duminică, 12 aprilie 2015

Școala de la Târgovște. O etichetă devine un concept de istorie literară?

O argumentare a folosirii acestei etichete valorizante și definitorii nu a fost suficient dezvoltată de Dan Culcer la vremea ei. Ca atare persistența folosirii ei în publicistica literară este o ciudățenie. Eticheta a iritat pe unii sau pe toți cei etichetați astfel. Ei au încercată să-și dezlipească de pe frunte eticheta dar nu au reușit. Anticipasem, observ acum, scriind nota, această situație dezagreabilă, ba chiar enervantă, în Serii complete, o proza parabolică introdusă la finele volumului Serii și grupuri, din 1981. Dar, așa cum o dovedește mai ales Jurnalul lui Radu Petrescu, toți scriitorii pomeniți de mine în acest cadru se cunoșteau între ei, se frecventau cu asiduitate, dialogau continuu, se citeau reciproc și își comunicau opiniile pozitive sau critice, cu sinceritate crudă sau edulcorate.
Așa cum reiese din jurnalul lui Radu Petrescu, aceste relații nu erau nici de același nivel, nici de aceeași intensitate. Ba, dimpotrivă, existau adesea tensiuni declarate sau nedeclarate, definite sau nedefinite, dar reale, nu atât între ei (căci nu se cunosc încă jurnalele eventuale ale celor citați) cât între Radu Petrescu și ceilalți. Totuși, toți simțeau nevoia de a păstra un contact cu Radu Petrescu, un lider informal, stimat, a cărui opinie despre opera fiecăruia conta pentru cei în cauză, care îi citeau din scrierile lor, îi ofereau exemplare cu dedicație, deși este evident că nu se așteptau la vreo promovare literară directă, gestul lor fiind eliptic de interese sociale.
Activitatea aceasta era adesea contrariantă pentru Radu Petrescu, îi răpea din timpul dedicat creației proprii, totuși o accepta și poate că o și dorea.
Nu știu cum s-ar putea explica altfel fraza scrisă în 1974, tipărită la pagina 239, în Pentru buna întrebuințare a timpului. Jurnal 1971-1976 (Ed. Paralela 45, 2009) : „ Îmi telefonează de la Târgu-Mureș Mihai Sin ca să-mi spună că în [Vatra] nr, 12, care a și apărut, a intrat Tudor Țopa în locul lui Nicolae Breban — despre romanul căruia zilele trecute Paul Georgescu mi-a spus la telefon o interesantă poveste. Iată deci realizat (dar să văd cum !) vechiul meu proiect al publicării de grup.

Aflăm, deci, că Radu Petrescu dorea să construiască imaginea unui grup literar. Pentru mine, denumirea pe care am dat-o și care s-a impus în mod bizar și rapid, este cea eficientă. Nu mă refeream la o realitate geografică, la faptul că o Școală, în sens didactic, filosofic sau cultural, ar fi funcționat real la Târgoviște, că toți literații pomeniți ar fi trăit în acest oraș, ci la faptul că era vorba de o Cetate de Scaun, un sediu al puterii simbolice, al regalității simbolice a literaturii. Nu era și nu va fi vorba despre o Târgoviște terestră ci de cetatea celestă a Târgoviștei, unde toți scriitorii pomeniți se vor fi întâlnit deja sau se vor întâlni, peripatetizând, dialogând, pe străzile pavate cu norii lui Petru Creția, despre marile și eternele întâmplări ale literaturii, în Cetatea de Scaun a literaturii române.

Deși există acum probabil mai multe teze de doctorat despre Școala de la Târgoviște, unde ar fi trebuit să apară referința exactă, constat că se fac trimiteri la texte semnate de mine unde, deși se scrie despre autorii acestui grup, formula ca atare nu apare. Începeam să am îndoieli că aș fi folosit această expresie ca atare și să reflectez la miturile literaturii, la memoria failibilă a bătrâneții.
Nu mai găseam referința exactă, pagina de revistă unde am folosit, pentru prima dată, această formulă care a avut un succes neașteptat. Căutând prin vechi dosare, cronici literare și note de lectură din care aș fi putut extrage citate utile pentru un studiu despre lectura socială a literaturii române, am dat peste un exemplar din revista timișoreană Orizont, în care se publicau răspunsurile la ancheta despre proza nouă organizată de redacție. (Probabil de Cornel Ungureanu și Adriana Babeți.)
Am răspuns frazei de lansare a anchetei (Se afirmă că în proza românească a ultimilor ani a apărut o nouă generație. În ce măsură se revendică ea unei tradiții literare ? Care ar fi dominantele (tematice, stilistice etc.) ale acestei noi generații de prozatori ?).
Iată ce publicam în pagina 4 a numărului 25 (798) din 24 iunie 1983 :
« Există, evident, o nouă „generație” de prozatori. Dar prefer să-i spun grupului de autori o nouă promoție (din rațiuni teoretice pe care le-am expus deja). Această nouă promoție face parte din mulțimea convențional numită generație.
O imagine a noii promoții se poate contura prin lectura revistelor Vatra, Tribuna, Luceafărul, Echinox, Amfiteatru, Orizont, Dialog, Forum studențesc, Opinia studențească.
Citesc cu interes ancheta literară lansată de Tribuna în săptămânile din urmă (iunie 1983), la care răspund chiar unii dintre autorii aparținând noii promoții. Am avut ocazia, în calitate de potențial prefațator, să parcurg o antologie realizată de prozatorul și eseistul Gheorghe Crăciun, '83 proiect de flux, pe care sper să o văd editată cât mai curând. Ea continuă cronologic antologia lui Mircea Iorgulescu, Arhipelag, și pare să completeze o altă antologie compusă de Ov.S. Crohmălniceanu, Desant. Împreună par a fi voletele unui mic "retable" ale cărui scene reunite narează întâmplări literare care pot confisca până la sfârșitul acestui deceniu, atenția criticii.
Nu aș dori să se uite că, sub aspect literar, această promoție datorează recunoștință școlii/grupului de la Târgoviște. Acest grup literar, intrat cu oarecare întârziere în conștința literaturii române contemporane, are toate șansele să însemne mai mult pentru evoluția gândirii epice românești decât „realiștii” primitivi, adepți ai „spunerii” adevărului (integral sau nu), care încurcă criteriile, se instituie în instanțe juridice, abdică de la condiția de scriitori în favoarea unui bovarism politic, care maschează printr-o publicitate fumigenă, o literatură tezistă și legitimistă. […]
Prin Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu sau Tudor Țopa, cu Marian Popa (ca prozator), cu traducerile lui Mircea Ivănescu din Joyce, ale lui Alexandru Clais din Andrei Belâi, de pildă, se conturează chipul matur al unei literaturi care a știut, de la Ion Budai Deleanu până la noi să găsească soluții epice pentru toate nevoile sale spirituale în împrejurări de spaimă ca și în momente de destindere.
Faptul că revistele nu sunt consecvente în promovarea celor mai tineri autori aici pomeniți, nu se explică doar prin diferențe de gust ci, mai ales, prin faptul că se preferă posmagii muieți ai obişnuinţelor în loc de a încerca contrazicerea puternicelor habitudini de lectură, oferind altceva. Noii prozatori posedă o clară conştiinţă a profesionalității, un ego scriptor care îşi manifestă cu obstinație prezența, se împielițează în texte. Ei par să refuze tematicile exotice sau mimetice între polii cărora oscilează unii din prozatorii promoțiilor anterioare. Nu o mărturisire despre « adevărul istoric » îşi propune noua promoție, ci o mărturisire despre « adevărul » egoului în fluxul istoriei.
O lectură necanonică a unor texte necanonice este desigur necesară. Integrarea în tradiție se va face de la sine, atunci când noii prozatori vor avea să-și definească autonomia prin delimitpri și continuități.

Dan Culcer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu