sâmbătă, 24 martie 2012

Schiță. Portret robot al samovarei dată în urmărire pe țară

O amintire neliterară despre o turnătoare pensionată. Dan Culcer

Schiță. Portret robot al samovarei dată în urmărire pe țară


De o precocitate hormonală surprinzătoare, cu un instinctiv « talent » mimetic, devoratoare de poezie la metru (ca și de bărbați la centimetru), lipsită de scrupule până la afișarea cu cinism a relațiilor sale cu persoane suspuse sau subpuse, declarând că are protectori, cui vrea și cui nu vrea să afle, po(rtr)eta își părăsește urbea copilăriei și adolescenței lansându-se cu dezinvoltură în arcanele vieții literare. Și devine cunoscută la centru, după ce pivotase excentric. Întreține relații intense epistolare cu redacto-poeți a căror naivitate sau nesatisfăcută dorință de a fi adulați poate fi pricina entuziasmului cu care răspund la declarațiile eroto-poetice ale portretei, în cadrul cărora, în treacăt fi zis, un punct important este caracterizarea lor drept genii.
Din pudoare probabil, din discreție sau cine știe din ce alte motive inavuabile, cei vizați nu discută cu prilejul întâlnirilor profesionale nimic despre viața lor intimă, pricină pentru care nu află la timp cât de asemănătoare le sunt experiențele, cât de similare plăcerile și neplăcerile.
Dar, printr-o deșănțată discreție, am aflat, chiar de la dânsa, cum și-a cunoscut, biblic vorbind, profesorii, redactorii, prietenii, prietenii prietenilor etc.
Capătă, odată cu maturizarea hormonală, trăsături de super-femelă și proporții de samovară, baldâră. Precum și bunul obicei de a colecționa valori sigure, politicieni ai literaturii, în urcare, impotenți prin vocație, pe care singură este în stare să-i asigure că vor avea randament în planul orizontal al creației.
Face o căsătorie de formă, din amor pur, cu un bleguț căruia, pe lângă stil, îi inoculează și preocupări literare, liliale, devenite debordante și televizate.
Publică, împreună cu prințul consort, volum după volum, premiate în anii bisecți pentru el, în rest pentru ea, de orice for care premiază, literar [și politic].
Titlurile opusculelor sunt «șocante », în realitate aberante și gustate de colecționarii de floricele poetice, care ciupilesc poemele, bolnavi de metaforită, artrită și incognită.
Când nu e publicată sau premiată, dă telefoane disperate certându-te că o ignori, o uiți, n-o iubești, o urăști, că n-are bani, are copii, are un soț care e talentat și a scris ceva ocazional, elogial, epocal, de nerefuzat, de preferat, de publicat, fără doar și poate pe a-ntâia.
Totuși nu uită, o dată pe an, să te invite la ea ca să-ți arate tablourile, porțelanurile, goblenurile, luchianul, ocheanul, aleanul, sultanul pe care le-a cumpărat și pe care trebui să le vezi bând un ceai, un vin, un pelin.
Organizează atunci soareuri cu invitați simandicoși, celor mai puțin simandicoase, chiar dacă bine cunoscute, le închide oricând telefonul în « bot » și ușa în nas, fără jenă și preaviz.
Guralivă, are «manere», când vrea, se chiar pisicește, tocmai când motanul nu e acasă sau când e beat, pe-alături de ea.
Nu cunoaște în realitate, decât stări extrem, nuanțele îi scapă.
Dacă te întreabă de ce nu mă iubești ? și îi spui că n-ai nimic cu ea, zice : de ce nu mă publici ? mă urăști ? Cum să-i explici că nu-i prețuiești textele, că le consideri zarzavat liricoid și că între iubire și ură mai există stări intermediare, negative sau chiar neutre : disprețul sau plictiseala, de pildă.
Când e criză de declaranți, acceptă sau se laudă că a acceptat să acorde un interviu, de fapt a implorat să i se ia unul. Înșiră atunci, cu grație de latrină cântătoare, cu mecanisme, șurubării și arcuri care funcționează când se apasă pedala, liste de scriitori preferați în care stau alături vardiști, vagmiștri, vameși, găunoși și văgăunoși, printre numele onorabile cu ajutorul cărora declaranta ar dori să-și legitimeze interesatele preferințe și limbajul adeziv, agresiv și linguș.
Deși trecută de prima tinerețe, se simte datoare, su vrea să ne facă să credem că ar fi datoare, să vorbească în numele acelei mase nediferențiate, de manevră, pe care specialiștii noștri în juventologie o numesc « tineret ».
Desigur, literații, adunați volens-nolens sub o astfel de umbrelă roz-verzuie, cu picățele, nu i-au dat vreo împuternicire să emită, în numele lor, insanități, pe care fiecare preferă să le producă, dacă e vorba, pe cont propriu și în propriu folos.

Un acar surd curăță zăpada pe tronsonul de cale ferată de care răspunde. Poate fi acceleratul sau trans-siberianul care vine pufăind, din spate, acoperit de șuieratul crivățului, neauzit de acar, pe care-l lovește din plin zvârlindu-l în zăpadă : apoi trece, imens, zgomotos și victorios. Acarul recuperează.
Acasă nevasta își așteaptă acarul. Samovarul se pune pe fiert și de la o vreme începe să pufăie și șuiere amenințător. Acarul se scoală de la masă, apucă samovarul și, aruncându-l la podea, îl calcă în picioare cu o furie nestăpânită. Disperată, nevasta urmărește uluită accesul de violență al soțului, care distruge, aparent fără motiv, samovarul din dotare, obiect rar, necesar și prețios. Apoi cere explicații plângând. Acarul mormăie calmat : «Ăștia trebuie stârpiți de mici ! »
S-ar părea că orice îngăduință față de samovarele ce se pot transforma în accelerate lipsite de scrupule înseamnă o vinovată, chiar dacă aparent obiectivă, neutralitate. Cu atât mai mult cu cât, gata să ucidă, asemenea samovare pufăind nerăbdătoare, undeva la potou, la început de linie, sunt multe și necruțătoare, puse pe fapte mari.
Sunt oare toți acarii surzi ?

7 ianuarie 1985
Dan Culcer

Acest text recuperat, cenzurat, refuzat la Vatra, în acel an, se dedică Marei Nicoară, poetă din România dinaintea Zaverei, autoare celor mai vulgare denunțuri din dosarul meu securistic de urmărire informativă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu