joi, 9 februarie 2017

O povestire care nu se va mai scrie?

Cu titlul : «Descrierea unei zile de iarnă cu zăpadă multă». O vedenie cu un lup alb pe stradă, la marginea dinspre munți a orașului. A murit Stalin. Ce știam și ce nu știam.

duminică, 5 februarie 2017

Întrebări întârziate dar necesare


Preluăm un document de pe situl Procesulcomunismului.com pentru a pregăti terenul lansării unor întrebări, din păcate, pentru mine, rușinos de tardive, pe care le vreau totuși adresate unor cunoscuți intelectuali din România, unii români, alții evrei, unii dușmani, dușmănoși,  alții prieteni, prietenoși, alții (ca să le găsesc o scuză) naivi, naivoși, care au colaborat ori s-au lăsat colaborați cu /de Silviu Brucan, în cadrul Grupului de dialog social, în afara acestuia, au beneficiat de subvenții acordate de Fundația Soros, al cărui intermediar și longeviv selector a fost Silviu Brucan.
Silviu Brucan, criminal ideologic, agent sub steag străin din 1945 și până la moarte, cu sau fără schimbarea steagului, plasator de stipendii și codoș. 

Am de adresat câteva întrebări unui număr de intelectuali din România, a căror funcție socială ar fi, se zice, «luminarea poporului». Mă tem, că dincolo de aparențele luminoase, rolul real al multora dintre ei se identifică cu ceea ce li s-a dat ca rol, manipularea.
Până la urmă, nu am nimic de împărțit cu Brucan, mort la 14 septembrie 2006, incinerat la Crematoriul uman Vitan-Bârzești, căruia o parte a presei din România sau de aiurea îi acordă încă eticheta nerușinată și nemeritată de «politolog».
L-am văzut pe Brucan prima dată în viața mea pe platoul Studioului Cinci al Televiziunii Române Libere, câteva zile după căderea lui Ceușescu. Era așezat la un soi de masă de tip ședință de partid, singur. Vorbea. Foarte încet dar sigur pe sine. Cineva din studio, în acea debandă «liberă» care ne dădea impresia că se improvizează mereu, i s-a adresat întrerupându-i melopeea. Brucan a devenit brusc amenințător la față, dar bătând moale, ca în vis, cu pumnul în masă. Gest de activist comunist care mi-a reactivat în memorie, acoperit de mâlul uitării, o situație, din junețe, dintre cele mai neplăcute. Îl văzusem cândva, în 1957 sau 1958, la un activit utecist cu cizme, într-o sală a Comitetului județean UTC din Cluj. Activistul cu cizme propusese sancționarea mea imediată ca pedeapsă pentru hohotul meu necontrolat, atunci când ne amenințase, pe cei vreo 100 de tineri prezenți, cu sancțiuni grave pentru neplata cotizației, dându-ne ca model figura ucenicului trăgător de sirenă, Vasile Roaită, căzut victimă a represiunii, dar, se pare, cu plata cotizației la zi. 
Relația dintre păcatul nostru și jerfa ucenicului ucis era atât de absurdă că am hohotit de unul singur și am chiar spus, ca pentru mine : ce are de-a face aici Vasile Roaită?! 
În sala tăcută și supusă, vocea mea joasă dar clară, s-a auzit. Activistul a bătut cu pumnul în masă, lent ca întru-in vis și a strigat: Cine a vorbit? Ca hipnotizat, m-am sculat și am zis : Eu!
Individul a propus imediata mea sancționare cu vot de blam cu avertisment, sancțiune gravă, după care urma excluderea din UTC. A cerut sălii să voteze. Cine este de acord? A întrebat : E cineva împotrivă?  Nimeni. Și adresându-mi-se : Poți pleca! Sancțiunea ți se va comunica în scris. Nu am primit nici o înștiințare. Doar că doi ani mai târziu, Precup Ieronim, secretarul UTC pe an, m-a convocat ca să mă întrebe de ce nu am declarat în autobiografie că fusesem sancționat. Urma să mi se încredințeze o sarcină de încredere : responsabil cu presa pe facultate, la Asociația Studenților. Și deci în fișa mea de utecist s-a aflat o însemnare cu creionul despre o sancțiune. Ilegală, neconfirmată. Așa am devenit responsabil cu presa, adică vânzător al Vieții studențești lunare, pe care atunci nimeni nu o cumpăra decât cu forța, și am scăpat de o sancțiune și mai gravă, pentru nesinceritate în autobiografie. Iar bursa mea de merit s-a dus pe apa sâmbetei, servind să ășîtesc exemplarele din Viața Studențească pe care nu reușeam să le vând și de care nu puteam altfel scăpa.


A doua întâlnire cu Brucan a avut loc recent, după moartea acestuia, când am vizionat un film din perioada manifestațiilor din Piața Universității. Întrebat ce ar dori să le transmită greviștilor foamei, cu un rânjet șmecher și cu vârful limbii scos, Brucan i-a sfătuit să mânânce o friptură bună. S-ar putea ca zâmbetul din dreapta imaginii să fie al acadmicianului matematician Solom Marcus!?

Greu de numărat aceste schimbări, atunci când unii cetățeni ai României își schimbau numele la ordin de partid, pentru conspirare, sau din oportunism pur, căci teama nu mai putea fi un motiv, după 1945.

A treia întâlnire a avut loc după lectura unor numere din Scânteia anilor 1945 -1950, disponibile pe situl Bibliotecii Metropolitane a Bucureștilor  (dacoromanica.ro). Voi cita din ele, după ce transcriu câteva fragmente. Pentru curioși grăbiți pe situl de mai sus, Scânteia se poate consulta direct. 

A patra, și ultima întâlnire, a avut loc atunci când un prieten care știa că mă interesează presa din acea perioadă, mi-a trimis o tăietură din Monitorul Oficial (Dosar nr. 5/1.920/945), în care se consemnează schimbarea numelui patronimic a lui Saul Brucăr, născut în București la 18 ianuarie 1916, în acela de Saul Silviu-Brucan. 
În rest, am citit presa de după Zaveră. Am văzut chipul lui Brucan în compania unor persoane care l-au sprijinit (Speculatorul finaciar Georg Soros) sau pe care le-a sprijinit după 1989 (Alin Teodorescu, sociolog, consilier al lui Ion Iliescu, președintele Fundației Soros în România, la stânga lui Brucan). 

Saul Silviu Brucan a avut o vreme, după 1989, rolul celui de care depindea accesul la fondurile pe care, cu atâta orientată și bine temperată dărnicie le distribuia Fundația pentru o societate deschisă. Ca și în cazul altor fundații, în spatele cărora s-au aflat serviciile speciale (americane, în acest caz) existau printre beneficiari persoane inițiate și altele neinițiate. Lectura unor studii despre activitatea CIA în Europa anilor cincizeci, prin intermediul Congresului pentru Libertatea Culturii, permite o mai clară viziune asupra funcționării acestui tip de instituții de influență, împănate la vârf cu agenți de influență, năimiți, sau cu agenți decorativi, uneori și naivi. A se citi și ceva despre agentul fondator, Michael  Joselsson ( https://fr.wikipedia.org/wiki/Michael_Josselson)

Echivalente pentru agentura sovietică au fost, în România de după 1930, asociațiile Amicii URSS, ARLUS, Ajutorul Roșu Muncitoresc etc.

DOCUMENT
Domniei Sale
Domnului Procuror General al Republicii România[1][1],
Bucureşti

Subsemnatul Ion VARLAM, născut în Bucureşti la 8 Iunie 1938, condamnat politic între 1952, şi 1954 şi 1956, constrâns la exil de opoziţia mea faţă de regimul totalitar din România, cu domiciliul actual la Paris (adresa), am onoarea ca prin prezenta să depun plângere împotriva numitului BRUCAN Silviu, a cărui inculpare o cer pentru următoarele motive :
1)      CRIMĂ ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII  - comisă în calitatea de director al ziarului « Scânteia ». Între 1945 şi 1955 această publicaţie
a.       A propăvăduit instaurarea unei discriminări instituţionale menite să excludă din comunitatea naţională categorii umane desemnate oprobiului în numele « responsabilităţii » colective şi ereditare ;
b.      A incitat la intoleranţă, la ură şi la omucidere ;
c.       A  făcut apologia crimei – cerând « lichidarea fizică şi morală a duşmanului de clasă »;

Cele da mai sus având drept efect exterminarea în masă a opoziţiei politice şi a elitelor spirituale şi  sociale ale României, BRUCAN Silviu este principalul autor moral[2][2] al acestor crime împotriva umanităţii şi a demnităţii omului.

2)      ETNOCID – săvârşit în calitatea de responsabil local al instrumentului de dominare a imperialismului sovietic – ideologia marxist-leninistă :
a.       Prin înjosirea şi distrugerea sistematică a tradiţiilor şi a patrimoniilor istoric, cultural şi artistic ale poporului român;
b.      Prin pervertirea metodică a procesului de creaţie - în toate domeniile;
c.       Prin caracterul organizat al operei de alienare a identităţii naţionale şi de  denigrare a valorilor specific româneşti ;
d.      Prin înlocuirea conştiinţei naţionale de către supunerea faţă de o putere străină.

BRUCAN Silviu, ca director al « Scânteii » şi al radio-difuziunii, între 1945 şi 1955, este principalul autor[3][3] al crimei de etnocid prin depersonalizare din perioada stalinistă.

3)      ÎNALTĂ TRĂDARE – crimă ce rezultă din :
a.       Participarea la complotul împotriva independenţei naţionale a României, având drept scop subjugarea poporului român de către o putere străină ;
b.      Conspirarea împotriva stării de drept, în vederea distrugerii democraţiei şi a instaurării unei dicaturi totalitare.

BRUCAN Silviu, ca membru notoriu al ierarhiei P.C.R. între 1945 şi 1955, este direct implicat în acţiunea de înaltă trădare a acestei organizaţii.

Toate aceste crime dovedesc implicarea personală a lui BRUCAN Silviu în stabilirea în România a unui regim de natură criminală şi de obârşie străină – comunismul, varianta sovietică a fascismului[4][4].

Ţin să precizez că, neavând nimica personal cu BRUCAN Silviu, nu sunt inspirat de răsbunare şi nu caut vre’o satisfacţie. Prezenta plângere îmi este dictată de simţul datoriei : doresc să contribui la opera de salubritate publică care este condiţia prealabilă a întoarcerii la democraţie[5][5].

Bucureşti, 5 Februarie 1990.

Ion Varlam



N.B. Acuzaţiile pe care i le-am adus în presă lui Brucan au avut un efect revelator neaşteptat, dând în vileag adevărata orientare a solidarităţilor « disidentului » (la comandă şi sub control) Mircea Dinescu (soţul unei fiice de nomenclaturist sovietic). Director, pe atunci, al revistei « Caţavencu », a replicat automat atacându-mă personal, în cel mai pur stil comunist şi pe tonul suburban pe care-l cultivă.


[1][1] Plângere depusă la Procuratura Generală la 5 Februarie 1990 şi înregistrară sub Nr. 75/63. A fost publicată pentru prima dată în „Dreptatea” din 9 Februarie 1990.
[2][2] Dintre cei rămaşi în viaţă.
[3][3] Ca supravieţuitor.
[4][4] Termenul fascism, scos din contextul italian, are aceeaşi semnificaţie ca totalitarism şi constituie varianta „populistă” a acestei noţiuni.
[5][5] Legea prevede că, atunci când în cauză este ordinea publică, producerea probelor îi revine ministerului public. Cu toate acestea, în 1991, Procurorul General a clasat dosarul, sub motivul că „pârâtorul nu a constituit probe”.
-------------------------------
E nevoie să precizăm că plângerea depusă de Ion Varlam nu a fost urmată de nici o anchetă? Documentul de mai sus poate fi consultat la sursă prin legătura http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam/varlam1.htm
Imensa bază de date cunoscută sub numele de Procesulcomunismului.com are meritul de a exista și poate fi recomandată ca bibliogafie școlară și universitară. Realizatorul acesteia este informaticianul și militantul social și politic, Ioan Roșca, căruia istoricii și curioșii pot și trebuie să-i fie recunoscători pentru munca imensă, eficientă, benevolă și neremunerată, pe care a depus-o în ultimul două decenii pentru a colecta materialul, pentru a-l transcrie, pentru a-l pune în formă și a-l face accesibil, liber.