duminică, 12 aprilie 2015

Culcer către Gogu Rădulescu, Protest contra interzicerii exportului bibliotecii mele

Fragment din scrisoarea reprodusă aici

Am regăsit în arhiva mea, în curs de clasare, această veche scrisoare, petiție, protest, să-i spunem cum vreți adresată lui Gogu Rădulescu, despre care mi se spuse că este un protector al scriitorilor, deși vechi activist de partid. Pe unii i-a și protejat, aceștia (cunoscuți acum de toată lumea) au adresat o petiție în favoarea fostului lor protector, atunci când aceste își pierduse privilegiile și sănătatea. Eu nu am de ce să-i mulțumesc. M-am adresat lui fiindcă nu aveam altă cale de a spera că aș putea fi ascultat în fața zidului opac al instituțiilor de partid și de stat din 1987.

[Către Gogu Rădulescu]

(contactat pe filiera Mircea Iorgulescu, Z. Ornea)


Mă aflu foarte aproape de încheierea demersurilor legate de plecarea mea şi a copiilor în Franţa. Soţia și ceilalţi doi copii ne aşteaptă. Sper ca până la 2o august, conform promisiunii oficialităţilor judeţene, să primesc înştiinţarea de paşaport.

Mai rămâne să încerc rezolvarea exportului unui număr de 125o de cărţi și manuscrise, o infimă parte din biblioteca mea de scriitor şi critic literar profesionist. Azi, 14 august 1987, am apelat la toate foru­rile de stat la care credeam că trebuie să mă adresez pentru a obţine o derogare de la draconicele normative vamale privitoare la drepturile cetăţenilor români ce urmează să-şi stabilească domiciliul In străinătate. Nu cele referitoare la bunurile materiale (mobilă, îmbrăcăminte etc.) mă lezează ci acelea referitoare la bunurile spirituale, cărţile care au fost şi vor fi partenerii mei de dialog, uneltele mele de muncă. Consiliul Culturii, prin funcţionarii de la Oficiul de Patrimoniu, Direcţia Generală a Vămilor şi Ministerul Finanţelor mi-au confirmat încă o dată rigiditatea acestor prevederi anticulturale. Se pare că acelora care au stabilit baremurile vamale, exportul de carte românească, în scopuri necomerciale, li se pare mai degrabă o acţiune ce trebuie reprimată și nu sprijinită. Am simţit cum aceste organisme de stat doresc să mă priveze nu doar de bunurile personale pe care le-am obţinut prin muncă ci şi de aceste bunuri spirituale pe care le-am adunat cu imense sacrificii pentru a mă putea dezvolta cu ajutorul lor din punct de vedere profesional, punându-mi competenţa in serviciul valorii, doresc să mă priveze de dreptul de a-mi constitui o rezervaţie spirituală pentru mine şi familia mea, o rezervaţie spirituală care să micşoreze șocul produs de contactul cu noul mediu.

Contest dreptul oricărui organism de stat de acţiona in acest fel asupra unui cetăţean român care nu este privat de drepturile sale fundamentale doar prin faptul că, din motive personale şi familiale, doreşte să-și stabilească domiciliul în străinătate. Aceste prevederi sînt indirect factori favorizanţi ai înstrăinării rapide a atâtor emigranţi sau exilaţi români cărora nu li se oferă, în compensaţie, după ce sînt privaţi sau se privează de mediul formativ cultural din care provin, mai nimic, prin grija acelora care ar trebui să acţioneze în acest domeniu : organismele de export de carte. În raport cu necesităţile ca și în raport cu acţiunea altor state europene (ungurii, polonezii) diasporei româneşti i se ia mult și i se oferă foarte puţin din partea statului matcă. Mărturisesc că nu atât rezolvarea doleanţelor mele mă îndeamnă să vă scriu, cât dorinţa de a atrage atenţia asupra caracterului profund anticultural și antiromânesc al acestor draconice măsuri prohibitive care, coroborate cu creșterea taxelor poştale aplicate exportului de carte și cu restricţiile numerice aplicate de la 1 mai 1967 (cinci titluri pe pachet) instituie premisele unei cenzuri a difuzării produselor de carte ro­mânească în străinătate, cenzură pe care nu știu dacă să o socotesc strict economică sau să o consider mai degrabă un act, indirect, de sabotaj al propagandei românești peste hotare.

A exporta cartea, oricine ar fi beneficiarul ei imediat, înseamnă un act de expansiune spirituală benefică. A bloca acest export, atâta vreme cât el nu este atingător al prevederilor Legii Patrimoniului cultural, este un act de rigiditate și o dovadă a lipsei de perspectivă politică și culturală a celor care au decis în acest sens.

Această scrisoare personală, pe care o puteţi considera și o scrisoare deschisă, este anexa unui memoriu adresat Comitetului Central al P.C.R., în lipsa acelui organ de stat competent care să poată rezolva o chestiune care mă privește nu doar pe mine, scriitor român,i ci și întreaga diasporă românească, precum și raporturile acesteia cu ţara de origina acum și în viitor.

Cu stimă, .ss descifrabil Dan Culcer

Bucureşti, 14 august 1987


Nota editorului. Scrisoare de mai sus, o «petiție: predată direct destinatarului, nu a primit nici un răspuns. Memoriul la care mă refer a fost adresat Comitetului Central al PCR.și nu, asa cum fusesem sfătuit, direct lui Nicolae Ceauşescu. Credeam că în felul acesta evit să cerșesc un hatâr și solicit recunoșaterea rapidă a unui drept. Mă amăgeam cu o petiție adresată unei instituții politice. Ar fi fost normal să mă adresez Consiliului de Stat, chiar dacă știam că domnea confuzia între Partid și Stat. Am aflat apoi că Gogu Rădulescu, marele prieten al scriitorilor, ar fi relatat aspecte din „audiența” neoficială pe care mi-o acordase, ironizându-mi naivitate în fața celor care îl vizitau. Relatarea mi-a parvenit prin Dana Dumitriu, care asistase la scenă. În 1987 am vizitat-o de două pe Dana Dumitriu, prima dată în mai, împreună cu ziarista Veronique Soulé de la Libération; venită să relateze ziaristic vizita la București a lui Mihail Gorbaciov, a doua oară la scurtă vreme după această audiență obținută prin intermedierea scriitorului Mihai Giugaru, care lucra undeva în aceiași clădire cu Gogu Rădulescu.

[ortografia cu â apare aici modificată după practicile de după 1990]

Școala de la Târgovște. O etichetă devine un concept de istorie literară?

O argumentare a folosirii acestei etichete valorizante și definitorii nu a fost suficient dezvoltată de Dan Culcer la vremea ei. Ca atare persistența folosirii ei în publicistica literară este o ciudățenie. Eticheta a iritat pe unii sau pe toți cei etichetați astfel. Ei au încercată să-și dezlipească de pe frunte eticheta dar nu au reușit. Anticipasem, observ acum, scriind nota, această situație dezagreabilă, ba chiar enervantă, în Serii complete, o proza parabolică introdusă la finele volumului Serii și grupuri, din 1981. Dar, așa cum o dovedește mai ales Jurnalul lui Radu Petrescu, toți scriitorii pomeniți de mine în acest cadru se cunoșteau între ei, se frecventau cu asiduitate, dialogau continuu, se citeau reciproc și își comunicau opiniile pozitive sau critice, cu sinceritate crudă sau edulcorate.
Așa cum reiese din jurnalul lui Radu Petrescu, aceste relații nu erau nici de același nivel, nici de aceeași intensitate. Ba, dimpotrivă, existau adesea tensiuni declarate sau nedeclarate, definite sau nedefinite, dar reale, nu atât între ei (căci nu se cunosc încă jurnalele eventuale ale celor citați) cât între Radu Petrescu și ceilalți. Totuși, toți simțeau nevoia de a păstra un contact cu Radu Petrescu, un lider informal, stimat, a cărui opinie despre opera fiecăruia conta pentru cei în cauză, care îi citeau din scrierile lor, îi ofereau exemplare cu dedicație, deși este evident că nu se așteptau la vreo promovare literară directă, gestul lor fiind eliptic de interese sociale.
Activitatea aceasta era adesea contrariantă pentru Radu Petrescu, îi răpea din timpul dedicat creației proprii, totuși o accepta și poate că o și dorea.
Nu știu cum s-ar putea explica altfel fraza scrisă în 1974, tipărită la pagina 239, în Pentru buna întrebuințare a timpului. Jurnal 1971-1976 (Ed. Paralela 45, 2009) : „ Îmi telefonează de la Târgu-Mureș Mihai Sin ca să-mi spună că în [Vatra] nr, 12, care a și apărut, a intrat Tudor Țopa în locul lui Nicolae Breban — despre romanul căruia zilele trecute Paul Georgescu mi-a spus la telefon o interesantă poveste. Iată deci realizat (dar să văd cum !) vechiul meu proiect al publicării de grup.

Aflăm, deci, că Radu Petrescu dorea să construiască imaginea unui grup literar. Pentru mine, denumirea pe care am dat-o și care s-a impus în mod bizar și rapid, este cea eficientă. Nu mă refeream la o realitate geografică, la faptul că o Școală, în sens didactic, filosofic sau cultural, ar fi funcționat real la Târgoviște, că toți literații pomeniți ar fi trăit în acest oraș, ci la faptul că era vorba de o Cetate de Scaun, un sediu al puterii simbolice, al regalității simbolice a literaturii. Nu era și nu va fi vorba despre o Târgoviște terestră ci de cetatea celestă a Târgoviștei, unde toți scriitorii pomeniți se vor fi întâlnit deja sau se vor întâlni, peripatetizând, dialogând, pe străzile pavate cu norii lui Petru Creția, despre marile și eternele întâmplări ale literaturii, în Cetatea de Scaun a literaturii române.

Deși există acum probabil mai multe teze de doctorat despre Școala de la Târgoviște, unde ar fi trebuit să apară referința exactă, constat că se fac trimiteri la texte semnate de mine unde, deși se scrie despre autorii acestui grup, formula ca atare nu apare. Începeam să am îndoieli că aș fi folosit această expresie ca atare și să reflectez la miturile literaturii, la memoria failibilă a bătrâneții.
Nu mai găseam referința exactă, pagina de revistă unde am folosit, pentru prima dată, această formulă care a avut un succes neașteptat. Căutând prin vechi dosare, cronici literare și note de lectură din care aș fi putut extrage citate utile pentru un studiu despre lectura socială a literaturii române, am dat peste un exemplar din revista timișoreană Orizont, în care se publicau răspunsurile la ancheta despre proza nouă organizată de redacție. (Probabil de Cornel Ungureanu și Adriana Babeți.)
Am răspuns frazei de lansare a anchetei (Se afirmă că în proza românească a ultimilor ani a apărut o nouă generație. În ce măsură se revendică ea unei tradiții literare ? Care ar fi dominantele (tematice, stilistice etc.) ale acestei noi generații de prozatori ?).
Iată ce publicam în pagina 4 a numărului 25 (798) din 24 iunie 1983 :
« Există, evident, o nouă „generație” de prozatori. Dar prefer să-i spun grupului de autori o nouă promoție (din rațiuni teoretice pe care le-am expus deja). Această nouă promoție face parte din mulțimea convențional numită generație.
O imagine a noii promoții se poate contura prin lectura revistelor Vatra, Tribuna, Luceafărul, Echinox, Amfiteatru, Orizont, Dialog, Forum studențesc, Opinia studențească.
Citesc cu interes ancheta literară lansată de Tribuna în săptămânile din urmă (iunie 1983), la care răspund chiar unii dintre autorii aparținând noii promoții. Am avut ocazia, în calitate de potențial prefațator, să parcurg o antologie realizată de prozatorul și eseistul Gheorghe Crăciun, '83 proiect de flux, pe care sper să o văd editată cât mai curând. Ea continuă cronologic antologia lui Mircea Iorgulescu, Arhipelag, și pare să completeze o altă antologie compusă de Ov.S. Crohmălniceanu, Desant. Împreună par a fi voletele unui mic "retable" ale cărui scene reunite narează întâmplări literare care pot confisca până la sfârșitul acestui deceniu, atenția criticii.
Nu aș dori să se uite că, sub aspect literar, această promoție datorează recunoștință școlii/grupului de la Târgoviște. Acest grup literar, intrat cu oarecare întârziere în conștința literaturii române contemporane, are toate șansele să însemne mai mult pentru evoluția gândirii epice românești decât „realiștii” primitivi, adepți ai „spunerii” adevărului (integral sau nu), care încurcă criteriile, se instituie în instanțe juridice, abdică de la condiția de scriitori în favoarea unui bovarism politic, care maschează printr-o publicitate fumigenă, o literatură tezistă și legitimistă. […]
Prin Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu sau Tudor Țopa, cu Marian Popa (ca prozator), cu traducerile lui Mircea Ivănescu din Joyce, ale lui Alexandru Clais din Andrei Belâi, de pildă, se conturează chipul matur al unei literaturi care a știut, de la Ion Budai Deleanu până la noi să găsească soluții epice pentru toate nevoile sale spirituale în împrejurări de spaimă ca și în momente de destindere.
Faptul că revistele nu sunt consecvente în promovarea celor mai tineri autori aici pomeniți, nu se explică doar prin diferențe de gust ci, mai ales, prin faptul că se preferă posmagii muieți ai obişnuinţelor în loc de a încerca contrazicerea puternicelor habitudini de lectură, oferind altceva. Noii prozatori posedă o clară conştiinţă a profesionalității, un ego scriptor care îşi manifestă cu obstinație prezența, se împielițează în texte. Ei par să refuze tematicile exotice sau mimetice între polii cărora oscilează unii din prozatorii promoțiilor anterioare. Nu o mărturisire despre « adevărul istoric » îşi propune noua promoție, ci o mărturisire despre « adevărul » egoului în fluxul istoriei.
O lectură necanonică a unor texte necanonice este desigur necesară. Integrarea în tradiție se va face de la sine, atunci când noii prozatori vor avea să-și definească autonomia prin delimitpri și continuități.

Dan Culcer