miercuri, 17 august 2011

Dogmatismele se aseamănă. De la A.C. Cuza la Leonte Răutu

Pregătesc cutii cu reviste și cărți vechi pentru o donație. Cu această ocazie răsfoiesc mai ales revistele de care mă voi despărți. Această lectură este pasionantă, prin detaliile răspândite în aceste periodice, pe care puțini le mai cercetează. Revistele nu sunt doar depozite cu texte ale unor scriitori, istorici sau publiciști clasicizați, cunoscuți sau uitați ci seismograme —tocmai prin rubricile secundare— ale opiniei redactorilor în raport de adecvare sau contrast cu vremurile.
Aici, în casa de la țară, am păstrat o parte din publicațiile antebelice pe care le cumpărasem la Cluj, scotocind prin 1967 sau 1968 prin depozitul din pivnița casei lui Elie Dăianu, de pe strada Republicii, azi poate iarăși Regală. Transportul bibliotecii mele a fost excesiv de greu, o adevărată aventură, de la Târgu Mureș la Turnu Severin, de acolo la Arad, la Dijon și în fine la Charentenay. Din această pricină despărțirea este dificilă, dar nu vreau să las pe capul soției mele sau a copiilor o astfel de povară.
Un număr din 1942 al revistei Convorbiri literare (5-6, mai-iunie) mi-a atras atenția azi. Pe prima pagină (numerotată serial 257) se face elogiul personalității lui A.C.Cuza, într-un apăsat, oportunist, bombastic și pretențios panegiric intitulat  «Un biruitor: A.C. Cuza».

« Continuator fără pereche al intransigenței eminesciene, A.C. Cuza a denunțat necontenit toate cangrenele noastre sociale, cari, dimpreună cu judaismul, urgentau prăbușirea poporului românesc. Degetul său necruțător s'a îndreptat mereu spre fiecare nouă destrămare ce se făcea în organismul nației, iar glasul său de tunet n'a obosit să dea semnale de alarmă. Cu aproape doisprezece ani în urmă, adică la 20 septembrie 1930, profesorul dela Iași atrăgea atenția conducătorilor de atunci asupra următoarelor probleme naționale, cari se cereau soluționate fără întârziere :

»Clasa producătoare țărănească trăiește în sărăcie și strâmtoare, incapabilă să-și plătească dările către Stat.
Industria și comerțul, aflate în cea mai mare parte în mâinile streinilor, apasă încă mai mult asupra agricultorilor români.
Statul neputând să-și acopere cheltuielille cu veniturile ordinare a ajuns să-și vândă bunurile, să-și zălogească drepturile regaliene și serviciile publice, amenințat pururea de faliment pe care-l întârzie apelând la împrumuturile falimentare în condițiunii firește oneroase dela capitaliști internaționali.
Corupția s'a încuibat în organizația Statului și în organismul nației ca un cancer care istovește puterile și o împiedică a se regenera.«
Firește, este o exagerare, ba chiar o greșeală, să se identifice antijudaismul ieșeanului A.C. Cuza cu poziția și analizele lui Eminescu. Juristul Cuza este un demagog cu unele idei fixe și manifestări maniacale, om politic creator de partid, cu o inteligență a cărei mediocritate se vede în articolele sale din Naționalitatea în artă (1908), declarative, schematice și cu argumentare precară, chiar dacă susțin teze onorabile, pe atunci și, unele, și acum.
Dar, ceea ce spusese, în 1930, A. C. Cuza este de o cutremurătoare actualitate. Văzând caracterul repetitiv al situațiilor, am sentimentul unui dezastru perpetuu, dincolo de moduri, regimuri și timp, pe care îl generează și căruia îi este victimă națiunea română.
La note se citează opinia lui A.C. Cuza despre Istoria literaturii române de G. Călinescu, emisă în revista Cetatea Moldovei (an III, volum IV, nr. 1, inuarie 1942), sub titlul «Profanare scelerată sau act de demență». Nu am citit originalul dar concluzia citată de recenzent, Theodor Al. Munteanu este tipică pentru radicalismul extremist : « G. Călinescu trebuie să plece de la Universitatea din Iași, pe care o necinstește, iar »Istoria« sa să fie nimicită.»
Reamintesc că, după acest moment al naționalismului de război civil latent, a urmat etapa bolșevică, kominternistă a politicii culturale coloniale, în care Istoria lui G. Călinescu a fost scoasă din circulație vreme de vreo patru decenii, prima reeditare, completată oportunist, sub îngrijirea lui Al. Piru, fiind admisă de cenzură în 1985.
Dogmatismul naționalist, cuzist, în acest caz, este tot atât de periculos precum dogmatismul internaționalist, comunist, al ideologilor din metropola imperială moscovită, de tip Jdanov sau a localizatului Leonte Răutu, alias Malvoglio, cum îl poreclise Petru Dumitriu, în primul său roman publicat în Occident, «Rendez-vous au jugement dernier»
Despre soluțiile ieșirii din impas, dacă mai există ieșire, se poate discuta. Soluțiile nu sunt, pentru mine, nici cele ale așteptării sau căutării Salvatorului, pe cal alb sau cu limuzină, nici cele ale populismului «democratic» electoralist, înscris într-o Constituție copiată după cea a pseudo republicii franceze (în realitate o monarhie prezidențială). Alianțele cu Marile Puteri și garanțiile acestora nu au nicio validitate la nevoie. Marile Puteri nu au decât un singur criteriu de analiză politică, propriile lor interese de Mari Puteri. Nu sunt niciodată disponibile la nevoie, iar alianțele lor trec peste capetele celor mici. Singurele alianțe sunt haitele statelor mici care pot mușca labele dulăilor, dacă se comportă solidar.
Aici însă funcționează paradoxul prizonierului. Să căutăm o soluție pentru a anula efectul său nefast.
Nu vreau nici o României imperială, în genul demagogiei patriotarde I.C. Drăgan, nici o revenirea la starea de semicolonie imperială, cu schimbarea Imperiului, nu și a stării. În orice caz, trebuie reconstruită o elită și educată pe bază de principii organice. Reforma de bază trebuie realizată pe baza sfaturilor Consiliului Bătrânilor pe care încă nu i-am ucis ci i-am ascuns prin peșteri, la fereală.

Dan Culcer 

P. S. Căutînd informații cu privire la literatura unor autori evrei din România antebelică, am dat peste articolul dedicat scritorului I[osif]. Ludo, în Wikipedia. Mi se pare că el ilustreaza diferența dintre un evreu onorabil și un oportunist, fie sionist de stînga, fie comunist kominternist, oportunist aplicat și harnic, adept al cenzurii în numele comunitarismului autocentrat.
« În anul 1945, Isac Ludo a lansat un atac virulent la adresa „Istoriei literaturii române” editată de către George Călinescu în 1941. El a afirmat că George Călinescu s-ar fi discreditat atât sub aspect estetic, cât mai ales moral, prin aceea că nu își revizuise în chip radical ediția din 1945 a „Istoriei” sale, neeliminând numele unor autori care n-ar mai fi meritat să figureze într-o asemenea lucrare, printre care: Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Radu Gyr sau Nae Ionescu, considerați exponenții unei gândiri retrograde, emblematică pentru curentul ideologic al legionarismului. Cei menționați ar fi fost dominați de un șovinism excesiv, fiind exponențiali pentru inspirarea cumplitelor crime ale extremei drepte din România [2].»
Este interesantă, în acest context despre dogmatism și oportunism, opinia rabinului Șafran, chiar marele Șafran, rabinul Genevei, despre I. Ludo și scrisul său :


« Ludo e un creier ascuțit, fost bun sionist, talentat până la măduva gândirii, cunoscător profund al gândirii judaice. El a fost înțeles și sprijinit de marii conducători ai judaismului român, ca Dr. Willy Filderman, Iacob Itzhak Niemirower, A. L. Zissu, ba și marele nostru înaintaș, d-nul Adolphe Stern, l-au apreciat. Presa sionistă l-a găzduit, banii organizațiilor l-au hrănit, din dragostea noastră el a putut să scrie liber și nesilit de nimeni. Astăzi el zace în Biblioteca Academiei Române, adună documente din viața social-politică a regimurilor trecute din România și le reactualizează prin falsificare crasă, pentru a obține CE ? Batjocura, murdăria, goliciunea amară a parvenirii. Ludo tipărește la Editura de stat tomuri groase, tone de otravă, câștigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc, noroi care personifică propria sa dramă. Asemenea decădere morală, ca evreu, mă doare. A ajuns Ludo un antisemit al propriului său neam, mai ordinar decât un A. C. Cuza. Că această treabă a făcut-o un Mihail Sadoveanu, un Arghezi, un Zaharia Stancu, ei cel puțin sunt « români ». Dar CE caută un EVREU în grajdurile lui Augias, iartă-mă Doamne, nici porcii nu-s în stare să-mi lămurească această șaradă neo-proletară [3] » —Alexandru Șafran

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu