vineri, 3 martie 2017

De ce POPOR ROMÂN, N-AI PROTESTAT ?

În România post-ceaușistă, de fiecare dată când mulțimea a ieșit în stradă înfruntând (sau nu !) riscuri grave pentru integrritatea corporală sau mentală a indivizilor, ar fi trebuit să ne repetăm, precum fac teoretic ziariștii profesioniști, atunci când relatează un eveniment de aceste gen :
Unde, când, cum, cine și pentru ce, în folosul cui au ieșit oamenii (români sau neromâni) să protesteze în stradă ?

La finele lui ianuarie 1990 eram la București, în Piața Victoriei. Am văzut o masă de oameni, care păreau cu toții mineri abea ieșiți din șut, îmbrăcați în haine profesionale murdare, cu căști profesionale murdare, cu lămpașuri în frunte, cu cizme de cauciuc murdare de noroiul din galerii. Veniseră, chipurile, în mod spontan, la îndemnul conștiinței lor de clasă muncitoare, de proletari responsabili cu apărarea democrației, să protesteze contra loviturii de stat a unei opoziții care se organiza cu greu, strivită de mașina de război și propagandă a comuniștilor deveniți peste noapte adepții democrației și electoralismului care trebuia să le asigure, ca și lui Ceaușescu în 1968 prin mitingul contra invaziei sovietice în Cehoslovacia, virginitatea patriotică recâștigată prin intervenție chirurgicală. Atunci am crezut în realitatea patriotismului celor care veniseră în piață, mai puțin în cea a bandei din jurul lui Ceaușescu, dar violența discursului de rezistență a lui Nicolae Ceaușescu mi s-a părut o chezășie a autenticității.
Dezamăgirea a venit repede, pentru mine, la primele vizite voivodale ale patriotului, unde se lansa deja ritualul cultului presonalității, înainte de 1971. Am mai scris asta.
Dar la București, în Piața Victoriei, uniformitatea ținutei, prezența vizibilă a unor lansatori de lozinci dispersați în masa « minerilor », aprovizionarea cu apă și franzele asigurată de armată, inocența politică a unora dintre cei prezenți, care urlau contra lui Coposu, fără a avea habar cine este acesta, atunci când i-am întrebat direct, mișcându-mă cu aparatul de filmat în interiorul masei de manifestanți, m-au convins că mă aflu în fața unei imense manipulări, printre primele, după cele din decembrie 1989, din Piața Palatului, înainte și după fuga Președintelui, sau după cele de la Televiziunea atacată de teroriștii securității, de USLA, cu mesajele despre otrăvirea apei potabile și subteranele Bucureștilor.
La 19 ianuarie 1990, am observat, cu ochii mei ! că fațada palatului CC al PCR nu avea nici o fereastră spartă, se vedeau doar câteva urme de gloanțe ricoșate, în vreme ce Bibliotcea Universitară arsese, ca și o parte a unui etaj a Palatului Regal, cu muzeul de artă al României în el.
Singura imagine deosebită pe care am putut-o fotografia a fost aceea a unei porți metalice care ducea spre subsolul clădirii CC, pe care revoluționarii înarmați ad-hoc o ciuruiseră, chipurile pentru a putea pătrunde în subteranele misterioase ale comunismului dinastic. Dincolo au dat de sala cazanelor și de un depozit de muniție pentru gărzile care își părăsiseră la ordin posturile, care ar fi trebuit să apere de atacuri palatul și persoanele importante care îl bântuiau.
Preiau textul de mai jos pentru că îmi permite să ilustrez una din fețele manipulării recente. Adică pe aceea care se opune tezei oficiale a manifestării spontane a tineretului mobilizat sau (auto)mobilizat cu telefoane mobile. 
Toate comportamentele prea coerente mi se par suspecte. Deci și acelea a acestui contra-curent al celor care vrea să ne convingă că nu a existat nici o urmă de spontaneitate în mișcarea de protest contra Ordonanței de urgență din februarie 2017, cu încercarea de manevră nocturnă a guvernului. 
Versificarea de mai jos îmi amintește de revistele satirice ale mișcării pașoptiste și post-pașoptiste, de pamfletele versificate lui N.T.Orășanu sau ale altor autori satirici inclusiv Caragiale etc.
Toate cele scrise mai jos sunt observații de bun simț. Ele evocă situații și evenimente reale, dramatice, care au dus la distrugerea României, a românilor (planificată sau neplanificată!?). Nu e vorba de a patetiza acum. Subliniez doar că acest fel de text (deși simplist și inestetic ) poate contribui eficient la trezirea unei conștiințe colective, a unor reflexe de apărare grupate, în fața unor primejdii cât se poate de reale. Sau pot fi prilej de ironie critică la adresa unei versificări terne și schematice.
Am o singură obiecție majoră, în raport cu destinația și efectul psiho-social, eventuale politic, al acestui tip de text : adresarea către poporul român. Poporul nu poate protesta ca popor, fiind o masă eterogenă prin definiție, cu interese categoriale sau de clasă diferite. Chiar în ipoteza că l-am putea considera ca o țintă definibilă, Poporul român este o masă care nu mai are probabil o conștiință colectivă activă.
Evenimentele de după 1989 au dus, fiecare în parte și toate împreună, la disoluția, la perturbarea, la punerea sub acuzare a memoriei colective, supusă unui bombardament psihologic și politic. În numele căror valori supreme sau contra căror păcate congenitale?
În numele individualismului, a liberei concurențe, a lozincii amețitoare « Îmbogățiți-vă ! », a Restaurației.
Dar și sub presiunea inculcării tezei păcatului colectiv: am beneficiat cu toții în comunism, am tăcut cu toții, nu am avut o rezistență sau, când a existat una, era formată din legionari, toți antidemocrați, criminali și antisemiți, precum tot poporul român ar fi,  în mod nativ!
(Se pot cita exemple suficiente din discursul public al unora ca Horea Roman Patapievici,  Sabin Gherman, Alexandru Florian, Gheorghe Voicu, Marco Maximilian Katz!)  
În numele unui criticism săltăreț, precum cel practicat de Andrei Pleșu, (necesar ca atare, dar prost orientat spre presa de masă cu lectori dezorientați) care confundă necesarul cu accesoriul, infiltrând o falsă identificare între patriotism și național-comunismul ceaușist, cultivarea identității cu festivismul Cântării României, autenticul și tradiția morală transmisibilă — cu kitschul și huliganismul « estetic » al cântecelor numite «manele».
După 1944 Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Radu Gyr, Nichifor Crainic fuseseră interziși și înlocuiți cu Dumitru Corbea, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Maria Banuș, chiar cu Marcel Breslașu și Radu Boureanu.
Dar mai pot fi confundați oare Grigore Lese sau Tudor Gheorghe cu un taraf de țigani, încropit pentru a cânta la o nuntă a Zamfirei, în mahalaua cu palate indiene, doar pentru că se transmit la televiziune sau la radio atât cântecele lor cât și manelele?
Factorii disolvanți ai poporului român sunt de găsit în interiorul unei alianțe, a unei «monstruoase coaliții» dintre purtătorii și beneficiarii capitalului alogen transfrontalier, neo-burghezia post-comunistă, o burghezie compradoră, și elementele active etnic minoritare, care speculează eforturile de păstrare a identității ale minoritarilor (ca grupe etnice relativ omogene) amenințate de globalizare și uniformizare (nu de românizare !), pentru a le manipula în favoarea unor interese strict particulare, îmbrăcate în costume festive de husari kitsch. De pildă, mai clar : etnicii maghiari săraci sau mic-burghezi servesc ca masă de manevră pentru reconstituirea averilor urmașilor expatriați ai nobilimii și a noilor mari-burghezi de genul lui Verestoy Attila și ejusdem farinae.

POPOR ROMÂN, N-AI PROTESTAT !

E zarvă mare-n toată țara,/Fiindcă Guvernu-a cutezat,/Să schimbe-un paragraf de lege,/Fără aviz, de la Palat//
La CSM e supărare,/Procuratura a amenințat/Guvernul, cu măsuri penale,/C-o lege au modificat.//
Întâiul Demnitar al Țării,/Fiind pentru asta revoltat,/A instigat apoi în stradă/Sa iasă toți la protestat.//
Dar când economia țării/A fost distrusă ne-ncetat,/Iar băncile devalizate,/Popor român, n-ai protestat !//
A fost înstrăinat pământul,/Pădurile s-au defrișat,/Dar ocupat să numeri stele,/Popor român, n-ai protestat !//
Când țara a intrat în U.E./Și nimeni nu te-a consultat,/Apoi, trecută și în NATO,/
Popor român, n-ai protestat !//
Când s-au închis pe rând spitale,/Salarii, pensii, s-au tăiat,/V-ați șters doar lacrimi de pe față
Dar însă, nu v-ați revoltat !//
Acum, copii țării plâng !/După părinții ce-au plecat,/Să le câștige pâinea-n lume/Dar voi romani, n-ați protestat !//
Din vest, doar zvon de-autonomie,/Din est, dihonie-ntre frați,/Iar voi ieșiti acum în stradă
Și nu sunteți manipulați ? !//
Ei ies in strada, toata turma/Si-oricum in veci n-or intelege/Acei ce protestează- acuma,
Doar pentru-n paragraf de lege !. //
IOAN OROS- PODIȘAN, Zalău- 5 februarie 2017

marți, 28 februarie 2017

Majoritățile (masele) sunt minorități (indivizi, grupuri mici) aglutinate sau în curs de aglutinare

Organismele simple (câteva celule aglutinate) sunt premisa și rezultatul colaborării celulelor ale căror membrane (izolante, vitale, individualizante) sunt sau devin semi-permeabile, asigurând schimburi de materii celulare.
Aglutinarea organismelor simple (frecvente deci majoritare ) produce comunități a căror biologie/ideologie este comunitarismul, adică gruparea pe afinități bazate pe criterii diverse.
Societatea omenească a depășit demult această funcționare simplă.
Dar nu și-a uitat propria istorie, adică filogenia care repetă ontogenia, ontologia.
Resturnarea ierarhiei, adică a raporturilor de subordonare între majoritate și minoritate este un regres social și biologic., fiindcă impune ignorarea intereslor colective ale organismului social, de a cărro respect depinde până la urmă exustența, supraviețuirea fiecărei părți, deci supraviețuirea indivizilor.
Rezolvarea problemelor complexe la nivel global depinde, trece prin rezolvarea problemelor simple la nivele global. Cu o singură condiție gnoseologică — să aibă în vedere scopul superior, adică rezolvarea globală a problemelor globale.
Aplicații necesare în construirea programelor, proiectelor și partidelor ca instituții ale acțiunii sociale concrete.
Rămân de definit grupurile mici. Definirea se face relativ la masa majorității. La o populație de 300 de milioane două milioane reprzintă grup mic.