vineri, 30 septembrie 2016

De ce îl citesc cu atenție pe Ion Coja

Ion Coja este un comentator foarte activ și mai ales radical în blogosfera de limbă română. Îl citesc cu atenție. Din această cauză, un publicist anonim crede că aș fi un soi de pseudonim al lui Ion Coja, fiindcă difuzez adesea texte culese de pe blogul acestuia. Ipoteză bizară. Atenția mea se orientează spre non-conformiști. Și Ion Coja este unul dintre ei.
Nu mi se pare întemeiat, pe fapte și texte, elogiul global, exagerat, adresat de Ion Coja unei mișcări politice trecute (Legiunea), deși știu că acest elogiu are o bază nu doar politică ci mai ales morală (comportamentul în închisori a multor legionari fiind demn de laudă). Și știu că în acest caz, pe plan ideologic și politic, denigratorii Legiunii și ai legionarilor, dar și a mai tuturor oamenilor politici români de după 1920, merită replici științifice și publicistice ceva mai aplicate și documentate, chiar  mult mai radicale decât cele propuse de Ion Coja. Dar cine mai are curajul acum în România să facă așa ceva? Colonizarea intelectului a ajuns foarte departe, grație banilor difuzați de diverse fundații care au un scop comun : înregimentarea, încolonarea și îndoparea capetelor cu rudimentele noii religii liberalo-drept-omiste. Adică, printre altele, supunera majorității pretențiilor restitutive  ilegale și acordarea unor privilegii autonomiste și extrateritoriale minorităților coloniale, instrumente ale colonizării României, așa cum au fost după 1944.
S-a mers mai departe decât pe vremea comuniștilor, fiindcă s-a reușit inducerea unor complexe de culpabilitate chiar și în psihismul unor intelectuali «subțiri». Poate tocmai de aceea, fiindcă devenind tot mai subțiri au ajuns să fie transparenți (de la Boia la Manolescu, de la Mihăieș la  cine vreți). Li se vede lipsa de coloană vertebrală.
Așa că tenacitatea și curajul lui Ion Coja pe acest front ideologic și istoric merită toată atenția mea și stima celor mulți și încă tăcuți.

Iată ce scrie Hardy F. Schloer, un politolog german, citat de Coja : «Trăim într-o corporatocraţie, nu într-o democraţie. Corporaţiile dictează cine câştigă alegerile, pentru că finanţează campaniile. Ei controlează activităţile de lobby şi dictează ceea ce ar trebui să credem, corporaţiile deţin presa, aşa că presa transmite mesajele lor. Totul este foarte bine organizat, iar această organizaţie nu vrea să renunţe şi să dispară pur şi simplu pentru că această organizaţie consideră că trebuie să controleze totul. Şi, apropo, o corporaţie nu este o democraţie. Nu funcţionează aşa. Toate corporaţiile sunt dictaturi. Trăim într-o lume în care totul, mai mult sau mai puţin, ne este dictat !»
Și în continuare : «Schloer mai spune că aderarea ţărilor din Europa de Este la Uniunea Europeană a fost o greşeală: „Putea să fie Uniunea Est-Europeană, spre exemplu, şi nu ar fi fost deloc un lucru rău, pentru că ţările din Europa de Est au o istorii similare, culturi similare, precum şi probleme şi resurse similare. Spre exemplu, solul din Bulgaria şi până în Letonia este cel mai fertil din lume, cu oportunităţi minunate pentru irigaţii. Cred cu fermitate că România ar trebui să preia iniţiativa în crearea acestui coridor estic al cooperării economice, în primul rând pentru consolidarea sectorului agricol şi pentru ca regiunea să devină puntea agroalimentară dintre Est şi Vest. Europa de Est ar trebui să se concentreze de acum pe producţia alimentară, acolo stă adevărata valoare a regiunii, însă trebuie să lucreze la implementarea tehnologiilor moderne pentru a se eficientiza”.»
Am scris în ultimii ani de mai multe ori pe această temă.

 http://asymetria-anticariat.blogspot.fr/2012/01/dan-culcer-statele-unite-ale-europei.html

Dar nefiind un politolog profesionist opiniile mele nu se vor înscrie în manuale. Cut atât mai rău pentru manuale.
Sursa citatelor din blogul lui Ion Coja  [http://ioncoja.ro/romania-ar-trebui-sa-ia-initiativa/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+ioncoja+%28Ion+Coja%29]


« Atât Jugoslavia, cât și Cehoslovacia, erau state inventate în cancelariile europene, prin câteva „semnături puse pe un petec de hărtie”! (Expresia îi aparține lui Petre Țuțea!)
Mai este nevoie să arăt prin ce România se află în cu totul altă situație?!
[ O spunem răspicat: România nu se compară cu Jugoslavia, cu fostul stat federal, inventat în cancelariile Europei la sfârșitul Primului Război Mondial. În Jugoslavia trăiau mai multe popoare, fiecare cu teritoriul său relativ bine delimitat. Dintre aceste popoare, niciunul nu alcătuia o majoritate absolută a statului, de aceea și statul purta un nume inventat, care nu avea la bază un etnonim. Numele de iugoslav sau jugoslav nu se referea la un popor, la o limbă, ci doar la o construcție politică, administrativă. O etnie jugoslavă nu exista! Iar între etniile din Jugoslavia se aflau și ne-slavi destul de mulți: albanezi, maghiari, români! Astfel că nici numele de Jugoslavia – adică „țara slavilor din sud” nu se potrivea cu realitatea demografică!
Mai mult: între etniile din Jugoslavia relațiile deveniseră tot mai tensionate, culminând cu ura stupidă, veche și nevindecabilă, dintre sârbi și croați! Așa zis două popoare care vorbesc aceeași limbă, incapabile să se accepte ca mădulare ale aceleiași etnii…]

Adaug numai atât: statalitatea românească nu apare nici la 1859, nici la 1918, cum îi aud pe unii prostănaci! Ci statalitatea noastră este veche de sute de ani! Suntem poporul care și-a construit o statalitate proprie în urmă cu sute de ani! Iar de atunci această statalitate continuă neîntrerupt până azi! Pe o durată de peste 800 de ani! Asemenea dăinuire o găsești la puține popoare!
Un stat în care etnia majoritară înseamnă peste 85% din populație este un stat național, opera politică a unui singur popor. Suntem net majoritari și în Transilvania, și în Banat sau Dobrogea, ținuturi românești care, chipurile, ar fi vizate în scenariile dezmembrării României!
Detaliu semnificativ: când statul român și-a pierdut independența după 23 august 1944, cei care au luat arma și au pornit rezistența armată la ocupația bolșevică au fost numai români! Niciun minoritar printre ei!… A nu se pierde din vedere acest detaliu și semnificațiile sale! Mai e nevoie să le explic?»
(Ion COJA. http://feedproxy.google.com/~r/ioncoja/~3/EGBNh3x_UYo/?utm_source=feedburner&utm_medium=email)

marți, 20 septembrie 2016

La Arad trăia un profesor de filozofie cu numele de Petru Pecican


Aflu dintr-un document al Securității, din arhiva CNSAS, că la Arad trăia un profesor de filozofie cu numele de Petru Pecican. Cred că numele acesta de familie vine de la comuna sau satul Pecica, din Banat, despre a cărui existență aflasem din poveștile de familie ale mamei mele, Ersilia Culcer, născută la Felnac..

«Dintre elementele cu trecut politic reacționar semnalate în ultima perioadă cu preocupări literare reține atenția numitul PECICAN PETRU, profesor de filozofie, pensionar, fost legionar și condamnat politic, lucrat prin d.u.i. pe linia problemei legionare. Elementul este preocupat pentru scrierea unor eseuri cu conținut filosofic și mistico-religios. De asemenea, s-au obținut date din care rezultă că elementul intențio-nează să scrie un volum de memorii intitulat „Printre anonimi”, care să relateze fapte, evenimente și aspecte din perioada detenției sale. În același timp a fost semnalat cu preocupări de a face apologia fostei organizații legionare sau de a asculta și comenta emisiunile posturilor de radio occidentale : ”Europa liberă”, BBC și radio „Vatican”. Este un element fanatic, pătruns de convingeri mistice și cu legături strînse în rîndul preoților catolici sau al unor prelați foști greco-catolici. În prezent, prin surse cu posibilități, se acționează pentru controlarea activității sale ostile. »
Presupun că frații Pecican, cândva tineri autori de literatură sf. pe care îi citeam pe când mă ocupam de pagina respectivă a revistei Vatra, fac parte din această familie.
Petru Pecican a fost preot greco-catolic. După 1990 a publicat cel puțin două cărți, a doua fiind O laudă de seară : Eseuri, meditaţii, recenzii.

In memoriam Pr. Prot. On. Petru Pecican

Eparhia de Lugoj
Pr. Petru Pecican Părintele protopop onorific Petru Pecican, s-a născut la 2 martie 1921, în comuna Sâmbăteni, judeţul Arad, într-o familie de ţărani săraci. În primăvara anului 1924, la vârsta de 3 ani, a rămas orfan de tată.
Şcoala primară a făcut-o în oraşul Arad, cartierul Micălaca Veche, iar studiile medii, în aceeaşi urbe de pe Mureş, la Gimnaziul Iosif Vulcan şi la Liceul comercial. După bacalaureat, a fost nevoit să decidă între alegerea straielor civile şi militare, între Academia Teologică ortodoxă din Arad (părinţii lui erau ortodocşi) ca student ordinar, şi serviciul militar obligatoriu, trecând şi prin focul celui de-al doilea război mondial, ca simplu soldat şi ca ofiţer de rezervă.
În anul universitar 1946, după absolvirea Academiei Teologice arădene, în perspectiva licenţei şi a doctoratului, a frecventat cursurile Facultăţii de Teologie ortodoxă de la Bucureşti. În octombrie 1947 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Capitală de pe vremea marilor dascăli Tudor Vianu, George Călinescu, Mircea Florian, Anton Dumitru, Constantin Giurăscu etc.
Toamna anului 1948 aduce cu sine, în toată ţara arestări, exproprieri, sărăcie, scoaterea Bisericii Române-Unite în afara legii, epurarea cărţilor şi a numeroşi titulari de catedre, propagarea ostentativă a ateismului, politizarea comunistă a cursurilor, apariţia unor comisari culturali străini, în spatele titularilor etc. După absolvirea Facultăţii de Filozofie, s-a stabilit la Arad, unde timp de câţiva ani buni a predat limba şi literatura română.
La  3 iunie 1953, în Arad, a fost arestat de pe stradă şi transportat la securitatea din Bucureşti. Acuzaţia? Crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Propriu-zis, a spus “Nu”, ateo-comunismului din ţară.
Urmează o captivitate de 11 ani, temniţă grea alternând cu munca forţată, prin penitenciarele Jilava, Gherla, Aiud, şi prin lagărele de muncă de la Noua Culme şi Periprava. A avut două condamnări: una de şase ani (1953-1959), şi a doua, de încă 5 ani (1959-1964), în continuarea celei dintâi, pentru activitate catolică “subversivă”(!), în temniţă, în timpul executării primei sentinţe.
În iulie 1953 l-a cunoscut în secţia a III-a a Penitenciarului Jilava (supranumit “Reduit”), pe Monseniorul Vladimir I. Ghika (1873-1954), condamnat pentru aşa-zisa vină de a-L fi slujit exemplar pe Cristos, ca preot catolic, şi de a fi netezit de fapt cărările pentru un nou capitol de viaţă spirituală în istoria omenirii.
Abia sosit de la Jilava, împreună cu alţi încarceraţi, a avut ocazia să-l cunoască personal pe distinsul domn Horia Cosmovici – ilustru fiu spiritual al Mgr. Ghica, reputat avocat al ţării şi epocii, fost ministru subsecretar de stat al generalului Antonescu.
În iunie 1959 a fost transferat la Noua Culme – un lagăr de muncă forţată din zona Canalului Dunăre-Marea Neagră – unde, sub o colină pleşuvă din apropierea unei cariere de piatră, a rostit în genunchi, după rânduială, în faţa părintelui captiv greco-catolic Ioan Vladovici, Crezul convertirii la catolicism, pentru început în ritul latin.
În luna mai 1964, a fost eliberat după 11 ani de detenţie!
În anul 1967 s-a căsătorit şi a avut doi copii: Maria-Rozalia şi Petru-Gabriel;
În anul 1977 este hirotonit în clandestinitate de Episcopul Iuliu Hirţea;
În 1993 a publicat lucrarea: "Lourdes – oază a păcii lăuntrice";
Primeşte mult aşteptatul Nihil-Obstat pronunţat de arhiepiscopia romano-catolică a Bucureştiului, spre recunoaşterea Ordinului Rozei al cărui obiectiv era – şi continuă să fie – “încreştinarea lumii politice”;
A fost numit superior al Ordinului Rozei şi a contribuit la publicarea lucrării: “Manualul omului politic creştin” (Catehismul primar al Ordinului), prin prezentarea lui publică în anul 1995, la Bucureşti şi printr-o introducere personală;
A tradus din limba franceză cărţile: “Cartea familiei” de Wininger (încă nepublicată) şi “Sf. Francisc de Assisi” scrisă de N. Rozetter;
Şi-a publicat scrierile: “Homo Homini Christus!” şi „Laudă de seară”;
A scris şi publicat peste 60 de eseuri şi predici în revistele “ARCA” din Arad şi “Reînvierea” din Lugoj; în ziarele “Adevărul” şi “Observator” din Arad; în revista centrală “AGRU” din Cluj, spre a fi de folos întăririi curentului de opinie favorabil Bisericii Greco-Catolice; acelaşi obiectiv la capitolul colaborării cu posturile de televiziune şi radio din ţară şi de la B.B.C. – Londra;
A primit numire de protopop onorific al Bisericii greco-catolice din Arad;
La 29 iunie 2007 i s-a conferit de către excelenţa sa Alexandru Mesian, episcop de Lugoj, prin ordinul Papei Benedict al XVI-lea, distincţia de Prelat de Onoare al Sanctităţii Sale, ca încununare a vieţii spirituale în slujba lui Cristos şi a Bisericii Sale;
La vârsta de 87 de ani, ca desăvârşire a vieţii sale familiale de soţ, tată şi bunic avut bucuria să-şi vadă şi să-şi binecuvânteze propriul nepot: Mihai-Ciprian.
Fie ca memoria sa să fie mereu vie în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut, preţuit şi iubit.
Lucaci Ciprian Pecican

Marţi, 18 noiembrie la orele 12.00 a avut loc la Arad înmormântarea pr. prot. Onorar Petru Pecican, trecut la Domnul duminică 16 noiembrie.

Reeditarea romanului Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu la

EDITURA RATIO ET REVELATIO 









Luna septembrie marchează centenarul nașterii scriitorului C. Virgil Gheorghiu. Romanul „Ora 25” a făcut istorie, fiind tradus în peste 40 de limbi și vîndut pînă în 1989 în peste 10 milioane de exemplare. În 1967, a fost ecranizat, cu Anthony Quinn în rolul principal.
Un text despre care Mircea Eliade spunea, în 1949: „Am fost printre aceia care, citind manuscrisul românesc al acestui roman, am avut de la început sentimentul că ne aflăm în fața unei cărți menite unei cariere mondiale” . Și continuă: „această carte validează, în fața noastră și în fața străinătății, forța de creație românească autentică, nesusținută și nepromovată de nici un efort oficial” . Ba mai mult: „Consider Ora 25 una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”.
Iar filosoful existențialist francez Gabriel Marcel, care a scris prefața primei ediții, apărută în Franța, spunea: „mă bucur la gîndul că în Franța și în limba franceză, acest frumos roman, acest roman teribil va fi apărut pentru prima dată. Nu mă îndoiesc că va fi tradus în multe alte limbi, altfel ar însemna că situația e într-adevăr disperată. Însă nu e totul. Nu cred că putem găsi o operă mai semnificativă ca cea care ne stă înainte, mai revelatoare asupra situației înspăimîntătoare în care omenirea se găsește astăzi. „Pămîntul”, spune unul dintre protagoniști, „a încetat să mai aparțină oamenilor”, mai exact, oamenii par să se fi dezvățat a se comporta ca oamenii. Dar cu aceasta am zis foarte puțin; este vorba nu atît de o învechire sau o uitare, ci de un dresaj monstruos pentru care uitarea nu este decît una dintre consecințe.


32 lei  

Copyright © Septembrie 2016, Ratio et Revelatio Publishing House, All rights reserved.

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Politologi sub steag străin, manipulatori sau inculți naivi manipulați?

Ghiciți în ce țară a fost făcută această fotografie? Pe clădire sunt arborate steagul Ungariei și cel al Uniunii Europene. În mijloc se vede un ins care poartă un tricolor românesc și o rozetă marcând culorile de identificare ale Ungariei. Steag «secuiesc» nu se vede. Zâmbărețul fost președinte, Băsescu, vorbește. Dan Culcer

Profesorul universitar Radu Carp crede că « Un steag este simbolul unei identităţi separate şi nu neapărat o revendicare la formarea unui stat ori a unei autonomii administrative.

Nu există un Ţinut Secuiesc ca entitate administrativă şi nici nu poate exista pretenţia ca vreodată acest lucru să fie posibil [s.n.] (există comunităţi de secui compacte în judeţul Cluj, de pildă). Expresia denotă doar existenţa unei comunităţi care doreşte să fie tratată distinct, din raţiuni de limbă, tradiţii, obiceiuri şi care se foloseşte de simboluri pentru a se delimita faţă de români şi maghiari.»
Bibliografie pentru Radu Carp : http://www.agerpres.ro/social/2015/12/11/harghita-cj-a-votat-steagul-secuiesc-ca-steag-al-judetului-nu-exista-niciun-simbol-care-sa-i-reprezinte-pe-romani-18-15-36
Un fișier imagine cu informația completă poate fi descărcat de pe pagina asta. 
[De unde a aflat Radu Carp așa ceva? Steagul secuiesc este arborat adesea alături de cel ungar, niciodată alături de cel românesc, deși există legi în România privitoare la arborarea steagurilor străine pe clădiri publice, așa cum există legi în toate țările lumii.]
CE MAI ȘTIE RADU CARP : «Pseudo-naţionaliştii români care se manifestă virulent cunosc foarte bine realitatea politică din această parte a Transilvaniei dar nu şi istoria acestei comunităţi. Un steag este simbolul unei identităţi separate şi nu neapărat o revendicare la formarea unui stat ori a unei autonomii administrative. (s.n.) De curând, am putut vedea la o anumită manifestare steagul Bucovinei. Ucrainienii, rutenii sau rușinii ar fi putut să se declare contrariaţi că la o manifestare a românilor era expus un asemenea steag, considerând că cei din Suceava vor să anexeze Bucovina de Nord, parte a Ucrainei. Cei care l-au expus nu doreau altceva decât să marcheze o identitate regională, nu neapărat una etnică, exclusivistă.
Ceea ce nu se poate accepta este plasarea steagului secuiesc pe Parlamentul de la Budapesta. Viktor Orban a încercat, astfel, să estompeze diferenţele între maghiari şi secui, cunoscând, desigur, realitatea în întreaga ei complexitate. De fapt, modul său de a acţiona se aseamănă izbitor cu cel al pseudo-naţionalistilor români care cunosc foarte bine realitatea, dar o prezintă deformat. Pe măsură ce se avansează dezbaterea dintre cele două extreme, Hans Klemm şi alţi observatori independenţi devin inevitabil şi mai confuzi - a separa informaţia de dezinformare devine un exerciţiu imposibil.
Steagul secuiesc a acţionat ca o hârtie de turnesol: a scos la suprafaţă sentimentele anti-occidentale ale unor naţionalişti de profesie şi nu de vocaţie, a dezvăluit acele partide care se bazează pe această categorie de persoane (PRU, AN), a relevat lideri de opinie dispuşi să sacrifice adevărul pentru o manipulare de succes pe termen scurt.»
Sursa : http://adevarul.ro/news/politica/hartia-turnesol-steagul-secuiesc-interpretarea-pseudo-nationalistilor-1_57dba2125ab6550cb8b465a4/index.html
Acest fragment dintr-un articol semnat de Radu Carp, prof. univ. dr., la Facultatea de Ştiinţe Politice a  Universitații din Bucureşti, este una din numeroasele probe care se pot extrage, din presa generalistă sau specializată a României, pentru a ilustra necunoașterea programului politic real al elitei maghiare din România, lectura deformată de prejudecăți ideologice sau de naivități politice, prin intermediul cărora se ocolește adevărul simplu : toți liderii politici ai populației maghiare, educată clandestin în cadrul familial, fără întrerupere, în spiritul nostalgiei iredentiste, urmăresc pas cu pas, din 1919 încoace, un singur scop, reintegrarea Ardealului în Ungaria Mare, dimpreună cu toate teritoriile pierdute de statul maghiar după 1919, prin dezmembrarea Monarhiei dualiste Austro-Ungare (Osztrak-Magyar Monarhia și crearea unor state naționale.
Necunoașterea limbii maghiare, a istoriei, etnocentrismul românesc eventual, îngurgitarea pe nemestecate a ideologemelor corectitudinii politice post-decembriste, difuzate prin eforturile propagandistice ale sistemului Soros, au dat roade în mințile moi ale unor pseudo-experți sau ale membrilor noi burghezii compradore din România recolonizată, după 1990, de internaționalisme de semn contrar. Naivitatea ar fi acceptabilă. Nu și necunoașterea. Devreme ce extrase masive și corect traduse din presa de limbă maghiară din România sunt disponibile pe Internet, la dispoziția profesorilor universitari și politicienilor români. Este clar că o complicitate s-a constituit după 1990 între beneficiarii români și maghiari ai privatizării sălbatice care a dus la pauperizarea masivă a României «eliberate». Noua burghezie, ca pe vremea lui Marx și mai apoi , se manifestă solidar, peste granițele lingvistice. Conflictele apar doar la împărțirea prăzii. Pentru moment prada este încă disponibilă în cantități  mari. Pădurile nu au fost toate doborâte, autostrăzile din fonduri europene mai pot hrăni hultanii întreprinderilor de construcție care înghit milioane de euro și produc centimetri de autostradă pe an, exportul de arme aduce venituri mari acelor oameni de afaceri din România care l-au monopolizat cu ajutor politic central, subsolul poate fi exploatat fără limitări, terenurile agricole cumpărate direct sau prin intermediari de încredere (slugi). Statul România, cu cetâțenii români sărăciți, nu mai are teritoriu propriu, ci un surogat de teritoriu care se restrânge ca pielea de sagri din povestea lui Balzac.
Radu Carp se vrea echidistant și practică confuzia prin echivalarea situației românilor din Bucovina, sub stăpânire ucraineană, la granița cu România și pe un teritoriu care a fost răpit României prin Pactul Hitler -Stalin, cu situația secuilor din trei județe din centrul statului România, care au aparținut cândva și scurtă vreme Ungariei (între 1940 și 1945), prin Diktatul de la Viena, diktat care anula abuziv și terorist deciziile Păcii de la Versailles și actul său final. Radu Carp nu observă că restituirile de proprietăți agricole sau de păduri acordate unor descendenți ai nobilimii maghiare din Ardeal sau din Ungaria încalcă deciziile definitive ale Arbitrajului internațional privitor la procesele optanților maghiari, după 1920, și reconstituie clase de privilegiați străini care devin stăpâni pe teritoriul României. Radu Carp ignoră faptul că steagul secuiesc este arborat în și pe clădiri ale administrației județene în aceste zone ale României ale căror noi elite politice maghiarofone doresc să iasă de sub administrația românească, ca un prim pas spre reintegrarea în Ungaria și cucerirea unei puteri economice necesare pentru a putea îndeplini acest program politic radical, revizionist, anti-românesc, de dezmembrare plănuită și dorită a României ca stat. Radu Carp crede că a avea rețineri majore față de politica unor țări din Europa occidentală, care practică hegemonismul marilor puteri, înseamnă a fi anti-occidental, anti-european, naționalist, xenofob și că asta ar fi un păcat capital. Se înșală. Asta se numește patriotism. Dar Radu Carp nu știe să analizeze astfel de diferențe importante. Îmbâcseala intelectuală, confuzionismul și manipularea se solidarizează în serviciul dușmanilor României, care servesc, obiectiv, sub steag străin. 

Golirea demografică și victoria neamului prost? O analiză de presă

Pe blogul ziarului Adevărul de la București a apărut la 9 februarie 2016, un articol care merită să fie comentat integral,chiar cu întârziere. Este o descriere corectă, a unei situații catastrofale ale cărei cauze sunt aproximate dar indicate uneori corect, alteori evident strâmb.

Sub acest titlu «trendy», România „ne-resetabilă“ şi moştenirea „neamului prost“, Doru Pop, conferențiar universitar din 2008 la Facultatea de Teatru și Televiziune, departamentul de Cinema și Media, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, ne explică cauzele modificărilor sociale și morale pe care le observă în România.
 «„Am înlocuit neamul bun cu neamul prost“ „Resetarea“ societăţii în care trăim nu este posibilă pentru că pur şi simplu nu există resursele umane pentru a o realiza. Marea problemă a României contemporane este golirea demografică. »

 [«Golirea demografică» are cauze despre care autorul preferă să nu scrie. Din superficialitate, iresponsabilitate sau de frică. Golirea este de fapt o emigrare forțată a unei populații calificate, dar lipsită de locuri de muncă, adusă, aflată în stare de șomaj endemic. Procesul de degradare socială a acestei populații se produce prin transformarea migranților, ajunși în Europa occidentală, în zilieri necalificați, căpșunarii fiind doar un exemplu. Sursa acestei emigrații forțate este privatizare nesăbuită, criminală, distrugerea economiei României prin decizii politice — ale guvernului Petre Roman și ale președintelui Ion Iliescu — care au avut și au toate caracteristicile unei trădări, a unui sabotaj al economiei României, faptă criminală de neiertat, pentru care singura pedeapsă corespunzătoare ar fi lapidarea sau decapitarea responsabililor cunoscuți, judecați, degradarea lor civică și în cel mai bun caz înlănțuirea acestora la stâlpul infamiei.]
«Catastrofa noastră este una biologică, ceea ce produce cumplite efecte politice. Aşteptând această resetare, demonstrăm că suntem o comunitate care aşteaptă minuni din nimic. »
[Mai departe descrierile sunt corecte. Sunt de acord că este vorba de o catastrofă biologică.  Dar fără a pomeni adevărata sursă a catastrofei, ne rămâne să credem că este vorba de o naivitate greu de acceptat sau de o manipulare, prin eludarea voită a cauzalităților. Generalizări ziaristice de genul » «Am asistat nepăsători» nu mai pot fi acceptate. Există probe, pe care autorul le poate găsi singur, că foarte mulți români au sesizat din vreme, public și în scris, consecințele pseudo-reformelor, ale privatizării sălbatice și nerentabile din 1990, efectele directe și indirecte ale depopulării, îmbătrânirea populației, scăderea fertilității etc.]
«Pare o constatare cinică, dar e o tristă realitate: România nu are oameni, nu are fondul genetic pentru a fi altceva decât ceea ce este acum. De trei ori România a fost secătuită de cele mai bune resurse umane ale sale. Oameni de calitate, bărbaţi curajoşi şi femei inteligente, cetăţeni bine educaţi şi intelectuali formaţi de-a lungul câtorva generaţii au fost ucişi sau au fugit din acestă ţară. Am asistat nepăsători la decimarea biologică a celor mai buni dintre noi. (s.n.) Naţiunile şi popoarele nu sunt un sac fără fund, bazinul lor genetic nu regenerează la nesfârşit. În teoria politică există o ştiinţă numită demografie politică, specializată în studierea efectelor transformărilor care au loc la nivelul structurii populaţiei asupra societăţii în ansamblul ei. Funcţionarea unor sisteme politice sau disfuncţionalitatea socială nu pot fi înţelese fără studierea dinamicii populaţionale. În întreaga lume asistăm la nişte transformări demografice fără precedent, iar dezechilibrele demografice au fost mereu o sursă pentru marile conflicte globale sau regionale. Am scris pe blogul Adevărul despre impactul dezechilibrelor demografice între bărbaţi şi femei, precum şi despre consecinţele asupra democraţiilor contemporane. »

Autorul continuă descrierea astfel : «Aş vrea să atrag atenţia asupra efectelor negative ale acestei schimbări demografice pentru istoria recentă a naţiunii noastre şi asupra modului cum arată instituţiile publice şi private de la noi. Pretutindeni vedem surogate de profesionişti publici, fantoşe de politicieni, profesori contrafăcuţi, medici incompetenţi. Peste tot întâlnim o lipsă cumplită de profesionalism şi ne ciocnim de zidul competenţelor false. De unde provin aceste defecte congenitale, extinse la nivel naţional? Din epuizarea demografică! 
Prima golire demografică s-a produs la începtul secolui trecut şi a fost o consecinţă nefastă a celor două războaie mondiale. În urma conflagraţiilor mondiale, România a pierdut, cumulat, aproape 10% din populaţie, mai ales de sex masculin. Conform estimărilor, în urma primului conflict global am pierdut peste 600.000 de oameni (civili şi militari), iar în cel de-Al Doilea Război Mondial au murit peste 500.000 de oameni (civili şi militari). La pierderile cumulate trebuie să adăugăm şi victimele Holocaustului şi pe cele ale pogromurilor rasiale, ceea ce înseamnă cel puţin încă 1,2 milioane de oameni.»
 Paragraful care urmează merită din nou câteva comentarii «parantetice».
«Catastrofa demografică a continuat şi în România stalinistă [de ce nu, comunistă?]. Urmând modelul sovietic, statul român [de ce nu, comunist?] a demarat un proces de epurare demografică pe criterii de clasă, orientându-se mai ales împotriva elitelor sociale şi intelectuale. Astfel, conform evaluărilor din Raportul Tismăneanu, se pare că ar fi vorba de 350 de mii de victime – deşi alţi cercetători susţin că între 1948 şi 1989 au fost ucise 1,2 milioane de persoane (direct sau indirect). Oricum încă 10% din cetăţenii statului român au fost eliminaţi, şi nu vorbim doar despre elita politică. A fost distrusă o întreagă pătură medie, inteligentă şi valoroasă: săteni bogaţi, preoţimea educată, precum şi o mare parte a intelectualităţii urbane (medici, avocaţi, jurnalişti). »

Evreii şi etnicii germani 
La aceste victime politice se adaugă cumplita dispariţie  (s.n.) [nici un cuvânt nu este neutru, de ce nu, emigrare ? doar au plecat de bună voie, nu au fost nici uciși, nici alungați] a unor etnii întregi, care are consecinţe grave pe ansamblu. Pierderea irecuperabilă a cel puţin două etnii foarte importante pentru structura socială a statului român modern, evreii şi etnicii germani, este incomensurabilă. În aceeaşi perioadă au plecat din România aproape jumătate de milion de evrei (conform statisticilor din 1947 erau peste 400 de mii de evrei în statul român), dar distrugerea este şi mai mare, dacă ţinem cont că în 1930 România Mare număra peste 750 de mii de etnici evrei, în timp ce astăzi mai există doar 6.000 de persoane care se declară de această etnie. 
[Cifrele date mai sus sunt cât se poate de discutabile. Acum sunt accesibile public date de demografie istorică, ale căror analize științifice rămân să fie făcute fără patimă.]
Evreimea românească a avut un rol de urbanizare, de racordare la valorile cosmopolite şi de stimulare a vieţii artistice, culturale şi economice. 
[Fals sau exagerare. Urbanizarea României nu a început la 1850. Unii evrei s-au stabilit la oraș, dar străzile în care locuiau (ulița evreilor sau jidanilor) nu au fost nici pe departe modele urbanistice pentru restul localității. Că unii evrei bogați și-au construit palate, că alții au construit case de raport, cu apartamente de închiriat adică, acestea din urmă nu a fost o contribuție la urbanizare ci la exploatare nevoii de locuințe pentru populația urbană în creștere, prin migrația forței de muncă de la sate spre orașe, ca urmare a industrializării accelarate.]
[Tot falsă sau măcar imprecisă este afirmația că racordarea la valorile cosmopolite li s-ar datora evreilor. Grecii veniți din Fanar au avut un rol mai important încă din secolul al XVIII-lea. Apoi Eteriștii înainte și după 1821. Iar «valorile cosmopolite» nu sunt neapărat toate valori integrabile sistemului de valori local, românesc.]
Analiza rolului avut de unii evreii în «stimularea vieții artistice, culturale șl economice poate fi realizată pe felii. Nici într-un caz pe baza unor afirmații globale. Presa de Sărindar a avut roluri și programe politice încă insuficient cercetate. Editura I.G. Hertz, de colportaj și literatură populară de calitate joasă nu poate fi pusă pe aceiași  raft cu alte edituri serioase (Bevenisti) organizate din inițiativa unor evrei. Ele au avut programe diferite și au încurajat linii ideologice divergente. «Avangarda» mereu citată și exportată este o «artă» fără rădăcini, nici măcar rădăcinile cele evreiești nu pot fi identificate sau calificate serios ca specifice, ale unor grupuri de «minoritari», adolescenți năbădăioși și gălăgioși, fără nici o legătură cu liniile de forță ale culturii române (cu difuzare de microgrup). Cultura română nu a fost influențată nici măcar prin producțiile cele mai răsărite și cunoscute ale operei poetului « Priveliștilor», filosofului existențialist sau revoluționarului îmblânzit, B. Fondane (Fundoianu) care a scris o vreme și în românește, dar mai ales în franceză, după 1930.
În domeniul economic-financiar, prin băncile cu capital evreiesc, internațional, s-a dezvoltat o economie bazată pe speculația financiară și pe credit (ca să nu scriu pe camătă). E adevărat că bancherul Aristide Blank a fost un mecenat pentru unii. Dar atunci ca și acum mecenatul nu este o acțiune de binefacere ci o acțiune finanaciară care implică interese la nivelul reducerii impozitelor. Industrializarea României s-a produs prin implementarea capitalurilor internaționale, nu doar evreiești, locale.]
«Să nu uităm nici că Nicolae Ceauşescu a primit jumătate de miliard de mărci pentru alţi aproape 200 de mii de etnici germani, pe care i-a vândut ca pe nişte bunuri de export.» — scrie Doru Pop. »
[Doar că Ceaușescu nu a vândut ci Germania a cumpărat. Putea oare Ceaușescu să vândă cuiva o populație de cetățeni români, care se stabiliseră la noi, colonizați, în Ardeal acum șapte secole, dacă nu exista o cerere a Germaniei? Era atunci, ca și acum, o nevoie de forță de muncă suplimentară în Germania, forță de muncă mai ușor de plasat provenind dintr-o populație deja calificată superior (de școala românească!), de mare preț deci, vorbitoare de germană (fără a mi fi nevoie de investiții speciale pentru școlarizarea acesteia). 
Că Germania are în continuare un deficit demografic, o dovedește incalificabila decizie a statului german, prin Angela Merkel, decizie care încalcă legile europene privitoare la azilanți politici, sub pretextul umanismului, de fapt din considerente de interes economic imediat, Cancelarul Germaniei a invitat tineri străini să străbată, ca un tsunami demografic, cinci țări pentru a atinge Paradisul german. Imigranții provin, cum se  știe, din Orientul Mijlociu, zona destabilizată prin intervenții armate și agresiuni la care Germania este copărtașă, dacă nu inițiatoare.]

«Numai că, tot conform recensământului din 1930, ştim faptul că România avea peste 745 de mii de etnici germani. Astăzi mai sunt puţin peste 60.000. România a mai pierdut aproximativ 10% dintre cetăţeni, dintre care mulţi reprezentau o elită socială, modele publice de comportament. Faptul că, la două decenii după exodul acestei minorităţi, un etnic german a fost ales preşedintele României ne arată ce contribuţie puteau să aibă un milion de germani în dezvoltarea naţiunii române. »

«A treia şi cea mai mare golire demografică a avut loc după 1989. Deşi statisticile nu sunt concludente, pentru că mulţi români şi-au luat lumea în cap, pur şi simplu au plecat fără să se mai uite în urmă şi fără să oficializeze această plecare, se estimează că undeva între 2,5 şi 3 milioane de concetăţeni au emigrat în ultimii 25 de ani. Numai în 2007 au plecat voluntar aproape o jumătate de milion de români.[s.n.]
[Caracterul voluntar al plecării este discutabil. Administrativ e vorba de o decizie voluntară, dar economic se aflau sub presiunea șomajului, a salariilor mici și a speranței în mai bine, prin plecare dintr-o lume privată de speranță.]
«Şi nu au plecat infractorii, leneşii sau ignarii. Au plecat tinerii de până în 35 de ani, oameni educaţi şi bine pregătiţi profesional, bărbaţi şi femei curajoşi şi cu iniţiativă, care aveau un profil psihologic de învingători, indivizi gata să muncească, dispuşi să facă eforturi remarcabile de adaptare la o nouă societate. Iarăşi, ce aveam mai bun din punct de vedere demografic. Cine a luat locul acestor oameni, pentru că, de fiecare dată, după fiecare golire demografică, locurile goale au fost umplute de cineva.»
[ Autorul recunoaște ceva important, că migranții, proveniți din sistemul educativ românesc erau «cinstiți și educați», intelectuali de calitate. Înseamnă oare că se recunosc calitățile școlii prin care au trecut aceștia? Când adică? Între 1960 și 1990. Ceea corespunde epocii de apogeu a sistemului național-comunist. Păcatele capitale ale acestuia se răscumpără oare astfel, măcar în parte? Urmează o frază delirantă, pe care o reproducem și comentăm :]
«Din păcate în locul unor oameni cinstiţi şi educaţi, instituţiile româneşti au fost populate cu hoţi şi şarlatani. În locul unor intelectuali de calitate am fost obligaţi [Am fost obligați de cine? cine a pus? cu acordul cui?] să punem analfabeţi şnapani, în locul unor oameni capabili să dialogheze civilizat, am adus făpturi care urlă şi creaturi care înjură şi scuipă, în locul eleganţei am aşezat potlogăria şi mojicia. În politică e şi mai rău – aşa cum a reieşit din dialogurile publicate în media dintre diverşii „reprezentanţi ai poporului”, are au un limbaj elevant în care f... şi p... sunt expresii cotidiene. Am înlocuit neamul bun cu neamul prost. Ghiolbanii şi primitivii i-au înlocuit pe oamenii inteligenţi şi serioşi, urmând vechea filosofie mioritică: nimeni nu este de neînlocuit. 
[Filosofia mioritică nu este deloc mioritică, ci limpede comunistă, așa cum fusese formulată prin politica de cadre în anii  de glorie ai exportului de reovoluție și ai colonialismului sovietic, dintre 1945 și 1960.]
Nu e de mirare că am ajuns o societate întoarsă cu fundul în sus. Fotbaliştii au ajuns cercetători ştiinţifici, miliţienii au ajuns profesori de democraţie, turnătorii au devenit instructori de etică şi morală, iar nulităţile s-au transformat în modele de comportament. Incompetenţa a devenit la noi o formă de calificare. Cu cât te pricepi mai puţin la un lucru, cu atât ai şanse mai mari să fii pus într-o funcţie care să-ţi permită să administrezi acel domeniu. Impostura academică pe care o vedem expusă zilnic, cu diverşi „academicieni” apăruţi pe genunchii unor generali, făcuţi pe genunchii unor pseudo-universitari, la rândul lor făcuţi la apelul de seară al Securităţii este doar vârful de aisberg. Cu cât coborâm mai jos în infrastructura demografică a ţării în care trăim vedem pretutindeni dezastrul. 
[Cum numără secolele autorul? De la ce dată ne sugerează sau indică că ar fi început domnia neamului prost în România? Dacă scădem din 2016, cei 150 de ani de referință propuși, cădem pe la 1866, adică pe la constituirea statului român modern, la Unirea Principatelor. Ăsta să fie mesajul autorului? Mârlănia s-a înstăpânit pe «plaiurile mioritice» de la prima unire încoace? Ce legătură face naivul nostru manipulator între evenimente vechi și noi?] 
Din păcate, el se produce de mai bine de o sută de ani, de un secol şi mai bine asistăm cum se instalează domnia neamului prost – mai ales din punct de vedere moral, nu doar organizaţional sau administrativ. Golirea etnică a dus şi la atingerea limitelor morale şi etice. Pentru că mârlănia şi primitivismului comportamentelor nu se schimbă peste noapte. [s.n.]
 Încheierea este pamfletar apoteotică. Ne-am putea-o asuma integral, dacă nu am prefera publicisticii de acest tip, simpatică la prima vedere sau lectură, analizele argumentate și nominalizările unor responsabilități iar nu difuzarea unor acuze care induc imaginea unei vinovății colective, imposibilitatea nominalizării și tragerii la răspundere a unor vinovați reali, încă vii. Pentru noi guvernele de după 1990, președinții României, majoritatea parlamentarilor sunt responsabilii catastrofei pe care au indus-o și ai căre beneficiari au fost și sunt. Tragerea lor legală la răspundere este încă posibilă. Ne putem, concentra eforturile civice și politice pentru a o obține. Resetarea, adică reforma, vor putea urma.
«Pseudointelectualitatea compusă dintr-o clică nepotistă s-a instaurat definitiv şi confortabil în fotoliile lăsate libere de oamenii de calitate, diverşi mitocani iau drept libertate de exprimare sudalmele, şi orice semianalfabet care crede că vorbirea este egală cu inteligenţa îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să arate lumea. Farsorii dansează goi pe scena publică, mimând societatea civilă, iar mass-media este plină de ipochimeni care nu cunosc regulile de gramatică elementară, şi nimic nu-i împiedică să debiteze aberaţii incredibile. Iar neamul prost continuă să se perpetueze. Acolo, în rădăcina ADN-ului nostru, reformele şi resetarea sistemului nu mai înseamnă nimic.

Citeste mai mult: adev.ro/o2sf4l

Sursa http://adevarul.ro/news/societate/romania-ne-resetabila-mostenirea-neamului-prost-1_56c6cc885ab6550cb8f86c35/index.html

duminică, 11 septembrie 2016

Radu Mareș ne-a lăsat un roman excepțional, probabil neterminat

Cu câteva luni înaintea dispariției sale, după ce ne văzusem la Cluj în compania unor prieteni comuni, Radu Mareș, mi-a trimis spre lectură pagini din romanul la care lucra. Nu știu care ar fi fost titlul definitiv. Tema războiului din Răsărit, atacată dintr-o perspectivă neobișnuită în raport cu literatura română postbelică, este pasionantă. Și Radu Mareș a avut curajul să încalce barierele ideologice și politice așezate înainte și după 1989, de cenzorii partidului comunist și de re-cenzorii Restaurației. Firește, e vorba de un prim nivel de lectură. Dar romanul lui Radu Mareș nu este un roman despre politică și istorie, cum a fost Delirul lui Marin Preda. E un roman despre oameni striviți de politică și istorie. Despre oameni care se apără și se revoltă, natural. Vom trimite, firește rezervând drepturile de proprietate ale moștenitorilor care se vor manifesta cândva, fragmentele coerente pe care le-am primit, spre publicare la Vatra, revista la care Radu Mareș a colaborat constant. Dar și la alte reviste cu care prozatorul era în relații bune.

Nu știu, încă, cine sunt moștenitorii legali ai acestor drepturi. Așteptăm să se manifeste ca să le explicăm împrejurările în care acționăm, Ioan Mușlea și cu mine,  vechi prieteni ai scriitorului și colegului de generație, pentru a salvgarda textele supraviețuitoare dintr-o operă inedită, din păcate nedefinitivată de autorul care a fost luat de boală și moarte dintre noi, prea devreme desigur.
Cred că soluția cea mai bună ar fi crearea unui fond Radu Mareș la Cluj, oraș de care l-a legat definitiv studenția și cariera profesională, la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Acest fond de manuscrise și de cărți ar completa fondul depus de Radu Mareș la Filiala locală a Arhivelor Naționale, în condițiile vitrege ale evacuării intempestive din sediul său, al Editurii Dacia, al cărui director a fost scriitorul după 1989. 
De aceea am scris că nu trebuie să ne văicărim, la plecarea lui Radu Mareș. Știam că scriitorul a înălțat un semn important pentru viitorime, o troiță la răscrucea de acum a literaturii române, după ce temeliile acesteia au fost zdruncinate, în parte desigur, de comunismul idioților, de cruzimea inamicilor colonialiști și de trădarea colaboraționiștilor.  Radu Mareș lucra deja la reconsolidarea temeliilor prozei române în linia ei organică iar cei ce vin au de unde porni de-acum încolo.

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Etnomasochism

Va trebui să pun în circulație acest termen, care se aplică popoarelor sau etniilor, acelora care se lasă strivite, în timp ce gem de plăcere și nu de durere. Etnomasochism.
Dacă ar simți durere, românii ar trebui să urle în condițiile actuale, când fiecare în parte și majoritatea împreună suntem striviți, ni se zdrobesc testiculele, ni se atrofiază ovarele și rănesc uterele, se aplică decimarea prin boli și înfometare, se distruge matca neamului, prin desțărare și umilire colectivă.