joi, 28 iulie 2016

Începuturile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea

 Comentariu Dan Culcer. Cred că ar fi util să se reia cercetarea colecțiilor de manuscrise vechi, religioase sau nu, din bibliotecile Slovaciei, Ucrainei subcarpatice. O comparație cu codicele Rohonczi și cu Tăblițele de la Sinaia ar fi poate lămuritoare. joi 28 iuliei 2016

Începuturile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea


Posted on octombrie 5, 2011
23

12 Votes

(În această postare Vasile Gogea  propune un text semnat de profesorul Nicolae Iuga, din Sighetu Marmaţiei, descendent al marii familii nobile române de Sălişte. Tema este mai mult decît fascinantă sau „provocatoare”. A decis să nu împart articolul în două sau mai multe părţi pentru a-i păstra cursivitatea şi pentru a nu face dificilă urmărirea construcţiei argumentative.)
         În textul de faţă am abordat un moment din cultura română în care civilizaţia românească şi scrierea în limba română s-au situat spiritualiceşte în centrul Europei, iar nu în marginea ei. Anume, avem în vedere primele traduceri ale cărţilor religioase în limba română, în prima jumătate a sec. al XV-lea, aproximativ între anii 1434-1437,  anticipând astfel cu aproape un secol ideile Reformei şi traducerea  Bibliei în limba germană de către Martin Luther, finalizată  la 1532.
           Specialiştii s-au pus de acord asupra faptului că primul text în limba română care ni s-a păstrat îl constituie celebra Scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung către Judele Braşovului din 1521, dar tot aceiaşi specialişti nu exclud faptul că s-a scris în limba română şi anterior acestei date, cu referire specială la scrierile numite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, considerate ca fiind cele mai vechi texte în limba română.
           În acest articol, noi propunem cititorului o scurtă incursiune istorică în universul fascinant al acestor texte arhaice, în vederea localizării şi datării lor cu un plus de argumente originale.   
                         Cuvinte cheie: Texte rotacizante, Mănăstirea Peri, Maramureş, Jan Hus, Martin Luther,

Textul studiului se poate citi la această adresă pe Internet.
https://vasilegogea.wordpress.com/2011/10/05/inceputurile-scrisului-in-limba-romana-si-statutul-manastirii-peri-din-maramures-sec-al-xiv-lea/ Începuturile scrisului în limba română. Manuscrisul de la Peri. Și Codex Rohonczi?

duminică, 10 iulie 2016

Dan Culcer, Minoritari, minorități și beneficiari coloniali

 Alexandru Florian despre răposatul Elie Wiesel :

« Etica lui în faţa vieţii a fost aceea a promovării necondiţionate a memoriei victimelor regimurilor politice dezumanizante. Iată de ce şi-a exprimat public dezacordul faţă de gestul preşedintelui american Ronald Reagan, care, în 1985, aflat în Germania, a vrut să viziteze un cimitir militar, unde erau înmormîntaţi soldaţi din Waffen-SS (cimitirul din Bitburg). Iată de ce, în anii din urmă, Elie Wiesel a returnat României şi Ungariei înalte decoraţii ce i-au fost acordate. În primul caz, pentru că liderul unui partid extremist din România a fost la rîndul său decorat cu acelaşi însemn; în al doilea, din cauza atitudinii manifeste de negare a responsabilităţii pentru Holocaust de către Statul ungar. Cu alte cuvinte, a respins întotdeauna dublul limbaj. Şi bine a făcut, căci idealul său uman era prea înalt şi, în acelaşi timp, prea fragil pentru a fi negociat.»
Ca să vezi ! «Regimurile politice dezumanizante» sunt,  în accepția lui Al. Florian, toate dictaturile europene care au atins, atacat interese și ființe evreiești. Cu excepția celor comuniste, bolșevice, sovietice, contra cărora nu suflă o vorbuliță. Deși la un moment dat și regimul sovietic a acționat precum dictaturile pomenite, chiar dacă mai puțin radical și cu alte pretexte : lupta CONTRA naționalismului sionist și a cosmopolitismului, păcate simetrice care apăsau pe umerii evreilor sovietici.
Normal, comunismul era teoretic regimul politic care fusese, o vreme cel puțin, favorabil comunității evree. Dar, aparent doar, ce se naște din pisică șoareci mânâncâ. Odrasla unui propagandist comunist, fiul s-a reciclat în naționalist evreu și holocaustolog expert, deși fără nici o calificare științifică în acest sens. Nu are nici măcar expertiza martorului, a legăturii cu cei care au făcut parte dintre victime. Decât prin extensie și solidaritate religiosă și etnică târzie, eventual.
Dar de ce îi vor fi acordat acele guverne lingușe, ale României și Ungariei, astfel de distincții lui Wiesel? Ca să li se ierte guvernanților devalizările ? Să dovedească, cui? că sunt fideli executanți ai unor directive ideologice și economice contrare intereselor colective ale națiunilor respective? Să fie apărați de lege și de mânia poporului care îi va pedepsi? 
 P.S.
 Observatorul cultural a realizat acum, în colaborare cu Institutul Wiesel, un supliment pdf, difuzat prin situl revistei. Notez că nici o mărturie sau document românesc oficial sau privat integral nu sunt reproduse. De ce? Raportul Serviciului Special de Informații din 1943, din care se extrag cifre, care se află în arhiva SRI, pomenit în textul lui Paul A. Shapiro era perfect în ordine documentară. Ca să știm despre ce este vorba.
Că oficina lui Al. Florian nu o face, e aproape normal, deși este o instituție a statului România și nu oficină a minorității evree sau a statului Israel. Dar redacția Observatorului avea datoria să echilibreze mărturiile, măcar pentru a da seama clar că era stare de război, că panica și zvonistica aveau rolul lor determinant. Acest supliment este mincinos prin omisiune și interpretare. Nu se dă nici o explicație pentru organizarea transportului feroviar cu evrei în zile în care căile ferate erau necesare pentru efortul de război.
Se insinuează, nu o dată, o premeditare ucigașă, două gropi comune săpate anticipat într-un cimitir evreiesc.
Ce ironie ! Totuși cât de umaniști erau criminalii români, care anticipă înhumarea colectivă în pământ sacru și nu în vreo râpă cu gunoaie! Nu își dau ăștia seama că vor alerta viitoarele victime și că ratează ocazia ? Ca apoi să devină ceva mai pragmatici.
 Se amestecă în supliment, nu prima oară, fără explicații, două situații diferite, uciderile de la Iași și trenul rătăcitor cu victimele sale. Un amestec convenabil pentru a dă impresia unei intenționalități și pricini comune. Ceea ce este fals. Istoria a demonstrat asta demult.
Pretenția lui Al. Florian, care cere cetățenilor României  să deprindă solidaritatea este în aceste condiții o obrăznicie. Când vor înțelege florianii că solidaritate implică reciprocitate? Când vor condamna autoritățile morale ale evreilor actuali comunismul, nu sub pseudonimul de stalinism, ci sub adevăratul său nume, comunism— un regim terorist și dictatorial.
Victimele sunt victime, regimul comunist a fost un regim criminal, indiferent dacă după 1965 a devenit naționalist, ale cărui victime au fost majoritatea românească, unii sași, unii șvabii, unii maghiari și unii evrei. Niște minoritari, unii români, au fost beneficiari. Iar florienii au fost beneficiari.

Audietur et altera pars. http://www.observatorcultural.ro/articol/75-de-ani-de-la-progromul-de-la-iasi/

Doar nu ești Mafalda. Despre supraviețuirea unei expresii și despre propagandă

«Unii zic ca a murit, altii sustin ca e viu si bine-merci in celula. La notorietatea lui, e cam greu sa-l omoare altfel decat foarte elaborat, ca sa nu trezeasca suspiciuni. E pazit ca bombele nucleare. Dar matale nu poti comenta altfel decat dispretuitor la adresa celor care au citit doar stirea initiala? Da linkuri, poze, stirile cele mai noi, nu-i mai injura pe oameni ca nu esti mafalda
 Pe margine știrii de mai jos, un comentator al ei folosește o expresie care a devenit populară înainte de 1940, Eu o știu de la Mama, Ersilia Culcerm care o folosea probabil curent. Mafalda a fost un personaj real, o ghicitoare și prezicătoare care trăia în Bucureștii anilor treizeci, dacă nu mă înșel.
Știrea este interesantă în sine. O citesc cu rezerve, publicația Sputnik fiind o sursă de informații interesante dar și o agentură de propagandă activă rusă.

MOARTEA UNUI ROMÂN NU CONTEAZĂ ÎN SUA ?
Marcel Lazăr Lehel, sau Guccifer, hacker-ul român care a spart serverul de e-mail al candidatei democrate la preşedinţia Statelor Unite, Hillary Clinton , a fost găsit mort în celula închisorii din Virginia.
CHIȘINĂU, 6 iulie – Sputnik. Hacker-ul Guccifer a fost extrădat în Statele Unite după ce a recunoscut în mod deschis că a spart serverul de e-mail al candidatei democrate la preşedinţie, Hillary Clinton, scrie ziarul Christian Times.
Dupa ce marţi dimineată FBI-ul a eliminat orice acuzaţii la adresa democratei Clinton, a început să circule zvonul că Guccifer lipseşte din celula închisorii din Virginia unde era închis. Marți seara, rapoartele afirmau că hacker-ul român a fost găsit, după cină, agățat de o frânghie în celula sa personală.
Candidatul la prezidenţiale, Hilari Clinton
© SPUTNIK/ НИКИТА ШОХОВ
În plină campanie electorală, Hillary Clinton a fost audiată de FBI
James Comey, directorul FBI, a declarat marți dimineață că dușmanii Americii și actorii individuali sunt cei care au accesat e-mailurile senatoarei Hillary Clinton, iar Guccifer a fost singura persoană care putea să prezinte detalii despre conținutul lor.
Guccifer a susținut că serverul a fost „ca o orhidee deschisă pe internet” și că „a fost ușor… ușor pentru mine, pentru toată lumea” să sparga contul de e-mail.
Rapoartele sunt încă în curs de desfăşurare şi se aşteaptă declarații din partea autorităților americane.
Christian Times scrie că „este demn de remarcat faptul că Hillary Clinton şi consilierii săi au mai implicat Casa Albă în sinuciderea discutabilă a angajatei Vince Foster în 1995”.

sâmbătă, 9 iulie 2016

Note la o recenzie prietenoasă, cu o datare incontestabilă

Reproduc recenzia criticului Ion Pop la volumul meu de poeme, Utopia, din 2010. O fac pentru a nota public câteva precizări, altfel necesare doar mie.

La o distanţă considerabilă faţă de primul volum, Un loc geometric, tipărit în 1973, Dan Culcer, clujeanul înrădăcinat la Târgu Mureş, unde s-a aflat printre re-întemeietorii noii serii a revistei Vatra, se întoarce la poezie, după ce păruse a fi optat cu precădere pentru exerciţiul critic, remarcabil şi remarcat în eseurile foarte personale din Citind sau trăind literatura (1976) şi Serii şi grupuri (1981).

După stabilirea, ca exilat politic, în Franţa, din 1987 încoace, a fost, totuşi, prezent în publicistică şi literatură prin revista electronică Asymetria, dar şi cu contribuţii critice şi, din când în când, versuri în periodicele de acasă. Publică acum, sub titlul Utopia (Ed. Ardealul şi Asymetria, Târgu-Mureş şi Elancourt, 2010) un volum bilingv, româno-maghiar, în care recuperează şi texte mai vechi (primul e din 1967), dar unde cele mai multe poeme sunt de dată mult mai recentă. Diferenţele de etapă se văd relativ uşor, dar „starea” lirică rămâne relativ unitară în timp.
Volumul e şi subintitulat „Texte pentru o stare”, iar numita dispoziţie sufletească e una de inconfort şi nemuţumire şi revoltă agravate în lumea totalitară la care trimite majoritatea versurilor. Este „spaţiul Utopiei”, evocat şi în confesiunile din finalul cărţii, unul situat ”într-un nicăieri înălţat pe spinarea prezentului”. Ca atare, e de înţeles atmosfera în genere cenuşie a unui univers fără speranţă, dramatic constrângător, sugerând prin recurenţa unor motive precum zidul, mâlul, mucegaiul, noroiul, întunericul, masca..., sentimentul izolării disperate, stagnarea, descumpănirea fiinţei într-o lume rămasă fără repere sigure. Tehnicile expresioniste ale intensificării culorilor în peisaje turmentate, răvăşite, adesea fantasmatic-coşmareşti, („Vijelii dezlănţuite. Ceruri urlând. Focuri lungi cad grele. /.../ Aşteptăm să se spargă zăgazul înalt”), sugestia momentelor de tensiune ale eului prizonier între atâtea limite, („trăim izolaţi în spelunci cu marinarii de pe fluviu, / cu
funcţionarii morţi de la cadastru”, „şi-i totdeauna vremea unei beţii sinistre”, „dar ceaţa-i veşnică”), caracterizează această viziune sumbră, cvasiapocaliptică. Un Ţinut izolat, de pildă, e aproximat în câteva notaţii decise, concentrate: „Lipicioase semnele. Cauterizări. / Semafoare oarbe se privesc. Cale închisă. / înmănuşate mâini întinse între planetele fierbinţi / se ating. Mâine – ochii. Clipind fereşti retina / de explozii viitoare. Te poticneşti. Aştepţi. / Piatră de căpătâi – stâncile unui ţinut izolat.”
La alte pagini, cu versuri ceva mai destinse sintactic, apar expresii precum: „acest întuneric mâlos ne=mpresoară”, „E-atâta mâl în preajmă şi-o să murim strigând”, „apele curg băloase ca melcii”, „Mare, ne vrei şi ne furi răsuflând. Pare acum / Ţipătul tău atât de strident, chemare de om”, ba chiar convenţionalii vampiri din orice coşmar „clasic” de inspiraţie transilvană 1 („Nordul ţinutului izolat. în timpul nopţii vampirii muşcă /pielea vitelor, ling sângele care curge din răni, / turbarea trece de la vampiri la vită”...)
Adesea imaginea e stilizată, pe urme de ceremonial crepuscular traklian – „Vor suna clopote singure / Va să se caşte falii negre, foarfeci uriaşe. // Unde suntem? Cu voi, ologi cerşetori în această încăpere / aşteptând sunetul singuratic”; „Răniţi cocori trecând oceane s-au aşezat / în ochii prietenilor. Ziduri plâng, / cu orologii care-şi permit odihna / când uiţi să-nfăşuri arcuri”... (Cutremur); „de mult tăceau şi solii, / măşti ruginite – crişti asfinţeau pe ruguri”.

Se aproximează astfel o „întunecată ceremonie” în decor de carcere baroce, piranesiene, construit „cu gândul la zarca din Aiud” (Carcere), urmată în alte poeme de viziuni în care sunt din nou asociate embleme de nobilă aparenţă care înscriu variante ale „urâtului” existenţei, ca în Speranţă, poem din 1967 care face încă apel la alegoria patetică („Eram drumeţ tăcut cu tălpile crăpate”), într-un decor simbolic din depozitul reprezentărilor romantice: „Trebuia să ajung acolo la stâncă, / Sunetul sacru al clopotelor din vale cinstea umbra / care urca odată cu mine, / sus mă aştepta un cântec urât”.

Un soi de ritualitate gravă marchează prezenţa umană în cadrul cu amprentă, de asemenea simbolică („Rătăcitori, obosiţi, vinovaţi, neatinşi / Să ne întoarcem pe ţărmul cruţat de semnele focului”. „Şiruri de oameni cântă pe-un glas / împreunare cu drapele albe”), limbajul rămâne în genere „înalt” chiar în miezul evocării apocaliptice, amintind cumva de expresionismul stilizat şi patetic al ultimului Baconsky: „Au sosit gărzile stingerii, / Desantul pruncuciderii. Gura ţi se va umple de sânge. Scuipă-l! / Va îngheţa în cristalele roşii înainte  de a se coagula, / sau va rămâne fierbinte, vie lavă pe care nimic nu o va disolva.” Într-un astfel de univers, poetul afişează o poziţie marginală – „Scriu aici, la marginea turmei, / înfricoşat, concentrat, deci vulnerabil”, discursul revoltei sale dificile se arată a fi compensat doar de intensitatea trăirii proprii, a unui eu ce se ştie, totuşi, esenţialmente liber („O gaură-n zid. Singura posibilitate de-a face / o breşă în zid. O bortă în piept, loc liber pentru / bătăile inimii libere.”), ori de evocarea sacrificiului unor Jan Palach sau Liviu Babeş, protestatari contra dictaturii comuniste.
Cu momente de „tranzitivitate” mai marcată a mesajului, ca în amplul poem Eclipsă deasupra gunoaielor (datat 1972, dar sugerând mai degrabă, stilistic vorbind, evoluţii mai recente) unde tonalitatea de manifest (polemic) e foarte accentuată, însă dominată, în linii mari, de formulele „moderniste” ale medierii simbolice a acestuia (stil „pur”, ceremonialitate, emblematizare a imaginii marcate de blagiene „semne de soarte”...), poezia lui Dan Culcer se impregnează treptat de frământările şi amărăciunile exilului, precum în densul poem Moartea ca un travesti (1987-2005), lăsând loc, între fine caligrafii, unor bruşte, nervoase deplasări de linii.
Mai „realiste” şi atente la concretele imediatului, cu un plus de prospeţime senzorială, se înfăţişează cele câteva poeme de dragoste din ciclul Erogeneză (cu piese excelente precum Pământul de la Nord şi Te iubesc, mi-e frică fără tine).
Alt grupaj, Evenimente, evocă cu o anume vigoare a notaţiei şi impulsuri ludice, momente biografice, admiţând, totuşi, surprinzător în contextul limbajului mai degrabă „elevat”,  mici derapaje de voit şoc „trivial”, mai curând stângace decât expresive (v. Crăpătura obscură sau După război, la început de eră). Sunt fracturi stilistice care provoacă, spre finalul cărţii, dereglări ce nu par a conveni, de fapt, naturii autentice a lirismului lui Dan Culcer.
Cele două texte din Ars poetica rezumă oarecum cele deschiderile scrisului său. Primul, Transparenţă, asociază datul de ambianţă eclesială cu foarte sugestive înregistrări de obiecte, culori, sugestii de atmosferă, proiecţiei spirituale; celălalt, Un alfabet al zilei, desfăşoară un inventiv catalog de sugestii ale literelor şi cuvintelor în posibile combinaţii textuale, adică tocmai ceea ce încercase, pe suprafeţe şi cu ponderi valorice inegale, să exploateze autorul în poemele acestei cărţi.
Nu lipsit de reuşite în acest spaţiu secund, mai experimental şi ludic, scrisul poetic al lui Dan Culcer rămâne, cred, cu adevărat convingător mai curând în poemele de culoare expresionistă, unde registrul grav în solemnitatea lui de „întunecată ceremonie” atrage un imaginar tinzând către emblematic şi statuar, cu atât mai expresiv cu cât e contrapus alterărilor realităţii imediate. El traduce cel mai bine interogaţiile şi neliniştile, revoltele şi sfidările unei sensibilităţi şi conştiinţe treze, în răspăr cu „utopia” în care „tranşeele fricii s-au umplut de cadavre ucise de imaginaţie” şi [unde] „nu mai există niciun adăpost posibil, imaginabil”.

Cum notam la început, Utopia lui Dan Culcer e tipărită simetric în limbile română şi maghiară (traduceri de Cseke Gabor, dar şi câteva texte scrise încrucişat de cei doi poeţi în ambele limbi). E un gest de omagiu şi de mărturisită voinţă de colaborare şi comunicare fraternă între cele două culturi convieţuitoare în Transilvania. Dan Culcer îl mai făcuse cu ani în urmă, pe când traducea, ca foarte bun cunoscător al limbii sursă, din poezia maghiară contemporană.
Ion POP
în TRIBUNA • NR. 192 • 1-15 septembrie 2010, pag. 7

1. Criticul Ion Pop se lasă dus de reflexe atunci când crede că vampirii din acest text ar fi o referință etnografică sau literară vampirescă, în linia lui Bram Stocker cu Dracula. Vampirii mei sunt de fapt un soi de lilieci agresivi care sug sângele vitelor în spațiile depărtate ale Americii de Sud, descrise în Tropice triste, carte din care am extras un paragraf și l-am transformat în poem, prin decontextualizare.
2. Cu delicatețe Criticul pune la îndoiala datarea Poetului. Prietenul nu ar trebuie să uite că un fapt de istorie literară se susține sau se neagă cu documente și argumente, nu cu supoziții stilistice. Tocmai pentru a marca deosebirea și pentru a evita asemenea ipoteze, printre altele, mi-am asumat riscul de a-l publica în străinătate în revista lui Ierunca, Limite -1976, și am introdus în volum nota explicativă prin care susțin datarea. De altfel publicare din 1976 nu permite strămutarea poemului în altă epocă stilistică a poeziei române.
Realitatea este că poemul meu, care își asumase tranzitivitatea, adică referința socială și politică directă,  ca un risc și o valoare, nu seamănă cu dulcegăriile poetice și manierismele perioadei ulterioare sau anterioare, dar se înscrie coerent în atmosfera «expresionistă» a poeziei mele în general. Și reprezintă exact convingerile mele morale și politice, de atunci și de acum. Dan Culcer





miercuri, 22 iunie 2016

«Eugroapa centrală şi de est»

O greșeală de tipar îmi dă o formulă de reținut : «Eugroapa centrală şi de est». Situația acestei zone, devenită un soi de groapă de gunoi secundară, pentru imperialismele de tot soiul, va trebui documentată, analizată și descrisă cât de curând pe bază de documente, nu de zvonuri. Menținerea secretului arhivelor sau curățarea acestora de tot ce ar fi putut să ne permită înțelegerea propriului nostru destin este în interesul manipulatorilor și exploatatorilor. Este interzis să interzicem scoaterea la lumină a adevărurilor necesare.

vineri, 10 iunie 2016

Se non e vero e ben trovato

Sediul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, din strada Vigilenţei nr. 3, București.
Dar, firește, este o informație corectă.

sâmbătă, 4 iunie 2016

Magda URSACHE Dialogul (?) textelor sau „a filei două feţe”



„să-l atacăm pe Eminescu! Să-l lovim cumplit/
din toate părţile şi deodată,/
fiindcă el, o!, tocmai el, are prea multe păcate;/
în pas cu moda legiferată de lichele/
să aşezăm în ordine de-atac/
cohortele şi tunurile:

Hai legiunea scribilor ce vă schimbaţi stăpânii/
precum mănuşile (ce fericire e pe capul ţării/
că voi aţi învăţat să scrieţi!)/
loviţi-l fără îndurare/
fiindcă el nu a avut decât/
un singur stăpân – adevărul./
Să-l răstignim pe Eminescu
fiindcă este divin”.
Valeriu Matei, Ziliada

N-am vrut să scriu despre Eminescu de 15 ianuarie, nici în iunie: să nu urmez inerţial politica aniversărilor, cum o numeşte Ion Simuţ. Mai frust: cineva întreba de ce e scos Eminescu în ianuarie şi-n iunie de la naftalină. Dar cine l-a băgat acolo? Vreun famen (în trad. liberă, calomniator, mincinos, bârfitor)? Iată însă că afirmaţia Ioanei Bot şi a lui Cătălin Cioabă (redactor de carte la eseul lui Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, cu subtitlul Facerea şi desfacerea unui mit, Bucureşti, Humanitas, 2015), din emisiunea lui Cătălin Ştefănescu (data exactă: 15 ianuarie 2016) nu trebuie lăsată fără reacţie. Şi anume propunerea ca volumul respectiv să intre în şcoală, să fie predat acolo, elevilor. Mergând şi mai departe: propunerea mea ar fi să rămână numai Boia în manualul de română, nu şi Eminescu. Eventual opţional: Boia sau Eminescu, la alegere. Doar tindem nu spre Bildung, ci spre Unbildung (Konrad Paul Liesseman), spre non-educaţie televizuală. Istoricul (şi deloc istoric literar), în aceeaşi emisiune, şi-a asumat un rol deplorabil: să-l minimalizeze pe scriitorul de geniu, ca să nu spun să-l ajusteze, în tot ce înseamnă acest fapt, pornind de la titlul împrumutat din Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992. Or, afirmă Lucian Boia, Petre Ţuţea ar fi „autor fără operă”. Atât de fără operă, că i-a luat sintagma şi i-a folosit-o ca titlu. Sau, poate, uzează în răspăr de cuvintele românul absolut, aşa cum alţii uzează de ghilimelele deriziunii pentru poetul naţional. Iar ghilimelele deriziunii sunt bune şi în cazul Luceafărului, poemul „suprem”. Da, pe istoricul „altfel” îl deranjează faptul că Eminescu este văzut ca „exponent suprem al românismului”. O fi vocabula suprem compromisă de lăudacii comunismului, cu mintea de lemn şi-n limba de lemn, dar Eminescu tot suprem rămâne şi iese întărit din campaniile contra sa.
Fac parte dintre cei convinşi de superioritatea absolută a poetului. Eminescu nu este un mit (în accepţia Boia: un fals, o poveste, o făcătură, o născocire), nu e o glorie artificială, întreţinută artificial şi nu are egal în toată literatura, nu numai „în literatura română a secolului al XIX-lea”. Cât despre „boiaua” Boia, ea poate deveni chiar reclamă la văruieli. Eminescu, crede Lucian Boia, va intra în ceaţă repejor, în două-trei generaţii şi atâta tot. Iar profesorul Edgar Papu, ironizat la pag. 160-161, pentru Contribuţii la ideea unui protocronism românesc (1977), într-un dialog peste timpuri cu istoricul, i-ar fi replicat că România „dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins «imposibilul»”. Şi-i răspund hic et nunc lui Mircea Platon, cu care am deseori discuţii care devin articole: deţinutul politic Edgar Papu n-a fost „pervertizat” de comunism; dimpotrivă, comuniştii i-au pervertit ideea protocronismului. Şi de ce nu am fi de acord cu protocronismul de bună credinţă al lui Edgar Papu şi l-am considera penibil, la hurtă cu făuritorii tezismului demagogic-festivist?
Personal, n-aş fi vrut să-l am profesor de istorie pe Boia (prea pictează istoria românilor în negru absolut), cu atât mai puţin de istoria literaturii, la care nu se prea pricepe. L-aş fi preferat pe Edgar Papu, expus celei mai nedrepte critici pentru că s-a expus apărând valorile trecutului. Aşa gândea şi Emil Cioran: „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”.
Vă aduceţi aminte de expresia „a îndeplini plenar sarcinile”? Lucian Boia le-a îndeplinit. Acum îndeplineşte noile directive precipitat, cum a mai făcut-o. Vorba etnosofului: „om drept ca funia-n traistă”. Zice că, în 15 ianuarie, Eminescu e mult prea mult aniversat, că i se face un deserviciu poetului; oare prea puţin nu-i un deserviciu? Iar sufocantele repetiţii laudative, dar şi mimetice, despre poezia lui Eminescu nu trebuie contracarate prin comentarii fără bemol la cheie, cum că Eminescu „nu-i ofertant”, cum declara într-o emisiune o poetă mustăcioasă; că Eminescu e „limitat”, cum credea un poet (habar n-am cine) la 165 de ani de la naştere. T.O. Bohe l-a declarat nul pe Eminescu, dar a înşfăcat Premiul Naţional pentru debut, la Botoşani, în 2000. Paralele n-au miros de floare de tei. Eminescu – vai! – e „dezamăgire” pentru Dan Suciu. Alţii îl vor pe Eminescu „ludic”, bântuit de „fantezii pornografice”. Aşa-l au!
Elevii, ni se tot repetă, n-au habar de Eminescu. Marius Chivu a declarat că este „nu ignorat, ci urât de elevi”. Un alt frisonat de „cultul excesiv Eminescu” se arăta indignat, pe un post local iaşiot, de faptul că sunt cozi de elevi la teiul din Copou. Dar n-or să mai consume şcolarii Luceafărul.
Hai, jos cu Eminescu! Dar ce punem în loc. Fondane, Tzara, cum s-a tot propus? Roxana Sorescu se zbate de multă vreme (în dispărutul supliment „Adevărul literar şi artistic” din 27 noi. 2001) să demonstreze că B. Wechster (von Doian – Fundoianu) îl surclasează pe Eminescu „faţă de care se diferenţiază prin nuanţare şi evoluţie”. Iată şi exemplele doveditoare de evoluţie, în opinia cercetătoarei: „Spre pădure niciodată/ N-am privit şi-mi pare rău./ Codrul negru, codrul mare/ Mă atrage-n sânul său”; „Ce e amorul? E un vis/ Ce-ţi turbură gândirea/ Căci vieţii noastre a fost scris/ Ca să-i gustăm durerea”; „Şi dacă nu am îndrăznit/ De mult să-ţi spun iubirea/ E fiindcă prea mult te-am iubit,/ Ca să-ţi suport iubirea”; „Sub ferestrele-ţi, iubito/ Dorul aprig l-am purtat/ De cu zi şi până-n seară/ Plâns-am şi am suspinat”. Alt suspin fundoian, datat Iaşi, 3 noi. 1921? „Şi în vis, realitatea/ Mi se-nfăţişă deodat’/ Tu de toţii (sic!) sărutată/ Eu râvnind la sărutat”. Comparaison n’a pas raison! Pe mine nu m-a convins, aşa cum n-au convins, în proletcult, Beniuc, Toma, Deşliu, care se credeau mai mari decât Eminescu. Comparaţi Un singur dor de Beniuc („Deasupra-mi coacă-şi roada mărul sfânt” cu Mai am un singur dor. Comparaţi Piuici şi fraţii lui mai mici de A. Toma cu Somnoroase păsărele. Cât despre Deşliu, nici n-am ce compara.
Injurii în loc de argumente s-au produs destule în timpul vieţii lui Eminescu (în lupta cotidiană cu stricăciunea, a avut parte de ură, invidie, mârşăvie), dar şi postum. E sport naţional, cum spune editorul Valentin Ajder (Eikon, Bucureşti) să-l îngropi pe un confrate cât este încă în viaţă. La noi, orice zboară se mănâncă de viu. Cazul Marin Sorescu. Postum, e mai uşor, că nu mai are drept de replică.
După ce Eminescu s-a stins (eroare voită sau nu, dar poetul a fost ucis de medici), în afară de teribila epigramă care l-a costat moral enorm pe Macedonski (nu i-au dat foc la casă, l-au supus unui lynching cultural), detractorii s-au hodinit o vreme; ca Boia să se întrebe de ce s-a declanşat atât de târziu „ marea ofensivă” anti-Eminescu, în postsocialism. Cum, abia în ’98? Din bun simţ, zic eu. Campania din „Dilema”, nr. 265, 27 febr. ’98, a trecut limita denigrării. Eu, una, prefer să se treacă limita laudei. Şi nu-i o tâmpenie să-ţi glorifici poetul naţional.
Până atunci, însă,la noi la Ieş’, în 15 ian. ’90, un ins nevricos voia să facă ţăndări vitrina librăriei Junimea, la aniversară. Cultul lui Eminescu devenise, peste noapte, calat pe ceauşism. L-a citat Ceauşescu pe Eminescu vreodată, că nu ştiu. Şi dacă a făcut-o, ce vină are Eminescu? Numai că demonii prostiei chiar există şi reacţionează. Şi-mi aduc aminte de atitudinea violent-ostilă a unui băiet iaşiot care susţinea chiar în încăperea unde era omagiat poetul: „Zău, sunt zeci de autori în sală peste Eminescu”.
Peste cadavrul Eminescu trebuia tras fermoarul sacului de gunoi. Dan C-ul îl felicită pe Patapievici că a produs „despăducherea” lui Eminescu; Cărtărescu îi aplicase o ploşniţă pe guler, inspirat, probabil, de nepriceputa nemţuşcă Mite, floare albă de cireş, pentru care Eminescu avea „nări triviale”, „mâna nespălată” şi făcea „glume ţărăneşti”.
Mânjii tineri şi seci, care vor să bage soarele-n traistă ca-n Creangă, nici nu se lasă comparaţi cu Eminescu. S-a ajuns la nu-mi place Eminescu, pe necititelea. Cine-l mai citeşte pe Eminescu, se mira cineva, când există Dylan? Eu zic: cine nu citeşte Eminescu, nu citeşte nici Dylan Thomas; cine nu citeşte Eminescu, nu citeşte nici Shakespeare.
Petru Ursache a fost întrebat de o membră a scriitorilor Filialei Iaşi: „Credeţi că în 2000 se va mai citi Eminescu?” „Da, coniţă, dacă se va mai citi, atunci se va citi Eminescu” a venit răspunsul.
Mie, una, mi-i greaţă de zbârnâiala de zmeu publicist a lui CTP: „Eminescu e ateu”, afirmaţie sprijinită pe spusa proletarului, „căci morţi sunt cei muriţi”, nicidecum a poetului.
Ca să intrăm într-un dialog (?) al textelor, să-l juxtapunem pe Cezar Ivănescu: „aş vrea să mor cântând Eminescu” lui Paul-Bădescu. Mereu neîncântat de Eminescu, celălalt Cezar scrie decis că poetul era ceva „inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”. Numai că nici Eminescu, nici statuia lui nu sună a gol. Poate demolatorul ei.
Privire ultracritică deţine şi Ioana Bot (sau Both), care vrea să ne convingă s-o lăsăm mai slab cu Eminescu. Acei unii care-l consideră poet naţional ar fi întârziaţi, copleşiţi de „jugul” lui, ceea ce moderatorul emisiunii, Cătălin Ştefănescu, copil de casă TVR1, aprobă dând din cap complice şi cu-n licăr particularizant în ochi.
Dacă-l priveşti de departe şi superficial ca Răzvan Rădulescu, semnatar în aceeaşi „Dilema” ’98, Eminescu nu-i nepereche, e doar unu’ din secolul XIX şi gata.
Îmi asum încă o dată riscul de a intra în categoria „mătuşilor patriotice”, ocărâte de self-elitişti pentru că îl preţuiesc pe poetul nepereche Eminescu. Aşa este, nepereche şi dacă zoilii i-ar cuprinde măreţia l-ar urî şi mai mult. Cum în plină democratură (Pierre Hassner) suntem mai supuşi şi mai dezbinaţi decât în proletcultură, un exeget îl turteşte (verbul lui Slavici despre Aron Densuşianu) pe celălalt, culmea, din aceeaşi tabără pro. Lui Dan Mănucă (Oglinzi paralele, 2001) nu-i place „om deplin”, propunând în loc „scriitor total al literaturii noastre”. De ce? Pentru că e spus mai puţin expresiv?
De ziua Eminescului, denigratorilor li se dă cuvânt în emisiuni televizate ca să se arate deranjaţi de mulţimea eminescologilor. Numai că toţi blasfemiatorii care au vrut să-l înghită pe Eminescu s-au înecat rău de tot cu el. În fapt, ieşim ca nişte cârnaţi din fabrica lui Eminescu, după Ţuţea. Şi trebuie făcută o pauză între Eminescu şi ceilalţi, în enumerări.
Poetul naţional este măsura tuturor poeţilor români, ca să-l parafrazez pe Protagoras.

Reproduc integral articolul trimis de Magda Ursache pe care îl voi difuza cât voi putea de mult. Sunt convins că bătălia pentru Eminescu e doar la început. Istoria secolului al XIX-lea trebuie scrisă. Nu rescrisă, fiindcă nu a fost scrisă încă. Făuritorii de țară au avut păcate dar ele vor fi iertate la judecata de apoi a neamurilor, pentru că au fost oameni întregi, de omenie. Dacă eticheta «om de omenie» a fost lipită și răslipită pe fruntea Conducătorului iubit, nu înseamnă că vorba i-ar aparține lui sau lingușilor de serviciu din anii optzeci ai secolului XX. Dacă stăm să numărăm și «listăm» detractorii lui Eminescu, vom vedea limpede cine sunt aceștia și ce vor. Eminescu este un turn de veghe la fruntariilor neamului, așa cum a spus-o, cu alte cuvinte, Octavian Goga. Și pe acesta îl cred fiindcă a fost el însuși turn de veghe. Dan Culcer