole de la „tumultum rusticani valachorum" — cum e numită în documente răscoala ţăranilor români — ci, mai ales, semnificaţia superioară şi forţa speranţelor trezite atunci.

Dan Culcer

Text publicat în revista VATRA în nr. 164, p. A

P. S. 2015 Fără nici o modestie subliniez că referința subtextuală mi se foarte subliniată, dacă ținem seama de starea opiniei publice din România, la data apariției acestui text. Scriam despre necesitatea răscoalei („cristal salvator”) iar condițiile în care a avut loc Zaveră din 1989 au fost cele descrise aici, slăbirea puterii, ezitarea în aplicarea represiunii. Dacă aș fi avut ocazia de a discuta cu un cititor atunci, aș fi putut verifica dacă mesajul „subliminal” a trecut spre receptor. Din păcate nu am avut ocazia. Trăiam prea izolat.

duminică, 10 mai 2015

Utopia lui Constantin Noica


După câte știu, prima carte publicată de filosoful Constantin Noica, în 1933, a fost Mathesis sau despre bucuriile simple. Nu știu dacă visul despre care scrie Noica este același cu visul la/în care visez eu. Și nu am cum verifica. Noica îşi îndemna cititorii să facă un exerciţiu de detaşare, şi pune o întrebarea asupra « adevărului istoric» care îi preocupă pe mulţi dintre contemporanii noştri, asupra naturii acestuia, ca selecţie a unei serii dintre multele serii de fapte posibile, singura întîmplată dar nu singura adevărată. Suntem îndemnaţi să gîndim asupra lumilor posibile. Noica este unul din rarii gînditori români care îndeamnă spre o gîndire a posibilului. Însă Noica lansează acest îndemn într-o vreme cînd gândirea prospectivă contemporană e confundată cu aplicaţiile tragice ale utopismului revoluţionar, « nu mai are cotă », ba chiar este refuzată, identificată ca fiind o gândire teroristă, destructivă. Un singur lucru e de spus: modelizarea posibilului ni se pare singura şansă de a ieşi din conformisul invadator al restauraţiei care s-a înstăpînit în lume. Civilizaţiile actuale se afla în faţa unei teribile crize a imaginarului, nici o ipoteză îndrăzneaţă de reconstrucţie socială nu mai pare posibilă, fiindcă mulţimea dar şi elitele se tem de repetiţia terorii care se pusese în mişcare la începutul secolului pentru a înscăuna lumea cea mai buna cu putinţă. Nu există însă nici un argument teoretic şi nici o experienţă istorică care să impună ca ineluctabilă repetiţia. Dimpotrivă este evident că nici o serie de fapte «istorice» nu se poate repeta întocmai, că lumile posibile sunt imprevizibile. Dar tocmai caracterul necesar al producţiei de imaginar, tradus în practică intelectuală prin generarea de lumi posibile, ne poate scoate din torpoare care striveşte lumea europeană şi care ne face victime consimţitoare ale unui gînd uniformizator şi a terorii leneşe mascată sub numele de «democraţie liberală ». Această « teroare» nu atinge individul, căruia i se lasă impresia libertăţii, ci marile grupuri, păturile sociale, naţiunile. Ea acţionează insinuant şi tenace. Anglia, Franţa şi Statele Unite sunt cele trei spaţii politice, culturale şi sociale care se află la originea democraţiei. Conceptele acesteia au fost fetişizate însă in doua secole, aşa încît critica democraţiei, a parlamentarismului european, imediat asociate cu criticile aduse acestor sisteme de către marxism sau mişcările totalitare din anii 1920-1930 sunt considerate ca inacceptabile. Ba mai mult, se ridică acuzaţii din oficiu şi identificări violente şi superficiale cu mişcări politice precise, legionarism, nazism etc ( bizar, nu şi cu comunismul, deși acesta a fost un critic tot atît de acerb al democraţiei parlamentare considerată sluga burgheziei, ceea ce şi era de altfel), interzicînd astfel o critică normală, neangajată în favoarea vreunui partid sau vreunui sistem totalitar, ca şi cum critica parlamentarismlui ar fi un tabu. O analiză a esenţei politicului, din perspectiva lui Karl Schmidt, sau din orice altă perspectivă neconformistă, merită să fie reluată. Orice contribuţie la punerea în vileag a contradicţiei dintre teoria democraţiei şi practica ei este în acest moment de încercare pentru societatea românească, necesară şi dătătoare de speranţă. Închei transcriind o dedicaţie pe care filosoful român Constantin Noica ne-a dăruit-o la Păltiniş pe un exemplar din Mathesis. Il contactasem pe schivnicul invadat de vizitatori pentru a pune la punct o strategie privind publicarea în revista Vatra a unei serii de texte care să susţină proiectul editorial Biblioteca de filosofie românească iniţiat de Constantin Noica la Editura Ştiinţifică. « Lui Dan Culcer, această utopie, în care am fost, în care sunt încă şi în care îl invit. Cu dragoste, Constantin Noica, 1980, Păltiniş» Răspund cu întîrziere acestei invitaţii spre utopie, transmiţînd-o ca simplu intermediar filosofilor, sociologilor, politologilor şi economiştilor români, tuturor intelectualilor ce vor veni.