marți, 3 mai 2016

Dan Culcer. La marginea satului, la răscruce (Poem în-scris)

La marginea satului, la răscruce

Trasă de un cal costeliv, la marginea satului, la răscruce,
oprește căruța, omul cu privirea măsoară căderea.
Cărăușul coboară, se închină unui lemn cândva înfipt în pământ,
acum căzut, culcat în zăpada moale, rece, răscolită de vânt.

Lemnul acesta poartă încă-n spinare
o tinichea vopsită în culori omenești,
acum cojite, devenite supralumești.

Calul nu mai are răbdare, întinde gâtul
spre ieslea mirositoare pe care o simte de departe
plină cu fân blând, în care zace gol, zgribulit, un vestitor
abia ieșit din pântecele mamei, ocrotitor.

Ieslea se ascunde în centrul satului
În centrul lumii, lume bântuită de cai costelivi, de copii înfometați,
de cărăuși obosiți, de trecători orbi, de supraveghetori.

Toți ies dintr-un somn lung ochind spre pântecul lumii,
în centrul căreia, ca un buric, se înalță, turn de priveghi
la nașterea mântuitorului, ieslea cu fân bun.
Vijelia acoperă crucea. Un nou vestitor moare de frig.

Dan Culcer