duminică, 22 ianuarie 2017

Despre noile excluderi din USR

Pe cine apără Comisia de monitorizare a Uniunii ? De cine ne apără?
 
Autorul articolului de mai jos ne îndeamnă să demisionăm de rușine. Nu cred că este nici singura, nici cea mai bună reacție posibilă. Să ne amintim că Nicolae Manolescu era membru al Uniunii pe vremea când conducerea acesteia a votat, într-o tăcere aprobatoare, alte excluderi, înainte de 1989. Pe criterii clare atunci : plecarea din țară. Nimeni nu a îndrăznit atunci să conteste aceste criterii, impuse de PCR. Eu am plecat legal din România în 1987, prin reîntregirea familiei. Scriitoarea Maria Mailat, soția mea de atunci, plecase și ea legal în vara lui 1986. E adevărat că, la scurtă vreme după sosirea în Franța, ea a cerut azil politic (și l-a primit în 1987). 
După sosirea mea în Franța, octombrie 1987, am scris o scrisoare-test către conducerea de atunci a Uniunii (D. R. Popescu), în care declaram că doresc să rămân membru al Uniunii și ceream informații privind statutul meu după plecare. Nu mi s-a răspuns. Dar după 1989, am aflat din gura lui Mircea Dinescu, «disident prezident» în marea trecere prin Paris, că am fost reprimit. Adică fusesem exclus. Nu eram singurul. 
Nici excluderea, nici reprimirea nu mi s-au comunicat oficial și în scris, niciodată, deși ca un adept al birocrației cum sunt (scripta manent), am cerut asta.
NU cred că disidenții aspiră la tantieme și beneficii. Mai degrabă cred că aspiră la stabilitatea situației convenabile pentru ei, cei ce votează excluderile. Iar cei ce tac, se știu dependenți și nu au curajul să ceară modificarea atmosferei în Uniune. Problema Uniunii (nu doar a lui Nicolae Manolescu) este lipsa de transparență și existența coteriilor. Nu e ceva nou. Așa era și înainte de 1989.
Dan Culcer

Am trimis comentariul de mai sus pe blogul revistei Observatorul cultural. Iată mesajul afișat pe ecran :
ERROR: Comments have been temporarily disabled to prevent spam. Please try again later.

Mărturisesc că sunt sceptic citind această motivație. 

======================================================

Ce rușine! Despre noile excluderi din USR

18-01-2017
Cristian FULAŞ
Am aflat de pe site‑ul internet al Uniunii Scriitorilor din România că miercuri, 11 ianuarie 2017, s-a reunit în ședință extraordinară Consiliul Uniunii pentru a analiza raportul prezentat de Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere, întrunită în temeiul art. 3 din Regulamentul CMSE. Consiliul Uniunii Scrii­torilor din România a votat în unanimitate excluderea din USR a următorilor 6 membri (pentru încălcarea art. 16 și a următoarelor din cap. 5 din Statutul USR): Catia Maxim, Mugur Grosu, Radu Aldulescu, Dinu Adam, Ioan Vieru, Adrian Lustig. Din comunicatul oficial al USR nu reiese limpede în ce mod anume ar fi încălcat scriitorii excluși statutul Uniunii. Solicităm lămuriri publice în acest sens. Dincolo însă de litera Statutului, este regretabil și revoltător faptul că niște creatori monitorizează, suspendă și exclud alți creatori din singura Uniune de creație de profil din România. Printre cei excluși se află și scriitorul Radu Aldulescu, autor a 12 romane de mare succes, laureat al celor mai importante premii pentru literatură din România, tradus și citit în limbi de circulație internațională. Indiferent cît de incomod ar putea fi un scriitor precum Radu Aldulescu ca persoană, Uniunea Scriitorilor ar trebui să fie cel dintîi garant al respectării libertății de expresie, condiție esențială a oricărui act de creație. Solicităm Conducerii Uniunii Scriitorilor din România revocarea acestor excluderi abuzive, precum și demisia în bloc a membrilor acestui Consiliu care, spre dezonoarea lui, a votat „în unanimitate“. (Dan Lungu, Radu Vancu)

Scrisoarea citată mai sus a fost publicată pe paginile de Facebook ale scriitorilor semnatari în seara de 12 ianuarie. Faptele de­spre care discutăm se găsesc în scrisoare, nu știu dacă are rost să le reluăm.
Ar trebui, poate, să reamintim că, în martie anul trecut, din aceeași Uniune a Scriitorilor din România era exclus Octavian Soviany, scriitor a cărui prezentare nici măcar nu mai e necesară azi. Au fost și alții, să îi amintim doar pe Florin Iaru și Cristian Teodorescu. Și lista nu se rezumă la aceștia, ba, mai grav, lista poate continua. Chiar mîine de dimineață, chiar acum, în timp ce scriu aceste rînduri, putem afla că încă un număr de scriitori au fost excluși de către improbabila și deloc lăudabila Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor din România, organism de epurare a vocilor care nu se pliază pe dezideratele conducerii și îndrăznesc să pună în discuție o reformă.
Despre Banalitatea răului s-a mai scris și, din păcate, sînt sigur că se va mai scrie. Dar aici, în această situație, răul nu e doar banal. Răul devine gratuit, derizoriu, rizibil aproape. Răul nu mai are urmări, nu mai produce efecte și nu mai e rău, e doar bun plac și acțiune comună, aproape egală cu nimic. Pentru cei care fac răul, e o acțiune zilnică asimilată unui serviciu. Pentru cei asupra cărora e exercitat, e cel mult un anunț, cel mult instalarea unei sincope trecătoare, nicidecum o tragedie. Căci, paradoxal sau nu, exemplele ne ajută să rîdem.
Dacă Octavian Soviany e printre cei mai premiați romancieri ai anului trecut, în același timp, domnia-sa e exclus dintr-o Uniune care se pretinde a creatorilor. I se refuză apartenența la domeniul în care excelează și nu putem numi asta decît cu cuvîntul derizoriu, nu putem răspunde decît cu un hohot de rîs.
Dacă Radu Aldulescu e considerat, la rîndul lui, unul dintre cei mai mari romancieri români de azi, și despre dumnealui putem să spunem aceleași lucruri. Sîntem în bizara situație în care tocmai unele dintre vocile care imprimă direcția fenomenului literar sînt excluse din panoplie, sînt marginalizate și, cel mai probabil, s-ar dori să fie reduse la tăcere. Or, ce putem înțelege de aici? Să reluăm sintagme ca putere discreționară, cenzură (prin lipsa anumitor scriitori din publicațiile Uniunii, prin punerea lor la index), încercare de epurare? Să plîngem? Sau să tăcem și să spunem, încă o dată, ca Eugen Ionesco și la o distanță temporală apreciabilă, Nu?
Un simplu Nu, spus apăsat, poate desface tot acest păienjeniș al răului. Un Nu pozitiv, categorie mereu și mereu și mereu reluată, de-a lungul epocilor și transversal, pe orice cultură. E negația celor care încă mai creează, încă mai luptă, încă mai construiesc, în ciuda vicisitudinilor trecătoare și parcă pentru ele, parcă subliniindu-le, aducîndu‑le în față, proiectîndu-le în istoric. Cînd vocea unei Uniuni de creatori încearcă să destrame o cultură, cînd încearcă să-i anihileze vocile, acestora le rămîne la dispoziție condeiul. Simpla existență a scriiturii, prin sine, neagă orice încercare discreționară și pune în discuție, automat, acțiunea negației.  E simplu: poți exclude un scriitor sau altul dintr-o organizație, dar nu poți prin asta să-i anulezi scriitura, nu poți face (așa cum probabil ți‑ai dori) tabula rasa din opera lui, nu mai ești în situația privilegiată de a-i putea topi și recicla cărțile. Poți, cel mult, să semnezi o hîrtie, dar nu mai ai posibilitatea să-i iei scriitorului libertatea de a-și publica opera. Vremurile acelea, din fericire, s-au dus.
Domnule Nicolae Manolescu, domnilor din Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, domnilor din Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere (dacă nu veți fi fiind aceiași și nu mă repet): nu știu dacă acțiunile domniilor voastre mai sînt azi reversibile, nu știu dacă memoria se mai poate șterge, dacă avem un instrument de formatare pentru lucrurile pe care le faceți, nici măcar nu știu dacă rușinea aceasta în care vă complaceți zilnic mai poate fi ștearsă cu ceva, am început să mă îndoiesc pînă și de eventualitatea uitării.
Încercați, pe cît vă este posibil (dar mă îndoiesc de asta, deja), să înțelegeți că vremurile s-au schimbat, că nu le puteți lua oamenilor libertatea de exprimare, că eforturile dumneavoastră de a destrăma cultura actuală și de a o pune în slujba unui grup de interese nu se pot transforma, sub nici o formă, în realitate. Veți reuși, cel mult (și împotriva scopurilor dumneavoastră), să dați naștere unei mișcări coezive de opoziție, dar nu veți destrăma, niciodată, ceea ce cu toții numim cultură (chiar dacă, evident, nu înțelegem același lucru prin acest cuvînt). Acțiunile dumneavoastră și tăcerea (rușinoasă) a miilor de oameni cu care vă asociați nu au nici o putere, din fericire.
Nu sînt membru în Uniunea Scriitorilor din România și nu fac parte din nici o organizație de creatori, după știința mea. Dar, dacă aș fi membru în Uniunea Scriitorilor, azi, aș demisiona.  De rușine.

13 ianuarie 2016, București

Taguri: , ,