duminică, 20 noiembrie 2016

Rabbi Menahem Mendel din Worki despre trăsăturile unui evreu veritabil.

Extras din L'homme au raifort (Om cu hrean) de Martin Buber, édition L'école des Lettres.
Les trois attitudes essentielles:
Comme on avait demandé à Rabbi Menahem Mendel de Worki en quoi consistait le Juif véritable: « Trois choses nous conviennent, dit-il: un agenouillement debout, un cri sans voix, une danse immobile. »
Sursa http://www.philosophons.net/philosophie-histoire-politique-litterature-medievale-moderne-contemporaine/martin-buber

Despre proto-Sionism (Pinsker) :
«Malgré cette variété d'appellations, tous leurs membres [des mouvements sionistes] sont des nationalistes, à la recherche d'une patrie juive, partisans d'une colonisation palestinienne, silencieuse, progressive et, depuis l'interdiction turque, forcément clandestine. Ce résultat précaire suffit à l'ambition de ces disciples de Pinsker, échappés des ghettos russes et roumains. Ce dernier, après Moïse Hess, avait repris la thèse du nationalisme juif, développée dans Rome et Jérusalem, livre presque oublié. Le judaïsme, écrivait Pinsker, est malade, et ses voisins souffrent d'une judéophobie héréditaire incurable. Médecin de profession, Pinsker expose en traits saisissants les symptômes de cette maladie avant d'en indiquer le remède. Le Juif est « pour les vivants, un mort; pour les autochtones, un 'étranger; pour les sédentaires, un vagabond; pour les possédants, un mendiant; pour les pauvres, un exploiteur et un millionnaire; pour les patriotes, un sans-patrie; pour toutes les classes de la société, un concurrent abhorré ». Et voici, ajoute Pinsker, notre propre image « Notre Patrie, l'étranger, notre unité, la dispersion; notre solidarité, l'hostilité générale; notre arme, l'humilité; notre tactique,. la fuite; notre originalité, l'adaptation; notre avenir, le jour prochain 2. » A cette situation désespérée, le docteur Pinsker n'entrevoyait qu'un remède une patrie. « Les amis de Sion», en jetant leur dévolu sur la Palestine, découvrirent cette patrie dans le pays des prophètes. »

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Haine negre de mătase pentru înmormântarea Străbunicii


Duminică 9 octombrie 2016, Auxerre, în spital, după operație



După prânz, la scurtă vreme după plecarea iubitei mele soții, Skura, spre Elancourt, am rămas singur « la castel », adică în casa noastră de la țară, la Charentenay.

Și mi-a venit ideea să curăț podul garajului plin de praf, unde zăcuseră vreun deceniu cărțile aduse de la Târgu Mureș, prin Turnu Severin, via Dijon, parte a bibliotecii mele dintr-o altă viață.

Înainte de a mă urca în pod, am profitat de existența unei lungi și relativ ușoare scări de aluminiu pentru a tăia cocoțat pe zidul care ne desparte de vecinii din stânga, pentru a tăia o seamă de crengi mai groase sau mai subțiri dintr-un dafin care, de la vecin, se întindea peste zid și făcea umbră straturilor de flori din spatele garajului. Mai mult, toamna, dafinul pierde frunze multe și acoperă cu o peliculă maronie aproape imputrescibilă terenul destinat florilor și unei tufe de coacăze negre, cu fructele sale bogate în fier.

Debarasat de crengile tăiate, târâte în grădina de pe deal, am proptit scara, împrumutată de vecinul nostru săritor, pe nume Potron, pensionar și fost gropar, la ușa de la etaj a garajului. Am urcat întâi aspiratorul vechi, care înghite aproape orice gunoaie, eficient pentru moloz și praf gros. Apoi am luat o mătură cu care m-am ajutat la cățărat, agățându-mă de fușteii scării metalice, mătura având funcția unui piolet în mâna unui alpinist amator pe scoarța unui ghețar.

Sus, am început să aspir imensitățile prăfuite. Nici o grijă, mașinăria funcționa bine, doar uneori tubul se înfunda cu ghemotoace de hârtie, fragmente de dosare de carton, fâșii de plastic, granulele excrementelor negre și uscate ale liliecilor care colonizează câte un anotimp podul nelocuit și liniștit al fostului grajd, devenit pod de garaj. Depotoir, cum zic frâncii.

Am trecut pompa aspiratoare peste toate cărămizile mari, plate, peste scândurile depuse în jurul gurii podului, pentru a proteja zona cea mai fragilă. Am deschis ușa de lemn dinspre stradă a garajului ca să iasă pulberea iscată în aer de mătura mea. O poartă scâlciată, susținută din interior de niște scânduri și de un fotoliu greu și inutilizabil, invadat și el de praf. Pentru a evita deschiderea porții sub presiunea rafalelor vânturilor de iarnă și pătrunderea zăpezii viscolite. Era un fotoliu foarte greu, din lemn maroniu, solid, acoperit cu o stofă catifelată cu dungi albe și cafenii, murdară, împăienjenită de pânze prăfuite.

Am trecut peria și apoi țeava aspiratorului. Stofa își recâștiga încet culorile. Apoi am ridicat fotoliul și m-am rotit cu el în brațe și l-am pus pe podeau care suportase tone de mobilă veche, de cutii de carton, pline cu reviste și cărți. L-am pus pe podea etajului sau poate doar am vrut să-l pun, fiindcă nu știu dacă am terminat gestul. Sub mine, cu mine, cu fotoliul greu încă în brațe, podeau etajului, adică plafonul garajului s-a deschis ca o trapă, într-un zgomot înăbușit, cu scrâșnete și țiuituri, care îmi aduceau aminte de suntele cutremurelor prin care am trecut. 
Primul, mai mic, resimțit în Ardeal, la Tîrgu Mureș, în 1977, când am avut amețeli, am văzut lampadarele din salonul apartamentului de pe Parângului valsând scurt și repetat, ca și vârfurile blocurilor-turn de peste drum. 
Al doilea cutremur l-am trăit la București, în vara lui 1986, în compania Mariei Mailat și a copiilor noștri, Tudor și Bogdana, care se pregăteau să plece cu ea în exilul care nu se va mai termina. Eram în apartamentul Danei Dumitriu de pe Dionisie Lupu, la nu mai știu ce etaj. Culcați pe o saltea în fosta cameră a servitoarelor, care dădea spre o scară de serviciu, mă apropiasem de Maria și o îmbrățișam gândind că nimeni nu poate ști când ne vom revedea. Am simțit zguduirea și am auzit huruitul pământului cutremurat. I-am spus ceva despre forța iubirii care ne cutremură, fără să realizez că eram zguduiți de seisme reale și nu de seisme erotice. Maria mi-a cerut, brutal, să nu mai zic nimic, căci dacă între ce trăiam și îmbrățișarea erotică se va stabili o legătură, nu va mai putea niciodată face dragoste cu mine. Din păcate nu am o memorie pentru oralități și nu pot reproduce replica exactă care a fost scurtă și dură. 
S-a întâmplat apoi chiar așa, din acest motiv sau din cu totul alte motive, după ce ne-am revăzut la un an de lungă așteptare a mea. Am primit un pașaport care ne permitea să întregim o familie care nu mai exista.

Acesta a fost cutremurul căderii în gol. Ca un copac trăznit. Sau prăbușindu-se la marginea unei faleze care se năruie. Cu viteza atracției universale. 
Mi s-a spus că în căderea am deformat o bară metalică din cadrul porții pivotante a garajului spre stradă, aflată de-a curmezișul gurii căscate care mă înghițea. Bara a modificat traiectoria căderii, mi-a amortizat saltul, din fericire lama metalică era îndreptată spre pământ. Am evitat spintecarea sau sfâșierea șoldului, a pulpei, am evitat hemoragia.

Ajuns pe podeau de beton cenușiu, printre cărămizi, moloz fumegos, trebuie să fi leșinat, să fi trecut o vreme incert de lungă, minute probabil, nu știu, deși n-am senzația că mi-aș fi pierdut conștiința.

Am văzut golul dintre bârnele de lemn și cele metalice care susținuseră cu o vreme înainte partea prăbușită.

Am încercat să mă întorc pe burtă din poziția culcat pe spate în care mă trezisem. O durere suportabilă. Dar tot piciorul drept nu mă mai asculta, nu urma rotirea șoldului și bustului. Aici durerea a devenit greu suportabilă. Am pipăit obiectul, partea de corp care nu răspunde intențiilor mele. Această parte a corpului nu mă mai asculta dar la atingere nu mă durea. Nu am simțit nimic umed, sângele nu străbătuse pantalonii, poate nici nu sângeram. Am rămas culcat pe spate, mi-am prins pulpa cu două mâini și am trecut-o peste piciorul stâng. Urlând de durere. Auto-diagnostic : fractura gâtului de femur. M-am pipăit peste tot, nu mă durea nimic acut. Doar între picioare eram puțin umed dar nu era sânge ci probabil puțină urină pierdută sub șoc.

Mă gândesc să scriu un poem despre o tablă de șah pe care un ins se plimbă urmând regulile jocului de șah, rând pe rând pion, nebun, rege, tură, regină. Până când, pion fiind, rămâne singur pe un pătrat, câștigă, atât de improbabil și neregulamentar. Și atunci podeaua pătratului se deschide sub picioarele pionului (sub cele ale nebunului ?) și el dispare în golul fără limite al unui alt spațiu care cuprinde tabla de șah, aceasta devenind plafon sau cer. 
Apoi m-am târât pe burtă, pe coate până la ușa din spate, pe care, deși închisă, am reușit să o deschid din poziția pe brânci. Am dat de lumină și cu bărbia la mică distanță de pietricelele curții, am început să strig după ajutor. Era duminică, sătenii mâncau fericiți, priveau pe ecranul televiziunii obișnuitele și stupidele comentarii politice, imaginile edulcorate ale unor masacre în țări îndepărtate, zâmbetele cuceritoare și profesionale ale crainicilor prezentatori. Râgâiau. Fumau, Nimeni nu trecea pe strada care era la trei metri de corpul meu. 
Și totuși cineva m-a auzit și eu i-am spus pe tonul cel mai calm și natural cu putință, ce trebuie să facă. Am vorbit la telefon cu Skura și apoi au venit pompierii care m-au pus într-un soi de pungă și m-au transportat la Auxerre. Puteam muri după o fractură cervicală sau în altă zonă a coloanei vertebrale. Putea avea cutia craniană zdrobită. Puteam pierde sânge după ce pierdusem conștiința. Nimic din toate astea nu s-a putut realiza. 
Bătrâna cu coasa venise să mă caute. Îmi apăruse împopoțonată cu hainele negre de mătase ale Străbunicii, Mama Lenca, furate de niște țigani corturari din casa de pe strada Vlad Țepeș, 25, din Sighișoara, la marginea fostului Târg de vite. A dat de mine treaz. Bătrâna nu poate face nimic în asemenea caz. Dacă ești pregătit să trăiești, sosirea ei întârziată devine inutilă. Așa că i-aș fi cerut să restituie hainele Străbunicii. Dar nu se mai putea. Mama Lenca a murit după o lungă suferință, un cancer la sân operat cu ani înainte, care recidivase pe tot sistemul limfatic. Eram săraci, nu puteam plăti o înmormântare și un loc de veci la oraș. Nu aveam bani de lemne pentru iarnă. Așa că familia a decis să pună trupul ei slăbit în slujba artei. Mama Lenca va deveni  în anii 50 un schelet firav, pregătit de tehnicieni profesioniști, în sala de desen anatomic al unei școli superioare de artă. Nu mai putea purta frumoasele ei haine pregătite pentru sărbătoarea din urmă.


Elancourt, sâmbătă 12 noimebrie Dan Culcer

vineri, 4 noiembrie 2016

Despre George Soros și rețeaua pe care a creat-o

O nouă burghezie «compradoră», altfel spus o burghezie de «colaboraționiști» care ignoră interesele naționale ale românilor, în favoarea unor interese particulare, de grup sau gașcă, sau a unor interese străine, s-a format după 1990, atrasă de finanțările propuse de George Soros și de fundațiile sale de infiltrare. Soros este un  lup intrat în stână cu blana «democrației» și a «societății deschise» și a apărării minoritarilor de toată mâna (etniști, homosexuali etc) pe spinarea sură a animalului de pradă. 
Am priceput acest lucru imediat după 1990 și am scris în acest sens. Speram ca intelectualii care beneficiau de finanțările Soros să știe a le folosi pentru interese colective românești. În loc de asta s-au lăsat impregnați de ideologia internaționalistă a liberalismului fără frontiere, ideologia imperialismului financiar trans-național iar cei mai șmecheri și-au extras mici averi personale. De fapt, au fost cumpărați mai toți pe nimic. Au devenit apoi repede vânzători, «vânzători de țară». Va veni pentru ei și vremea socotelilor. Aruncați în groapa de gunoaie, precum colaboraționiștii din anii 50, de care nu-i desparte nici măcar ideologia și de care îi apropie amoralismul lor de slugi. Dan Culcer

marți, 1 noiembrie 2016

Tactica românilor

De-a râsu'-plânsu':
 

“Putin discută cu Medvedev:

– Mitea, am hotărât: trebuie să bombardăm România!

– S-o bombardăm naibii, domnule președinte. Cu ce să-ncepem?
– Păi, Mitea, eu zic să-ncepem cu infrastructura, să le belim fabricile. Uite, de exemplu, asta de tractoare din Brașov.

– S-a închis, și s-au închis toate, domnu’ președinte.

– Păi, obiective nevralgice – de exemplu, Institutul ăsta de vaccinuri, Cantacuzino.
– E închis de 10 ani, domnu’ președinte.

– Spitalul de arși, că le-ar trebui în caz de război.
– Și-așa ăla nu funcționează, domnu’ președinte.

– Spitalul de copii din Timișoara să-l bombardăm!

– Tocmai a fost restituit bulibașei Vișinel Cârpaci.

– Să bombardăm Parlamentul!
– O să se bucure tot poporul român că scapă de infractorii ăia.

– Să le bombardăm cartierele de locuinţe, Primăverii, Rahovei, Ferentari!
– În primul stau țeparii mari, parlamentarii şi securiştii, în
ultimele două, hoții de buzunare. De ce să le rezolvăm noi problemele interne?
– Să le bombardăm rafinăriile de petrol, că astea sunt obiective strategice!!!
– Domnu’ președinte, pe astea le-am cumpărat noi, sunt ale noastre, ale Rosneftului.

– Nu știu, Mitea, ții cu noi sau cu românii?! Vrei să-i bombardăm sau nu?!?!?!

– Vreau, domnu’ președinte. Să-i bombardăm.
– Atunci, Mitea, să le bombardăm căile de comunicaţie, adică autostrăzile şi căile ferate.
– Alea-s autostrăzi? Care se prăbușesc la o lună după darea în
folosință sau la prima ploaie? Apoi, din reţeaua de căi ferate nu a mai rămas mare lucru, că au vândut-o românii la fier vechi.
– Ai dreptate. Să le bombardăm pădurile

– vestiţii codrii ai României. Să ardă ca un snop de paie!
– Le-au tăiat singuri. Nu prea a mai rămas nimic din ele.
– Moldova! Să bombardăm toată Moldova!

– N-o să se observe, domnu’ președinte. Au avut anul ăsta niște alunecări de teren de n-a rămas piatră pe piatră.

– Vaslui!!! Să bombardăm măcar orașul Vaslui!!
– Moldovenii din Vaslui sunt toți la muncă în Italia. Au mai rămas în oraş pompierii, primarul și fochistul de la Primărie.
– Mitea, trebuie totuşi să le bombardăm ceva!
Măcar ceva mic!
– Nu avem ce, domnu’ președinte. De 26 de ani, românii practică tactica pămîntului pârjolit. Ne-au luat-o înainte, au prevăzut totul!”



miercuri, 26 octombrie 2016

Libertatea de emigrare a evreilor sub Ceușescu

„Cât de liberă este presa din România?“
Singurii care nu l-au iertat de întrebări indiscrete pe Nicolae Ceauşescu au fost jurnaliştii din cea mai mare democraţie a lumii. La dejunul oferit în cinstea oaspetelui la Clubul Naţional al Presei din Washington, la care au participat 200 de ziarişti din SUA, preşedintele statutului comunist a fost nevoit să atingă probleme sensibile: despre situaţia evreilor şi libertatea presei. Ceauşescu a fost întrebat de ce limitează România emigrarea evreilor şi dacă se ia în calcul propunerea unui senator american, care era de acord să voteze acordarea clauzei naţiunii celei mai favoriate în funcţie de facilitarea plecării evreilor din ţară. În răspuns, Ceauşescu a subliniat că este vorba despre două întrebări, că nu există o limitare a emigrării evreilor care vor să plece din România. „Acestă «limitare» este determinată de faptul că numărul evreilor care cer să plece devine tot mai mic. (…) Mi-e teamă să nu se propună vreun amendament pentru a accepta primirea evreilor în România în viitor“.[s.n.d.c.] În sală s-a stârnit rumoare.»

Reducerea cererilor de emigrare se datora atunci și reducerii globale a populației evreiești din Românis, în emigrarea continuă, cu scurte pauze, din 1943, încă de pe vreme lui Ion Antonescu. Cifrele actuale oficiale ale populației evreiști din România o dovedesc.
Interesantă replica lui Ceaușescu, cititî  în condițiile actuale, când legea cetățeniei, așa cum a fost formulată sub presiune externe, permite integrarea între cetățenii României a unor străini care nu avut nicio legătură cu România, decât că strămoșii lor au emigrat voluntar, nu alungați sau deportați, acum o jumătate de secol, din diferite motive, mai ales economice. Desigur, mă refer la evreii plecați înspre Israel, din care mulți nu au ajuns acolo niciodată sau au părăsit rapid  Eretz Israel, aflată în stare de asediu. Nu toți aveau vocație de coloniști și de muncitori agricoli.

« Un alt jurnalist l-a întrebat pe dictator cât de liberă este presa în România. „Mi-ar fi greu să spun eu cât este de liberă. Ar trebui să vizitaţi România şi veţi constata atenţia şi grija pe care le acordăm presei, astfel ca ea să servească intereselor poporului, cauzei dezvoltării sale economice-sociale şi a independenţei, ştiinţei, culturii şi totodată politicii de pace şi de colaborare între toate statele lumii“, a răspuns Ceauşescu. FOTO „Vizita oficială a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în SUA“ România primea, în 1975, clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată de SUA ţării noastre. În 1988, Nicolae Ceauşescu a anunţat autorităţile de la Washington că renunţă la acest avantaj, înainte ca SUA să apuce să informeze România de retragerea ei. Clauza era compromisă ca urmare a politicii regimului comunist de îngrădire a emigrărilor şi a nerespectării drepturilor omului. Clauza naţiunii celei mai favorizate era un privilegiu acordat României în relaţiile economice, în cadrul comerţului internaţional. Acesta constă în a acorda avantaje egale cu cele ale naţiunii cele mai favorizate, în termeni de taxe vamale şi cote de import. Citeste mai mult: adev.ro/nynys4

luni, 24 octombrie 2016

Din nou despre Ana Pauker, eroină comunistă în curs de reevaluare ordonată

Mi s-a trimis prin mel (mesaj electronic) recenzia cărții unui istoriograf evreu, specialist recuperator, Robert Levy. Nu am aflat cine este autorul recenziei. Am mai citit comentarii pe marginea cărții, inclusiv sub pana măiastră a prozatorului evreu din România, Norman Manea, în două numere ale Observatorului cultural. Regizorul, evreu din România, Radu Gabrea, a făcut un documentar pe marginea aceluiași subiect. Ce stă la baza resuscitării personajului, de un prozator, de un cineast și de un istoric ? Un interes normal intracomunitar sau o procedură de remistificare a istoriei, din care Tovarășa Ana va ieși nu doar o victimă a antisemitismului larvar al comunistului român Gh.Gheorghiu-Dej, ci și, până la urmă, o comunistă de omenie? A se vedea opera de «distrugere» sistematică a legendelor privitoare la lepădarea de, la denunțarea soțului, căzut sub gloanțe comuniste, Marcel Pauker, și până la opoziția Anei P. la colectivizarea forțată impusă de Moscova.
Am făcut referință în cartea mea despre cenzură la o scrisoare păstrată în Arhivele naționale prin care o evreică din Moldova se adresa Anei Pauker pentru a solicita emigrarea, întregirea familiei, fiul fiind deja în Israel. Aflam  astfel că în anii 50, la sinagogi, se organizaseră cursuri de marxism. Un astfel de curs declara bătrâna că ar fi urmat. 
In toate comentariile din presa română (Manea, Tismăneanu), probabil și în cartea lui Robert Levy, se ocolesc două chestiuni fundamentale pentru relația între acest personaj și societatea din România : 1. Lipsa totală de legitimitate politică și morală în exercitarea puterii politice și în modificarea sistemului social, a comuniștilor și, în speță, a acestei tartorițe. 2. Natura exactă a activității de politică externă exercitată, în numele intereselor coloniale ale URSS. Că Ana Pauker era mai cultivată sau mai deștepată decât Dolores Ibarruri sau orice altă activistă comunistă, nu are nici o importanță. Cât privește talentul său oratoric și cunoașterea limbii român, mi-am fîcut o opinie negativă prin lectura discursului spău despre Politica de cadre a PMR, aflat în arhive cu adnotările cuiva
Ignorarea celor două puncte evocate mai sus este gravă, semn de manipulare din partea evreilor semnatari și de naivitate din partea autorilor români.   
Răspunsuri calificate există, de pildă sub semnătura lui Ilarion Țiu : http://istoriacomunismului.blogspot.fr/2006/09/tovarasa-ana-la-externe.html
Orientarea contrară intereselor României este clară :
« Relatiile de stransa prietenie cu Uniunea Sovietica constituie fundamentul intregii politici externe a statului roman democrat, politica de pace si independenta nationala. Experienta istorica a ultimilor ani a confirmat pe deplin convingerea impartasita de toti democratii si toti iubitorii de tara din Romania, ca relatiile de prietenie cu URSS sunt dictate de insasi interesele nationale» Ana Pauker


«Cititorul român se va întreba mirat de unde provine acest interes pentru Ana Pauker din partea unui scriitor american şi, mai ales, publicarea acestei cărţi de către o editură de prestigiu ca aceea a Universităţii statului California.

Răspunsul este dezarmant de simplu: Ana Pauker a fost prima femeie ministru din istoria lumii. La decenii distanţă, au apărut pe rând şi alte femei celebre cu rang de ministru şi chiar de prim-ministru (Indira Gandhi, Golda Meir, Hillary Clinton, Margaret Lady Thatcher).


Autorul cărţii de faţă, Robert Levy, este doctor în istorie al Universităţii Statului California – Los Angeles. Iar cele 17 pagini cu bibliografia cărţii denotă un studiu aprofundat al carierei Anei Pauker. Pentru eventualii cititori sceptici sau ostili acestui subiect de studiu, este edificator aforismul tipărit de autor ca motto pe prima pagină a cărţii sale: „
În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, era Ana Pauker... Totdeauna când mă aflam în prezenţa ei, ea era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment! Grasă şi înceată aşa cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe. Mi-am putut uşor imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat ea propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi inumană prin care ea a dobândit puternica funcţie pe care o ocupa” (Ileana, Prinţesă a României, Arhiducesă de Austria, în lucrarea I live, again).

Editura americană a acestei biografii a Anei Pauker subliniază că faptul cel mai uluitor aspect al carierei sale este acela că 
a progresat într-o ţară care dispreţuia profund femeile şi evreii. Ea apare în această carte ca o femeie de o remarcabilă putere, dominată de conflict şi contradicţii mai mult decât de dogmatism.Prestigioasa revistă americană „Time” a pus fotografia Anei Pauker pe întreaga copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în viaţă”.Cartea enumeră cu exemple cum a sfidat în mod repetat Ana Pauker directivele liniei staliniste privind colectivizarea agriculturii în România, spre disperarea consilierilor sovietici trimişi de Stalin la Bucureşti. Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952) şi de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România spre Israel, dar a făcut asta rămânând angajată ferm în mişcarea comunistă internaţională.
[Deci noua istoriografie evreiească revendicativă, după 1990, care impută statului român alungarea evreilor este încă o manipulare. Dan Culcer}
 
De la Hannah Rabinsohn la Ana Pauker

Autorul prezintă cariera ei, metodic şi fără menajamente. Ana Pauker, la naştere Hannah Rabinsohn, s-a născut la 
13 februarie 1893 în comuna Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei sărmani, în care nu se vorbea româneşte, ci idiş. Tatăl ei, Hersh Kaufman Rabinsohn, era shohet, adică măcelar în practica rituală kosher şi mic funcţionar la sinagogă. Mama sa era vânzătoare de alimente. În anul 1911, Hannah Rabinsohn primeşte prima ei angajare ca învăţătoare la clasa I a şcolii primare evreieşti. În anul 1915, ea se înscrie în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, iar în 1917, aderă la aripa pro-bolşevică a aceluiaşi partid. Din 1921, Hannah Rabinsohn devine Ana Pauker prin căsătoria ei cu inginerul Marcel Pauker, un socialist evreu de elită, cu studii universitare absolvite în Elveţia. A nu se confunda cu Karl Pauker, bărbier din Budapesta, căzut prizonier la ruşi în Primul Război Mondial şi devenit, din 1924, unul dintre bodyguarzii lui Stalin. Karl va fi promovat de Stalin şef al Gărzii Kremlinului, funcţie pe care o ocupă până în anul 1937, când va fi arestat şi împuşcat fără judecată, fără a fi reabilitat postum.

În realitate, nu şi-a denunţat soţul, pe Marcel

În anul 1921, soţii Pauker aderă la Partidul Comunist din RomâniaPrimul lor copil, o fetiţă, Tania, moare de dizenterie la 7 luni de la naştere. În anul 1926, la Viena, se naşte fiul lor Vlad, iar în 1928, la Moscova, se naşte fiica lor Tatiana. În anul 1932, Ana a mai făcut la Moscova o fetiţă, Maria, cu Eugen Fried (1900-1943), un evreu din Cehoslovacia, care era instructor al CominternuluiLa ordinul liderilor sovietici, primii doi copii, Vlad şi Tatiana, sunt plasaţi în case de copii din URSS, iar Maria va fi crescută în Franţa de familia şefului Partidului Comunist Francez, Maurice Thorez. Ana Pauker a lucrat ani de zile la Paris împreună cu Eugen Fried ca instructori bolşevici pe lângă conducătorii comuniştilor francezi.


Arestată şi brutal maltratată de mai multe ori, Ana şi Marcel Pauker au trăit un număr de ani în exil la Praga, Berlin şi Paris. În anul 1928, Ana este admisă la Şcoala de Partid „Lenin” din Moscova, care pregătea pe viitorii conducători ai Internaţionalei Comuniste (Comintern). Este promovată rapid în conducerea acestuia, unde ajunge mâna dreaptă a lui Dmitri Manuilsky – adevăratul şef al Cominternului. În anul 1934, Ana se reîntoarce în România, unde, un an mai târziu, este arestată, judecată public şi condamnată la 10 ani de închisoare. Pe când era închisă la Doftana, Ana află despre arestarea în URSS a soţului ei Marcel de către NKVD, dar abia în anul 1959 va afla că Marcel a fost împuşcat încă din 1936.

Temuta „Tovarăşă Ana”

Autorul demontează cu detalii concrete legenda falsă potrivit căreia Ana l-ar fi denunţat bolşevicilor pe soţul ei ca fiind troţkist. În luna mai a anului 1941, aceasta este eliberată din închisoare şi predată grănicerilor sovietici, în schimbul parlamentarului Ion Codreanu, aflat în închisoare în URSS.

După invazia URSS de către nazişti, Ana Pauker lucrează la postul de radio moscovit România Liberă şi 
organizează primele divizii ale Armatei Roşii formate din voluntari români căzuţi prizonieri în URSS. Interesant de menţionat că printre iscăliturile liderilor bolşevici care au decis dizolvarea în 1943 a Cominternului se poate vedea şi semnătura Anei Pauker. De fapt, şi în memoriile lui Gheorghi Dimitrov, recent publicate în SUA, se confirmă că Ana Pauker era în fruntea grupului de comunişti români aflaţi la conducerea Cominternului de la Moscova.

În septembrie 1944, Ana Pauker revine în România cu grad de general [unele surse zic colonel] în cadrele active ale Armatei Roşii şi cu mandatul de preluare a conducerii Partidului Comunist Român. Aici, Ana va activa ca lider neoficial al CC al PCR până în octombrie 1945, când este ales secretar general Gh. Gheorghiu-Dej. În realitate, Ana Pauker va rămâne pentru anii următori liderul de facto al României, cu funcţii în secretariatul CC al PCR şi membră a Biroului Politic. Martori oculari au consemnat în amintirile lor că Ana Pauker impunea celor din jurul ei, cu prezenţa sa energică, hotărâtă şi curajoasă la dezbateri complicate pe care alţii le tratau cu prudenţă. Bună oratoare, Anei Pauker îi plăcea să-şi înceapă cuvântările din România cu declaraţia tăioasă: „Stalin mi-a spus următoarele:...”.

Şi se făcea linişte în sală pentru că se ştia că ea nu exagera deloc. Rămân nedesluşite 
metodele prin care Ana Pauker şi-a câştigat accesul la Kremlin, unde era cunoscută şi temută de toţi ca „Tovarăşa Ana”. Acest lucru îl spune şi Gh. Dimitrov, care era şeful ei la Moscova. Se cunoaşte acum din stenogramele şedinţelor Biroului Politic sovietic că Molotov insista ca Ana Pauker să fie secretarul general al PCR şi nu Gheorghiu-Dej, dar s-a opus Stalin. Acesta este înregistrat spunând că „Gheorghiu-Dej este muncitor de profesie, pe când tovarăşa Ana nu este nici măcar de etnie română”. Tot Molotov este cel care a intervenit personal la Bucureşti pentru eliberarea din închisoare a Anei Pauker imediat după decesul subit al lui Stalin de la 5 martie 1953. Practic, Molotov i-a salvat viaţa pentru că Gheorghiu-Dej pregătise suprimarea Anei Pauker o dată cu cea a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, rămas celebru în epocă pentru fraza lui dispreţuitor de hilară: „...construirea socialismului în România poate să mai aştepte până îşi dă Ghiţă (Dej) bacalaureatul” (pag.151).

Autorul acestei biografii aduce detalii inedite despre unele aspecte ale activităţii Anei Pauker ca ministru de Externe, detalii care au fost ascunse publicului până acum. Sunt oferite exemple edificatoare în acest sens din masivul dosar de documente ale Anei Pauker de la Cancelaria CC al PMR, devenite accesibile istoricilor români şi străini. Robert Levy a avut acces la aceste documente şi le menţionează în cele 17 pagini ale bibliografiei, aflate la sfârşitul cărţii.

Ana Pauker, oponent al colectivizării

Ana Pauker a avut curajul să se opună colectivizării forţate a agriculturii României. În anul 1950, ea s-a internat într-un spital din Moscova pentru tratament contra unui cancer depistat la sân. În absenţa ei din ţară, comuniştii de la Bucureşti au declanşat o campanie accelerată de colectivizare forţată a agriculturii româneşti. După întoarcerea de la Moscova a Anei Pauker, nu s-a mai putut constitui, din cauza opoziţiei ei, nicio gospodărie agricolă colectivă în tot cursul anului următor. Ea începuse să fie văzută drept o apărătoare a micii gospodării ţărăneşti, spre furia consilierilor sovietici aflaţi pe atunci în România.

Lista acestor acte temerare este lungă şi merită menţionate câteva dintre ele. Astfel, 
ca ministru, Ana Pauker: 1. a blocat campania de exterminare a „chiaburilor”; 2. a oprit procesele anti-Tito iniţiate de sovietici şi sateliţii lor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Albania; 3. s-a opus începerii procesului contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu; 4. a oprit reprimarea veteranilor români din războiul civil din Spania; 5. a stopat urmărirea judiciară a sioniştilor din România care începuseră din 1950 să fie persecutaţi la instigaţia Moscovei. Niciun sionist n-a putut fi adus în faţa justiţiei până la căderea de la putere a Anei Pauker. [s.n.Ce logică o mâna la luptă pe Ana P. în domenii atât de esențiale ale idologiei și politicii moscovite? Nu am citit încă studiul lui Robert Levy și aștept să o fac pentru a vedea documentele din care se inspiră autorul pentru a susține astfel de afirmații paradoxale. dc]

Cartea se citeşte uşor şi cu mare interes pentru că autorul abordează cu egală detaşare toate 
identităţile Anei Pauker, adică cea de stalinistă, de cetăţeană a României, de evreică şi de femeie-mamă.[...]

Ana Pauker a fost arestată la domiciliu până la moarte, în 1960
[...] Ana Pauker s-a purtat la fel cu fratele ei, Zalman Rabinsohn, pe care, după ce l-a convins să vină în România, nu l-a mai lăsat să se întoarcă în Israel nici chiar atunci când bătrânul lor tată, Hersh Kaufman Rabinsohn, se stingea din viaţă acolo, în Israel. Aşa se face că, la 18 februarie 1953, când Ana Pauker este arestată, o dată cu ea este închis şi fratele ei, Zalman Rabinsohn, aflat în România.

Urmează zile grele în viaţa lor, ca urmare a interogatoriilor neîntrerupte. 
În cea mai fidelă tradiţie sovietică, specifică acelor vremuri întunecate, se urmărea smulgerea de la Ana Pauker, prin orice mijloace, a unor depoziţii incriminatorii contra altor demnitari ai regimului, a căror înlăturare din guvern era dorită de Gheorghiu-Dej (Teohari Georgescu, Vasile Luca etc.). Din vara anului 1952 începuse aplicarea torturii la anchetarea membrilor de partid, fapt care l-a determinat pe autorul cărţii să se îndoiască de veracitatea informaţiilor obţinute la interogatoriile organizate după iulie 1952. La două săptămâni de la arestarea Anei Pauker, moare subit Stalin, fapt care o salvează în multe privinţe pe Ana Pauker din ghearele lui Gheorghiu-Dej care-i dorea moartea, aşa cum reuşise să facă anterior cu Ştefan Foriş şi, ulterior, cu Lucreţiu Pătrăşcanu.

La intervenţia lui Molotov, Ana Pauker este scoasă din închisoare şi va rămâne cu arest la domiciliu până la decesul ei din 3 iunie 1960. Urna cu cenuşa ei va fi depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după dezafectarea acestuia, urna va fi luată de familie şi dusă în Israel. În încheiere, autorul cărţii concluzionează lapidar că Ana Pauker poartă răspunderea şi condamnarea concetăţenilor ei pentru duplicitate în forţarea comunismului asupra societăţii

Cea mai nemiloasă femeie din lume". Ana Pauker - Stalin cu fustă

În România anilor 50 i se spunea ,„Stalin cu fustă”, dar notorietatea internațională și-a câștigat-o când a apărut pe coperta revistei „Time", în septembrie 1948, cu titlul „cea mai nemiloasă femeie din lume”. 
A fost prima femeie ministru de externe din istoria lumii. Temuta tovarășă Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn, nepoata rabinului din Codăești, județul Vaslui, a intrat în Partidul Comunist încă de la înființarea lui, în 1921, și a fost racolată de Moscova ca agent sovietic.

După un trecut ilegalist plin de adrenalină, după câteva arestări, este eliberată de sovietici, în 1940, în schimbul unui patriot român, arestat de ruşi după ocuparea Basarabiei. 
La Moscova a fost consiliera lui Stalin pe „probleme românești", a fost numită în conducerea Cominternului, iar în iunie 1943 devine președinta Comitetulul Național Român de la Moscova, cu grad de colonel.

Din acest moment, în PCR se formează două facțiuni, pe de-o parte 
comuniștii aflați în închisorile din România, în frunte cu Gheorghiu Dej, pe de altă parte comisarii de la Moscova, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari GeorgescuDupă 23 august 1944 se întoarce în România cu mandatul de a prelua conducerea PCR, participă din plin la sovietizarea țării și devine numărul 1 în nomenklatură până în octombrie 1945, când a fost ales Gheorghiu Dej.

Deși îi plăcea să înceapă cuvântările cu declarația tăioasă „Stalin mi-a spus următoarele
...” în 1953, cu voie de la Moscova, stalinista Ana Pauker a fost epurată în mod stalinist și acuzată de „cosmopolitism". Arestată la domiciliu, în locuința ei din Cotroceni, a trăit din traduceri pentru Editura Politică și a murit în 1960 de cancer la sân. „Tovarășa de fier”, temuta tovarășă Ana, care poartă răspunderea stalinizării României, a fost reabilitată discret de regimul Ceaușescu.
 (Ana Pauker - Cea mai nemiloasă femeie din lume)
                                                                                                         

Îl cred bine informat pe Ion Antonescu, chiar dacă nu știe destule, atunci când zice, răspunzând întrebărilor unui ziarist italian în ianuarie 1943 :
„Am informaţii secrete despre comuniştii români emigraţi la şcoala de la Moscova. Sunt subjugaţi de o nebună, Ana Pauker, care şi-a vândut sufletul lui Stalin şi le impune compatrioţilor să vorbească ruseşte, chiar şi între ei, susţinând că limba română e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu aceea sublimă a lui Tolstoi. Pierzând noi războiul, acei emigranţi îndoctrinaţi şi fanatici îşi vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României”.


vineri, 30 septembrie 2016

De ce îl citesc cu atenție pe Ion Coja

Ion Coja este un comentator foarte activ și mai ales radical în blogosfera de limbă română. Îl citesc cu atenție. Din această cauză, un publicist anonim crede că aș fi un soi de pseudonim al lui Ion Coja, fiindcă difuzez adesea texte culese de pe blogul acestuia. Ipoteză bizară. Atenția mea se orientează spre non-conformiști. Și Ion Coja este unul dintre ei.
Nu mi se pare întemeiat, pe fapte și texte, elogiul global, exagerat, adresat de Ion Coja unei mișcări politice trecute (Legiunea), deși știu că acest elogiu are o bază nu doar politică ci mai ales morală (comportamentul în închisori a multor legionari fiind demn de laudă). Și știu că în acest caz, pe plan ideologic și politic, denigratorii Legiunii și ai legionarilor, dar și a mai tuturor oamenilor politici români de după 1920, merită replici științifice și publicistice ceva mai aplicate și documentate, chiar  mult mai radicale decât cele propuse de Ion Coja. Dar cine mai are curajul acum în România să facă așa ceva? Colonizarea intelectului a ajuns foarte departe, grație banilor difuzați de diverse fundații care au un scop comun : înregimentarea, încolonarea și îndoparea capetelor cu rudimentele noii religii liberalo-drept-omiste. Adică, printre altele, supunera majorității pretențiilor restitutive  ilegale și acordarea unor privilegii autonomiste și extrateritoriale minorităților coloniale, instrumente ale colonizării României, așa cum au fost după 1944.
S-a mers mai departe decât pe vremea comuniștilor, fiindcă s-a reușit inducerea unor complexe de culpabilitate chiar și în psihismul unor intelectuali «subțiri». Poate tocmai de aceea, fiindcă devenind tot mai subțiri au ajuns să fie transparenți (de la Boia la Manolescu, de la Mihăieș la  cine vreți). Li se vede lipsa de coloană vertebrală.
Așa că tenacitatea și curajul lui Ion Coja pe acest front ideologic și istoric merită toată atenția mea și stima celor mulți și încă tăcuți.

Iată ce scrie Hardy F. Schloer, un politolog german, citat de Coja : «Trăim într-o corporatocraţie, nu într-o democraţie. Corporaţiile dictează cine câştigă alegerile, pentru că finanţează campaniile. Ei controlează activităţile de lobby şi dictează ceea ce ar trebui să credem, corporaţiile deţin presa, aşa că presa transmite mesajele lor. Totul este foarte bine organizat, iar această organizaţie nu vrea să renunţe şi să dispară pur şi simplu pentru că această organizaţie consideră că trebuie să controleze totul. Şi, apropo, o corporaţie nu este o democraţie. Nu funcţionează aşa. Toate corporaţiile sunt dictaturi. Trăim într-o lume în care totul, mai mult sau mai puţin, ne este dictat !»
Și în continuare : «Schloer mai spune că aderarea ţărilor din Europa de Este la Uniunea Europeană a fost o greşeală: „Putea să fie Uniunea Est-Europeană, spre exemplu, şi nu ar fi fost deloc un lucru rău, pentru că ţările din Europa de Est au o istorii similare, culturi similare, precum şi probleme şi resurse similare. Spre exemplu, solul din Bulgaria şi până în Letonia este cel mai fertil din lume, cu oportunităţi minunate pentru irigaţii. Cred cu fermitate că România ar trebui să preia iniţiativa în crearea acestui coridor estic al cooperării economice, în primul rând pentru consolidarea sectorului agricol şi pentru ca regiunea să devină puntea agroalimentară dintre Est şi Vest. Europa de Est ar trebui să se concentreze de acum pe producţia alimentară, acolo stă adevărata valoare a regiunii, însă trebuie să lucreze la implementarea tehnologiilor moderne pentru a se eficientiza”.»
Am scris în ultimii ani de mai multe ori pe această temă.

 http://asymetria-anticariat.blogspot.fr/2012/01/dan-culcer-statele-unite-ale-europei.html

Dar nefiind un politolog profesionist opiniile mele nu se vor înscrie în manuale. Cut atât mai rău pentru manuale.
Sursa citatelor din blogul lui Ion Coja  [http://ioncoja.ro/romania-ar-trebui-sa-ia-initiativa/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+ioncoja+%28Ion+Coja%29]


« Atât Jugoslavia, cât și Cehoslovacia, erau state inventate în cancelariile europene, prin câteva „semnături puse pe un petec de hărtie”! (Expresia îi aparține lui Petre Țuțea!)
Mai este nevoie să arăt prin ce România se află în cu totul altă situație?!
[ O spunem răspicat: România nu se compară cu Jugoslavia, cu fostul stat federal, inventat în cancelariile Europei la sfârșitul Primului Război Mondial. În Jugoslavia trăiau mai multe popoare, fiecare cu teritoriul său relativ bine delimitat. Dintre aceste popoare, niciunul nu alcătuia o majoritate absolută a statului, de aceea și statul purta un nume inventat, care nu avea la bază un etnonim. Numele de iugoslav sau jugoslav nu se referea la un popor, la o limbă, ci doar la o construcție politică, administrativă. O etnie jugoslavă nu exista! Iar între etniile din Jugoslavia se aflau și ne-slavi destul de mulți: albanezi, maghiari, români! Astfel că nici numele de Jugoslavia – adică „țara slavilor din sud” nu se potrivea cu realitatea demografică!
Mai mult: între etniile din Jugoslavia relațiile deveniseră tot mai tensionate, culminând cu ura stupidă, veche și nevindecabilă, dintre sârbi și croați! Așa zis două popoare care vorbesc aceeași limbă, incapabile să se accepte ca mădulare ale aceleiași etnii…]

Adaug numai atât: statalitatea românească nu apare nici la 1859, nici la 1918, cum îi aud pe unii prostănaci! Ci statalitatea noastră este veche de sute de ani! Suntem poporul care și-a construit o statalitate proprie în urmă cu sute de ani! Iar de atunci această statalitate continuă neîntrerupt până azi! Pe o durată de peste 800 de ani! Asemenea dăinuire o găsești la puține popoare!
Un stat în care etnia majoritară înseamnă peste 85% din populație este un stat național, opera politică a unui singur popor. Suntem net majoritari și în Transilvania, și în Banat sau Dobrogea, ținuturi românești care, chipurile, ar fi vizate în scenariile dezmembrării României!
Detaliu semnificativ: când statul român și-a pierdut independența după 23 august 1944, cei care au luat arma și au pornit rezistența armată la ocupația bolșevică au fost numai români! Niciun minoritar printre ei!… A nu se pierde din vedere acest detaliu și semnificațiile sale! Mai e nevoie să le explic?»
(Ion COJA. http://feedproxy.google.com/~r/ioncoja/~3/EGBNh3x_UYo/?utm_source=feedburner&utm_medium=email)