joi, 13 aprilie 2017

O combinație toxică de nombrilism, de oportunism politic și, eventual, economic, de frică sau precauție lașă

Consemnez dezamăgirea mea, ba chiar revolta față de lipsa de reacție a presei culturale în raport cu evenimentul care ar fi trebuit să fie inițiativa revistei Vatra, publicarea postumă rapidă a fragmentului de roman inedit, Odesa, de Radu Mareș.
Îmi explic tăcerea printr-o combinație toxică de nombrilism, de oportunism politic și, eventual, economic, de frică sau precauție lașă, în raport cu violentele incursiuni punitive ale agenției de intimidare ideologică, care se numește Institutul Wiesel, în frunte cu mercenarul Alexandru Florian. Cum s-ar putea explica altfel tăcerea revistei Observatorul cultural, care l-a sprijinit și premiat pe Radu Mareș, dar unde interesele editorului, cabinetul avocațial Mușat și Asociații, sunt reprezentate cu brio de combinațiile bizare și echilibristica lui Carmen Mușat, între susținerea clasicizatei pseudo-avangarde literare evreiești, prin Michael Finkenthal et comp., promovarea prozei lui Gheorghe Crăciun, publicistica și cercetările arheologice ale lui Marius Oprea.
Susținerea programatică a diversității și lărgirea gamei valorilor nu sunt  explicații suficiente ale acestei echilibristici subversive.
Romanului Când ne vom întoarce a lui Radu Mareș nu i se mai acordă atenția cuvenită, deși a fost nominalizat la premiile din 2011 ale Observatorului cultural, care preferă să premieze ulterior Sindromul Robinson. Tăcerea sau blocajul de la Observatorul cultural au probabil din nou la bază reticențe ideologice. Căci dacă nominalizările se fac liber, selecția finală nu cred că aparține acestui juriu.
Când ne vom întoarce va fi premiat de către Academie (2012), care i-a acordat premiul Ion Creangă. Despre romanul Când ne vom întoarce se pot citi cu folos articolele semnate de Ion Papuc, de Adrian Dinu Rachieru Contemporanul (http://old.contemporanul.ro/articol.php?idarticol=554). La moartea lui Radu Mareș, Adrian Dinu Rachieru semnează o evocare critică inteligentă și precisă, în Convorbiri literare (http://convorbiri-literare.ro/?p=6149)

O greșeală de corectură, ignoranță sau dezinformare?

Găsesc într-un articol de ziar semnat de Lenuța RUSU, la 23 august 2016, în , publicat sub titlul Evreii din Fălticeni în timpul Primului Război Mondial (I) o frază bizară. Sper că e doar o greșeală de corectură. Sunt responsabili autoarea sau/și corectorul?
« Foarte importantă a fost propaganda făcută peste hotare, prin intelectualii evrei: Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Vasile Lucaciu. Trebuie amintit şi impactul pe care l-au avut articolele scrise de ziariştii evrei Emil D. Fagure şi Albert Honigman în „La Roumanie”.» 


Se înțelege, deci, că Take Ionescu, Nicolae Titulescu și Vasile Lucaciu ar fi fost evrei. Nu ar fi un păcat capital. Dar este o inexactitate istorică, dacă nu este și o dezinformare. Vasile Lucaciu a fost un ardelean greco-catolic. Despre ceilalți, oameni politici români arhicunoscuți, ce să mai zic!?
Am trimis azi redacției un mesaj : «Clarificați, vă rog chiar dacă articolul e vechi. El rămâne disponibil pe Internet și e păcat pentru imaginea excelentului Dv. ziar, din care am extras recent o cronică foarte bine scrisă pe marginea romanului neterminat, Odesa lui Radu Mareș. »
Răspunsul a sosit rapid, corectura a fost inclusă. «Foarte importantă a fost propaganda făcută peste hotare, prin intelectualii: Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Vasile Lucaciu. Trebuie amintit şi impactul pe care l-au avut articolele scrise de ziariştii evrei Emil D. Fagure şi Albert Honigman în „La Roumanie”.»
Reacția promptă este semn bun pentru profesionalismul redacției. E clar că nu a fost o intenție de dezinformare. De altfel ziarul mi se pare de calitate și îl citesc cu regularitate, mai ales de când am aflat că Radu Mareș a colaborat și operele sale au fost comentate favorabil în paginile cotidianului sucevean.

marți, 7 martie 2017

Nu vă lăsați ! Nu sunteți singur.

Scrisoare deschisă trimisă Academicianului român Ioan Aurel Pop
Nu vă lăsați ! Nu sunteți singur.

Stimate Domnule Ioan Aurel Pop,
Am citit câteva dintre cărțile Dv., am deci căderea ca lector profesionist, e drept nu ideolog sau istoric ci critic literar, să afirm că le consider manifestările intelectuale și morale ale unui patriot autentic.
Această linie morală și profesională ați continuat-o prin redactarea și publicarea Apelului, care a fost semnat de o seamă de academicieni, colegi cu Dv. în acest for de intelectualitate, de expertiză profesională din care faceți parte.
Contestațiile pe care le-a produs Apelul vin, mai ales, din partea unor persoane și grupuri de interese care sunt, așa cum au dovedit-o prin chiar activitatea lor publică și subterană, dușmanii națiunii române. Rezervele și retractările vin din partea unor inși cărora le este frică de gura lumii și de propaganda difuzată pe canalele unei prese cumpărate sau vândute.
Vă rog să primiți expresia deplinei și activei mele solidarități intelectuale și morale. Vă rog să nu vă lăsați intimidat, să nu regretați nimic și să continuați a vă exprima public opiniile referitoare la situația critică a României.
Avem nevoie de condeiul și vocea Dv. pentru a ne remobiliza întru apărarea identității românilor și integrității teritoriale a României, întru recâștigarea demnității colective surpate și uzurpate, în diferite feluri, de toate regimurile politice care s-au succedat la noi după 23 august 1944.
Nu vă lăsați. Nu sunteți singur. Ca mine gândesc milioane de români. E suficient să vă adresați direct oamenilor din preajmă, de care sunteți aproape. Să dați o replică fără nici o sfială slugoilor care vă atacă, ca niște javre mărunte, la glezne.
Cu tot binele, Dan Culcer

Dan Culcer 
écrivain, journaliste, traducteur-interprète
Skype : asymetria
Tel : (33) 1 72 82 55 60
Mobil (33) 06 22 39 57 03
Adresse postale :
16, résidence Les Nouveaux Horizons, 78990 Elancourt — FRANCE

vineri, 3 martie 2017

De ce POPOR ROMÂN, N-AI PROTESTAT ?

În România post-ceaușistă, de fiecare dată când mulțimea a ieșit în stradă înfruntând (sau nu !) riscuri grave pentru integrritatea corporală sau mentală a indivizilor, ar fi trebuit să ne repetăm, precum fac teoretic ziariștii profesioniști, atunci când relatează un eveniment de aceste gen :
Unde, când, cum, cine și pentru ce, în folosul cui au ieșit oamenii (români sau neromâni) să protesteze în stradă ?

La finele lui ianuarie 1990 eram la București, în Piața Victoriei. Am văzut o masă de oameni, care păreau cu toții mineri abea ieșiți din șut, îmbrăcați în haine profesionale murdare, cu căști profesionale murdare, cu lămpașuri în frunte, cu cizme de cauciuc murdare de noroiul din galerii. Veniseră, chipurile, în mod spontan, la îndemnul conștiinței lor de clasă muncitoare, de proletari responsabili cu apărarea democrației, să protesteze contra loviturii de stat a unei opoziții care se organiza cu greu, strivită de mașina de război și propagandă a comuniștilor deveniți peste noapte adepții democrației și electoralismului care trebuia să le asigure, ca și lui Ceaușescu în 1968 prin mitingul contra invaziei sovietice în Cehoslovacia, virginitatea patriotică recâștigată prin intervenție chirurgicală. Atunci am crezut în realitatea patriotismului celor care veniseră în piață, mai puțin în cea a bandei din jurul lui Ceaușescu, dar violența discursului de rezistență a lui Nicolae Ceaușescu mi s-a părut o chezășie a autenticității.
Dezamăgirea a venit repede, pentru mine, la primele vizite voivodale ale patriotului, unde se lansa deja ritualul cultului presonalității, înainte de 1971. Am mai scris asta.
Dar la București, în Piața Victoriei, uniformitatea ținutei, prezența vizibilă a unor lansatori de lozinci dispersați în masa « minerilor », aprovizionarea cu apă și franzele asigurată de armată, inocența politică a unora dintre cei prezenți, care urlau contra lui Coposu, fără a avea habar cine este acesta, atunci când i-am întrebat direct, mișcându-mă cu aparatul de filmat în interiorul masei de manifestanți, m-au convins că mă aflu în fața unei imense manipulări, printre primele, după cele din decembrie 1989, din Piața Palatului, înainte și după fuga Președintelui, sau după cele de la Televiziunea atacată de teroriștii securității, de USLA, cu mesajele despre otrăvirea apei potabile și subteranele Bucureștilor.
La 19 ianuarie 1990, am observat, cu ochii mei ! că fațada palatului CC al PCR nu avea nici o fereastră spartă, se vedeau doar câteva urme de gloanțe ricoșate, în vreme ce Bibliotcea Universitară arsese, ca și o parte a unui etaj a Palatului Regal, cu muzeul de artă al României în el.
Singura imagine deosebită pe care am putut-o fotografia a fost aceea a unei porți metalice care ducea spre subsolul clădirii CC, pe care revoluționarii înarmați ad-hoc o ciuruiseră, chipurile pentru a putea pătrunde în subteranele misterioase ale comunismului dinastic. Dincolo au dat de sala cazanelor și de un depozit de muniție pentru gărzile care își părăsiseră la ordin posturile, care ar fi trebuit să apere de atacuri palatul și persoanele importante care îl bântuiau.
Preiau textul de mai jos pentru că îmi permite să ilustrez una din fețele manipulării recente. Adică pe aceea care se opune tezei oficiale a manifestării spontane a tineretului mobilizat sau (auto)mobilizat cu telefoane mobile. 
Toate comportamentele prea coerente mi se par suspecte. Deci și acelea a acestui contra-curent al celor care vrea să ne convingă că nu a existat nici o urmă de spontaneitate în mișcarea de protest contra Ordonanței de urgență din februarie 2017, cu încercarea de manevră nocturnă a guvernului. 
Versificarea de mai jos îmi amintește de revistele satirice ale mișcării pașoptiste și post-pașoptiste, de pamfletele versificate lui N.T.Orășanu sau ale altor autori satirici inclusiv Caragiale etc.
Toate cele scrise mai jos sunt observații de bun simț. Ele evocă situații și evenimente reale, dramatice, care au dus la distrugerea României, a românilor (planificată sau neplanificată!?). Nu e vorba de a patetiza acum. Subliniez doar că acest fel de text (deși simplist și inestetic ) poate contribui eficient la trezirea unei conștiințe colective, a unor reflexe de apărare grupate, în fața unor primejdii cât se poate de reale. Sau pot fi prilej de ironie critică la adresa unei versificări terne și schematice.
Am o singură obiecție majoră, în raport cu destinația și efectul psiho-social, eventuale politic, al acestui tip de text : adresarea către poporul român. Poporul nu poate protesta ca popor, fiind o masă eterogenă prin definiție, cu interese categoriale sau de clasă diferite. Chiar în ipoteza că l-am putea considera ca o țintă definibilă, Poporul român este o masă care nu mai are probabil o conștiință colectivă activă.
Evenimentele de după 1989 au dus, fiecare în parte și toate împreună, la disoluția, la perturbarea, la punerea sub acuzare a memoriei colective, supusă unui bombardament psihologic și politic. În numele căror valori supreme sau contra căror păcate congenitale?
În numele individualismului, a liberei concurențe, a lozincii amețitoare « Îmbogățiți-vă ! », a Restaurației.
Dar și sub presiunea inculcării tezei păcatului colectiv: am beneficiat cu toții în comunism, am tăcut cu toții, nu am avut o rezistență sau, când a existat una, era formată din legionari, toți antidemocrați, criminali și antisemiți, precum tot poporul român ar fi,  în mod nativ!
(Se pot cita exemple suficiente din discursul public al unora ca Horea Roman Patapievici,  Sabin Gherman, Alexandru Florian, Gheorghe Voicu, Marco Maximilian Katz!)  
În numele unui criticism săltăreț, precum cel practicat de Andrei Pleșu, (necesar ca atare, dar prost orientat spre presa de masă cu lectori dezorientați) care confundă necesarul cu accesoriul, infiltrând o falsă identificare între patriotism și național-comunismul ceaușist, cultivarea identității cu festivismul Cântării României, autenticul și tradiția morală transmisibilă — cu kitschul și huliganismul « estetic » al cântecelor numite «manele».
După 1944 Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Radu Gyr, Nichifor Crainic fuseseră interziși și înlocuiți cu Dumitru Corbea, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Maria Banuș, chiar cu Marcel Breslașu și Radu Boureanu.
Dar mai pot fi confundați oare Grigore Lese sau Tudor Gheorghe cu un taraf de țigani, încropit pentru a cânta la o nuntă a Zamfirei, în mahalaua cu palate indiene, doar pentru că se transmit la televiziune sau la radio atât cântecele lor cât și manelele?
Factorii disolvanți ai poporului român sunt de găsit în interiorul unei alianțe, a unei «monstruoase coaliții» dintre purtătorii și beneficiarii capitalului alogen transfrontalier, neo-burghezia post-comunistă, o burghezie compradoră, și elementele active etnic minoritare, care speculează eforturile de păstrare a identității ale minoritarilor (ca grupe etnice relativ omogene) amenințate de globalizare și uniformizare (nu de românizare !), pentru a le manipula în favoarea unor interese strict particulare, îmbrăcate în costume festive de husari kitsch. De pildă, mai clar : etnicii maghiari săraci sau mic-burghezi servesc ca masă de manevră pentru reconstituirea averilor urmașilor expatriați ai nobilimii și a noilor mari-burghezi de genul lui Verestoy Attila și ejusdem farinae.

POPOR ROMÂN, N-AI PROTESTAT !

E zarvă mare-n toată țara,/Fiindcă Guvernu-a cutezat,/Să schimbe-un paragraf de lege,/Fără aviz, de la Palat//
La CSM e supărare,/Procuratura a amenințat/Guvernul, cu măsuri penale,/C-o lege au modificat.//
Întâiul Demnitar al Țării,/Fiind pentru asta revoltat,/A instigat apoi în stradă/Sa iasă toți la protestat.//
Dar când economia țării/A fost distrusă ne-ncetat,/Iar băncile devalizate,/Popor român, n-ai protestat !//
A fost înstrăinat pământul,/Pădurile s-au defrișat,/Dar ocupat să numeri stele,/Popor român, n-ai protestat !//
Când țara a intrat în U.E./Și nimeni nu te-a consultat,/Apoi, trecută și în NATO,/
Popor român, n-ai protestat !//
Când s-au închis pe rând spitale,/Salarii, pensii, s-au tăiat,/V-ați șters doar lacrimi de pe față
Dar însă, nu v-ați revoltat !//
Acum, copii țării plâng !/După părinții ce-au plecat,/Să le câștige pâinea-n lume/Dar voi romani, n-ați protestat !//
Din vest, doar zvon de-autonomie,/Din est, dihonie-ntre frați,/Iar voi ieșiti acum în stradă
Și nu sunteți manipulați ? !//
Ei ies in strada, toata turma/Si-oricum in veci n-or intelege/Acei ce protestează- acuma,
Doar pentru-n paragraf de lege !. //
IOAN OROS- PODIȘAN, Zalău- 5 februarie 2017

marți, 28 februarie 2017

Majoritățile (masele) sunt minorități (indivizi, grupuri mici) aglutinate sau în curs de aglutinare

Organismele simple (câteva celule aglutinate) sunt premisa și rezultatul colaborării celulelor ale căror membrane (izolante, vitale, individualizante) sunt sau devin semi-permeabile, asigurând schimburi de materii celulare.
Aglutinarea organismelor simple (frecvente deci majoritare ) produce comunități a căror biologie/ideologie este comunitarismul, adică gruparea pe afinități bazate pe criterii diverse.
Societatea omenească a depășit demult această funcționare simplă.
Dar nu și-a uitat propria istorie, adică filogenia care repetă ontogenia, ontologia.
Resturnarea ierarhiei, adică a raporturilor de subordonare între majoritate și minoritate este un regres social și biologic., fiindcă impune ignorarea intereslor colective ale organismului social, de a cărro respect depinde până la urmă exustența, supraviețuirea fiecărei părți, deci supraviețuirea indivizilor.
Rezolvarea problemelor complexe la nivel global depinde, trece prin rezolvarea problemelor simple la nivele global. Cu o singură condiție gnoseologică — să aibă în vedere scopul superior, adică rezolvarea globală a problemelor globale.
Aplicații necesare în construirea programelor, proiectelor și partidelor ca instituții ale acțiunii sociale concrete.
Rămân de definit grupurile mici. Definirea se face relativ la masa majorității. La o populație de 300 de milioane două milioane reprzintă grup mic.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Sursa știrii despre statuia lui Lukacs - The Hungarian Free Press

The Hungarian Free Press is an English-language online newspaper offering informed opinion on current events in East/Central Europe. While we focus primarily on Hungarian political news, we also aim to explore broader regional trends, as well as diaspora-related issues. Our paper seeks to build on the longstanding tradition of free, democratic discourse in European coffee houses and aims to develop into a dynamic and energetic news source for inquisitive English readers interested in the political, cultural and economic pressures in Hungary, whilst offering succinct, pertinent information and insightful commentary on broader developments in this region.
The Hungarian Free Press is a non-partisan news source, with all of our content (whether news pieces or op-eds) reflecting the following liberal democratic values:

  • Social justice for all, and especially for those living on the margins of society;
  • Cultural, linguistic and religious diversity, and a respect for individual creativity and ingenuity;
  • A respect for minority rights, including those of ethnic, linguistic, cultural, religious or sexual minorities;
  • Support for rigorous checks and balances within our political system;
  • Healthy, democratic public institutions where a plurality of backgrounds and views are accepted and encouraged and where party interests do not override public interest;
  • The responsible and sustainable use of our natural resources in business practices, when implementing public policy and in all activity.
A growing segment of Hungary’s media has either shied away from defending these core liberal democratic values in its reporting, or has come under the political influence of the Orbán government, which enjoys a supermajority in parliament, has declared the termination of liberal democracy as one of its primary objectives and exerts unprecedented control over the judiciary, the public service, cultural and educational institutions, as well as the press.
American President John F. Kennedy was among the most articulate in expressing the media’s role in the long-term survival of multiparty democracy. Kennedy, addressing the American Newspaper Publishers Association on April 27th, 1961 noted:
“Without debate, without criticism, no Administration and no country can succeed–and no republic can survive. That is why the Athenian lawmaker Solon decreed it a crime for any citizen to shrink from controversy. And that is why our press was protected by the First Amendment– the only business in America specifically protected by the Constitution- -not primarily to amuse and entertain, not to emphasize the trivial and the sentimental, not to simply “give the public what it wants”–but to inform, to arouse, to reflect, to state our dangers and our opportunities, to indicate our crises and our choices, to lead, mold, educate and sometimes even anger public opinion” (Source: John F. Kennedy Presidential Library).
There is a pressing need to disseminate non-partisan information and thoughtful reflection on developments in Hungary to the broader international community.  The Hungarian Free Press aims to serve as one such vehicle for values-driven democratic expression and discourse, as well as a platform for activist journalism.
***
The Hungarian Free Press is published by Presszo Media Inc., a federally incorporated company based in Ottawa, Canada. While HFP serves an English-speaking readership, Hungarian readers are encouraged to explore the Kanadai Magyar Hírlap, Presszo Media Inc.’s Hungarian-language online journal.


vineri, 24 februarie 2017

«Radu Tudor» de la RFI și săpunul nazist

 Într-o emisiune a Radio France International, al cărui text se poate citi aici
http://www.rfi.ro/politica-93343-roman-supravietuitor-holocaust-discurs-trump-goebbels
ziaristul Radu Tudor (nume cu rezonanțe de pseudonim de la Europa Liberă, de pe vremuri) publică declarațiile unui bătrân evreu din Sighet, locuitor în Statele Unite, supraviețuitor.
Abby Weiner declară: «M-am însurat, am avut copii, și la școală, când au început să vorbească despre Holocaust, fiul meu m-a declarat voluntar.  Așa am început să vorbesc. Am ajuns acum la o vârstă, 87 de ani, și-mi dau seama că n-am rămas prea mulți, noi supraviețuitorii, pentru a depune mărturie.  Vizitez universități, școli, biblioteci publice, alte locuri, pentru a descrie ce s-a întâmplat în al Doilea Război Mondial. Dacă nu știi, se va repeta.  Te uiți la liderul de astăzi al Americii.  Când a ținut un discurs aici, în zona noastră, atâtea cuvinte în cod [NOTA Dan C. nu știu ce vrea să zică!] a folosit că mi-am adus aminte de Goebbels și ceilalți, care vorbeau la fel.  E periculos.  M-a dus cu gândul înapoi la Sighet, unde familia mea a trăit sute de ani. Străbunicii mei s-au născut acolo. Și totuși, cu o trăsătură de condei, cu o simplă semnătură, peste șase milioane de vieți au fost făcute praf, săpun. Nimic nu s-a ales din ele.  M-am întors la Auschwitz de câteva ori, cu soția și fiica. Au fost foarte șocate. În vremurile de astăzi, dacă vrei să înveți cu adevărat istorie, acolo trebuie să începi, acolo unde a început totul. E adevărat, a început în ghetourile de acasă, dar uciderea industrială, în masă, a început la Auschwitz.»
 E dreptul lui Abby Weiner să declare ce vrea, dar obligația unui ziarist este să specifice rezervele sale profesionale, dacă declarația este inexactă. După 1945 a circulat minciuna fabricării în uzine naziste a unui săpun din grăsimea unor evrei. Mulți i-au dat crezare, o vreme. Apoi datorită unor istorici neconformiști, s-a dovedit că era un act de propagandă, fără nici un temei real.
Iată că vechea minciună propagandistică reapare din când în când. Că Abby Weiner s-a obișnui să o folosească ca argument narativ, e aproape normal, dar este o descalificare profesională și morală pentru un ziarist, dacă lasă minciuna să circule fără nici o rezervă. Despre ce semnătură e vorba?
Informația mi-a parvenit fiindcă un ins care se numește Petru Clej, și care se declară ziarist și el, m-a integrat pe lista lui de comunicări. Îi mulțumesc că mă face atent când apar astfel de stupidități.

duminică, 19 februarie 2017

România nu e amenințată de „glo­balizare“ și de o „corectitudine politică exa­gerată“ ?

«România nu e amenințată de „glo­balizare“ și de o „corectitudine politică exa­gerată“ și nici de „încercările de ero­dare“ obscure ale unității națiunii, de­nun­țate în Apel, ci de încercările vizibile ale unei oligarhii politice de a guverna în fo­los propriu, încercând să abuzeze de pu­te­rile conferite de alegeri pentru a se salva de pedeapsa legii. Nu istoricii, nu jur­na­liș­tii, nu scriitorii și artiștii nimicesc na­țiu­nea, ci corupția politică sau universitară, refuzul reformelor ori restaurația fățișă. De aceea, patriotismul se află în aceste zile în stradă și de partea străzii, și nu în au­la unei instituții osificate, nici măcar con­servatoare, ci devenite de-a dreptul re­ac­ționare.» (Andrei Cornea)

Nu e prima dată că Andrei Cornea sare ca ars când se evocă în spațiul public, de altcineva decât sfătoșii săi colegi din GDS-ul vechi și nou, patriotismul. Acesta nu aparține, bineînțeles, academicienilor semnatari ai unui Apel recent, cum nu aparține nici lui Andrei Cornea, nici mulțimii de protestatari care manifestă în stradă în acest fine de iarnă, nici guvernului  care își apără membrii și ciracii cu ordonanțe de urgență.
Andrei Cornea, ca și alți virtuali lefegii de toate culorile și nuanțele, pornesc acum de la teza că răul este exclusiv interior (greșită este doar declararea exclusivității sursei răului!). 
Mi se pare ridicolă, dacă nu chiar grav manipulatorie, negarea, cu atâta siguranță și dezinvoltură, a existenței unor presiuni geopolitice asupra României, ca stat unitar, negarea existenței unor proiecte de dezmembrare, considerate imposibile sub pretextul că legislația internațională nu le-ar permite, când avem exemplul exploziei sau imploziei recente (cum vreți!), sub diferite pretexte, a  Irakului, a Libiei, a Libanului, a Iugoslaviei, ca să nu descriu toată zona Orientului Apropiat și Mijlociu și a marginilor fostului imperiu sovietic. Ce să mai vorbim de Africa! 
România nu este amenințată de globalizare, zice Andrei Cornea. Așa este, nu mai este amenințată căci este deja distrusă de globalizare, ca și atâtea alte țări este-europene colonizate de trans-naționale, după 1989.
Cum explică Andrei Cornea declarațiile recente ale prezidentului Dodon în vizită la Putin? 
https://romaniabreakingnews.ro/moscova-proiectia-avansului-rusiei-spre-carpati-intre-dodon-si-prostituate-rusoaice/
Andrei Cornea și alți adepți (impliciți) ai globalizării nu cunosc, sau se fac a nu le cunoaște, sutele de mii de mesaje iredentiste și presiuni politice ale adepților Ungariei Mari, ai autonomiei așa-zisului Ținut Secuiesc?  Știe ceva Andrei Cornea despre militarizarea acestor mișcări? A auzit de proiectul autonomist depus la Parlament și publicat sau în curs de publicare în Monitorul oficial? Dar de Asociația celor 64 de comitate și de alte ongeuri maghiare cu scopuri iredentiste declarate? Anti-evreismul public al multora din conducătorii acestor rețele de acțiune nu îl alertează? Poate că apariția unei noi Regiuni Autonome Maghiare în centrul României i se pare
dezirabilă și legalizabilă lui Andrei Cornea, în numelel dreptului la auto-determinare a  naționalităților, pentru care militase și tăticul dânsului, ca membru al Partidului Comunist din ilegalitate, conform proiectului kominternist integrat și neabrogat la data adeziunii sale politice? 
Recunosc, cu experiența de fost locuitor român, minoritar dar perfect bilingv, într-un Târgu-Mureș sub administrație maghiară, consider că un astfel de proiect etnocentric, de ghettoizare, se opune ideii mele despre stat și despre drepturile acordate unei minorități etnice, în interiorul unui stat cu o majoritate etnică românească indiscutabilă, tratată cu dispreț, atât din interior (toate guvernele s-a supus presiunii globalizante) cât și din exterior (chemările abuzive la raport a liderilor români, după 1990, la ambasadele Statelor Unite sau a Israelului), din 1990 încoace.

Este oare patriotismul doar o misiune de camuflaj?

 E a două oară în săptămâna asta că am dezagreabila ocazie de a vedea cum funcționează mașina de propagandă instrumentată de Andrei Pleșu.
Propagandistul inventează un caz de imbecilitate evidentă, pentru a i se opune în numele spiritului critic și pentru a induce opinia că această formă malignă de «patriotism» ar fi un fenomen «tipic» în România, pentru mentalitatea acelora care se revendică de la o astfel de atitudine civică, numită patriotism.
Chiar dacă specimenul, care prilejuiește propagandistului această diatribă, există în realitate, chestiunea este secundară. Andrei Pleșu își bate joc de patriotism ridiculizând atitudinea însăși, în mod repatat, fiindcă nu ne dă, deși ar avea destul surse, exemple de patriotism real, dintre chiar beneficiarii burselor pe care le distribuie fundația sa, de persoane acționând exact așa cum o cere Andrei Pleșu, adică cu spirit critic, cu luciditate, fără «batiste pe țambal» dar constructiv. De ce nu le evocă, măcar în treacăt existența, pe plaiurile mioritice de a căror descriere mizerabilistă se ocupă Andrei Pleșu, pentru un coltuc de cozonac? Pamfletul sau scrierile umoristice vor fi vocația sa? Sau nu vrea să se spună că se laudă cu propriile sale realizări?

A se citi : Andrei Pleșu, Patriotismul ca misiune de camuflaj /26 decembrie 2016, 08:22
http://adevarul.ro/news/societate/patriotismul-misiune-camuflaj-1_58602a9d5ab6550cb8c33b03/index.html


Moda lepădării de sine se manifestă recurent

Moda lepădării de sine se manifestă recurent. În toate epocile istoriei românilor. A devenit «virală» după 1945, s-a stîmpărat din 1964 până prin 1980, a bântuit în vremea grea a crizei ceaușiste, mai ales printre emigranți, s-a calmat când românii s-au trezit revoluționari și a reapărut când propaganda globalizării, neocolonială, a privatizării obligatorii, însoțind distrugerea țesutului economic al României, a activat acuza "vinei colective" ( toți românii declarați responsabili de o politică care ar fi produs holocaust între 1940 și 1944).
E o boală endemică, specifică românității ? Mă îndoiesc, deci exist. Ca român descendent din polonezi, care s-au stabilit pe Tisa înainte de 1600. Sau poate descndent din vlahi locuind pe teritoriul Poloniei actuale, a Ucrainei actuale, care se autoguvernau acum șase secole pe baza legii și tradiției numite « Jus walachicum»(vezi studiile istorucului Dimitrie Mototolescu)
Publicarea versiunii franceze a acestui text important mi se părea o datorie, fiindcă va permite eventualilor cittitori francofoni să înțeleagă de ce întâlnesc adesea, nu doar printre intelectualii români, astfel de specimene, de inși care refuză să mai vorbească limba română, ba chiar îți inventează ascendențe care să le motiveze lepădarea.
Dan Culcer
Citiți în Biblioteca lui Dan Culcer versiunea franceză a articolului/pamfletului lui Mircea ELIADE. NE PLUS ÊTRE ROUMAIN  !  (A nu mai fi român), Originalul a apărut în volumul Oceanografie, 1934

sâmbătă, 18 februarie 2017

Decizie NAZISTĂ la Budapesta: Statuia reputatului filosof György Lukács este mutată pe motivul că a fost marxist și evreu

 Decizie NAZISTĂ la Budapesta: Statuia reputatului filosof György Lukács este mutată pe motivul că a fost marxist și evreu
Din titlul acestei știri se vede ce orientarea ideologică are ziarul România liberă acum. Din ceea ce uită să scrie autorul (redacția) se poate deduce același lucru, plus ignoranța sau neglijența autorului. Să afirmi că «Lukács a avut o influență covârșitoare în formarea doctrinară a Noii Drepte atât în Europa, cât și în Statele Unite»  este o prostie pur și simplu. E vorba, evident de Noua Stângă.
Se ascunde sau uită că Lukacs, fiu de bancher evreu, revoltat probabil, ca alții, împotriva Tatălui, a fost comisar al culturii în guvernul revoluționar de la Budapesta  din 1918, al comunistului evreu Bela KUN, alias, desigur, Kohn.
Că ulterior, același Lukacs, devenit mai puțin dogmatic decât fusese până în 1956, și-a orientat ideologia spre ceea ce se numea pe atunci «revizionism», nu-l scutește de caracterizarea de comunist dogmatic la începutul carierei de filosof și de militant revoluționar.
Am avut ocazia să discut cu ideologul Lukacs câteva ore, în scopul realizării unui interviu (pentru revista Amfiteatru, cerut de Ioan Alexandru, poetul pe atunci redactor al revistei), pe care până la urmă Lukacs mi l-a refuzat, înlocuit cu o discuție liberă despre utopie și despre România.
Atunci am aflat, de la el, că fusese arestat în noiembrie 1956, iarăși ca ministru al culturii unui guvern revoluționar și încă tot comunist, chiar dacă antisovietic, și păstrat în România, cu domiciliu forțat la Hotelul Cota 1400.
Când am vorbit cu el era supravegheat de poliția lui Kadar, dar publica în Germania. Locuința sa era pe Belgrad rakpart, un apartament de secolul al XIX-lea, pe perete cu o imensă bibliotecă și cu portretul lui Lenin. Admiratorii criminalului Lenin să se abțină să observe că asta dovedește că era un comunist autentic și anti-stalinist.
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. 

A se compara cele două versiuni (mghiară și românească) ale articolului Republica  Maghiară a Consiliilor. 

Magyarországi Tanácsköztársaság

Republica Sovietică Ungaria

 


Nicolas Trifon. O notă despre Maximilien Rubel

L-am cunoscut foarte bine pe Maximilien Rubel, era un om de o onestitate intelectuala fara pereche. O mica precizare deci : Intradevar el s-a nascut "austriac" la Cernauti însa a devenit "român" înainte de a pleca în Franta si de a deveni "francez". De cultura germana, de o rara eruditie, el era un adevarat "citoyen du monde" si liber cugetator.
Printre altele, mi-a povestit amuzat cum el a fost fara sa vrea la originea publicarii în Romania comunista a Insemnarilor lui Marx despre români (1964), carte cu puternic continut nu numai antitarist dar si antirusesc care a semnificat începutul national-comunismului românesc. Lucrând la Institutul de istorie sociala de la Amsterdam, a întâlnit un istoric român caruia i-a indicat documentele...
Tot despre acest Institut, fondat si condus de un filozof anarhist olandez si gerat de "necomunisti", mi-a povestit cum la un moment dat s-a hotarât sa fie observati de aproape vizitatorii comunisti, având în vedere ca s-au constat mai multe cazuri în care anumite documente rare, compromitatoare pentru miscarea comunista sovietica, au fost literalmente mâncate de cercetatori si universitari veniti din est sau prosovietici din Occident.
In fine, o ultima anecdota care sublineaza originalitatea pozitiei lui : când Partidul comunist francez a anuntat ca renunta la "dictatura proletariatului" el a scris o tribuna în Le Monde în care explica cum ceea ce a existat în tarile autoproclamate comuniste a fost dictatura asupra proletariatului si în nici un caz dictatura proletariatului. Din aceste motive, Maximilien Rubel era "une bête noire", în Franta din acea epoca dominata de comunisti si procomunisti.
Nicolas Trifon

joi, 16 februarie 2017

Jules Verne, Castelul din Carpați, Victor Onișor și Alexandru Culcer.

 Pornind de la versiunea lui Victor Onișor a Castelului din Carpați, (unde traducătorul româniza toponimele francizate sau mascate de J. Verne) Alexandru Culcer a construit ipoteza unui contact direct cu România a marelui romanicer francez. A fost primul care a identificat sursa descrierilor peisajului românesc, prin intermediul lecturii din Elisee Reclus și a studierii unor fotografii făcut de un fotograf din Cluj, pe nume  Horvath, a ruinelor castelului Colț , fostă proprietate a familiei de nobili Cândea, maghiarizată Kendeffy.
Ipoteza a fost dezvoltată de Simion Săveanu, care fără a uita că ideea i-a fost dată de Alexandru Culcer, (cred că îi citează undeva articolul din pre3sa clujeană) a scris o carte întreagă, avînd mijloacele de a cerceta și publica, căci lucra la revista Magazinul. Nu e o revendicare de prioritate ci o simplă precizare, pentru biograful tatălui meu, care sper să mai apuc să fiu. Ca sî nu uita a sublinia în câte domenii exterioare specializărilor sale, a înaintat brusc, uneori nu destul de riguros, dar totdeauna curajos și argumentat, Tata. Dan C
 

RUPEA – VISCRI – HOMOROD – RUPEA
Sursa http://www.edituragrai.ro/?page=home&track_id=84
Accesul pe traseu. Din nord: E 60 (Oradea – Cluj Napoca – Tg.Mureş – Sighişoara – Rupea). Din sud: DE 60 (Bucureşti – Ploieşti – Braşov – Rupea)
     Deşi s-a vehiculat mult ipoteza cã Jules Verne a vizitat România, nu existã nici o dovadã certã în acest sens. O parte din sursele de inspiraţie sunt dezvãluite chiar de romancier în „Castelul din Carpaţi”: lucrãrile a doi cãlãtori şi geografi francezi foarte cunoscuţi de contemporanii lor. Auguste de Gérando publica în 1845 monografia „Transilvania şi locuitorii ei”, iar Elisée Reclus, în revista „Tour du Monde” (1874) „Cãlãtorie în regiunile miniere ale Transilvaniei apusene”. Doi cercetãtori români ai biografiei lui Verne, Simion Sãveanu şi Ion Hobana, aduc argumente pertinente despre o altã foarte probabilã sursã de inspiraţie. Este vorba de Luise Müller (nãscutã Teutsch). Luise Teutsch s-a nãscut la Homorod pe 15 mai 1845, localitate unde tatãl ei era învãţãtor. În 1850 se mutã la Viscri (Weisskirchen) unde tatãl ei moare foarte tânãr. La 17 ani pleacã la Bucureşti unde lucreazã într-un salon de modã al unei cunoştinţe de familie.  La 19 ani se mãritã cu un elveţian, Bertschi, dar numai dupã trei ani rãmâne vãduvã. În 1873 se cãsãtoreşte din nou, de data aceasta cu un francez, Fabre, proprietarul unui hotel în Bucureşti. Rãmasã din nou vãduvã în 1878, se recãsãtoreşte cu un alt elveţian, Müller, care cumpãrã şi hotelul. Timp de trei ani Luise stã în Franţa, la Amiens, fiind un apropiat al familiei Verne. Nepoata familiei Müller mai pãstra în deceniul şapte al secolului XX obiecte dãruite de Jules Verne. Cercetãtorul Alexandru Culcer nu exclude ipoteza cã Luise s-a întors pentru scurt timp la Viscri, fiind însoţitã de Jules Verne. În orice caz, anumite denumiri de locuri şi persoane ne conduc în zona Rupea-Homorod-Viscri. Hermod (decriptat ca Homorod), dascãlul din „Castelul din Carpaþi” poate fi prototipul tatãlui Luisei, învãţãtor în Homorod. Dealul Orgall din acelaşi roman, decriptat de cercetãtori drept Gorgan, poate fi Dealul Gorganului (662 m.) din apropierea satului Viscri. Patak, decriptat drept, Pârâu, Pârâianu poate proveni de la denumirea satului Pãrãu, tot în apropiere de Viscri. De asemenea, Zinca Klork din „Claudius Bombarnac”, modistã la Bucureşti, Paris şi Beijing, pare prototipul Luisei Müller, modistã la rândul ei în adolescenþã. Considerãm cã aceste similitudini nu reprezintã doar simple coincidenţe. În acest prim traseu vã invitãm sã vizitaţi posibilele locuri de unde au putut izvorî sursele de inspiraţie pentru romanele lui Jules Verne.

0 km. – RUPEA. Oraş (6263 loc.). Staţie c.f. Obiective turistice: Cetatea Colhamului (sec. XIII-XIV). Biserica evanghelicã (sec. XIV-XVI) în stil gotic. Rezervaţie geologicã (formaţiuni de bazalt). Ape minerale clorosodice şi sulfuroase. Muzeu de etnografie.
6 km. – Fişer. Sat. Bisericã fortificatã (sec. XIV-XVI) cu picturi renascentiste.
16 km. – Buneşti. Sat. Cetate sãteascã cu bisericã evanghelicã (sec. XIV). Muzeu etnografic.
23 km. – VISCRI. Sat. Cetate ţãrãneascã cu bisericã evanghelicã (sec. XIII-XVI).
30 km. – Dacia. Sat. Cetate ţãrãneascã cu bisericã evanghelicã (sec. XIII-XVII).
41 km. – HOMOROD. Sat. Bisericã evanghelicã (1270) cu fresce din sec. XIV-XV. Cetate ţãrãneascã cu dublã incintã. Bãile Homorod – staţiune balnearã de interes local (ape minerale sulfuroase, clorurate, bicarbonatate, sulfatate, sodice, mezotemale – 38 gr. C).
45 km. – RUPEA.

Alte surse - Jules Verne, poveste de amor la Viscri

Posted on

În medalioane: Jules Verne şi Louise Muller, la bătrâneţe
   Scriitor de succes, dar si un barbat atragator, despre Jules Verne se spune ca primea o multime de scrisori de dragoste si biletele parfumate din partea doamnelor a caror admiraţie reuşise să o stârneasca. Dintre toate însă, trei femei au reusit să marcheze profund viaţa scriitorului: este vorba despre verisoara lui, Caroline, soţia lui, Honorine, şi o a treia doamnă, o văduvă din Transilvania, Louise Müller. În urmă cu 120 de ani, celebrul scriitor Jules Verne a avut o idilă cu o săsoaică măritată din Viscri.

Căsnicie dificilă

    Verne s-a căsătorit la 29 ani cu Honorine Morel, o văduvă cu două fete. Căsnicia lor a fost presărată cu multe certuri. Soţia nu era de acord cu călătoriile scriitorului prin lume şi nu i-a înţeles spiritul de aventură. L-a părăsit de multe ori, retrăgându-se la Amiens cu fiul lor, Michel. Era convinsă că Jules o înşeală. În periplurile sale prin Europa de Est, Verne a vizitat şi România. Oamenii şi întâmplările de aici l-au inspirat pentru patru romane ştiinţifico-fantastice. Dar, adevăratul motiv pentru care scriitorul venea în România era Louise, o văduva din Transilvania care avea un hotel în Bucureşti, mai tânără decât el cu 17 ani.

De trei ori văduvă

    Luise Teutsch s-a născut la Homorod. În 1850 se mută la Viscri (Weisskirchen), unde tatăl ei moare foarte tânăr. La 17 ani pleacă la Bucureşti unde lucrează într-un salon de modă al unei cunoştinţe de familie.  La 19 ani se mărită cu un elveţian, Bertschi, dar numai după trei ani rămâne văduvă. În 1873 se căsătoreşte din nou, de data aceasta cu un francez, Oscar Fabre, proprietarul unui hotel în Bucureşti. Omul de afaceri care avea rude la Amiens, oraşul în care se mutase familia Verne. După 1880, între cele două familii s-a legat o strânsă prietenie. Oscar a murit înainte să vină pe lume al doilea copil al Louisei, o fetiţă. Săsoaica şi-a refăcut viaţa alături de Gustave Müller, care cumpără şi hotelul. Cu Gustave, Louise a avut două gemene.

Au trecut prin Braşov

    Louise l-a cunoscut pe Jules la Amiens, unde călătorea adesea cel de-al doilea soţ al ei. Mai apoi, au început vizitele prozatorului în Transilvania. El a stat în Homorod în casa Louisei şi, împreună,  între 1882 şi 1892, au vizitat mai multe locuri din Transilvania şi din Regatul României. Au navigat pe Dunăre, debarcănd la Giurgiu şi călătorind cu trenul până la Bucureşti. Tot împreună şi-ar fi con­tinuat călătoria cu trenul spre Braşov, apoi s-au oprit la Homorod. Într-una dintre călătorii, au vizitat Castelul Colţ.

Doar amantă

    Idila lor a fost trecută cu vederea la Nantes, dar în Viscri lumea ştia de văduva care se ţinea cu un francez. Louise a renunţat la tot ce avea în Transilvania şi la Bucureşti, hotărâtă să rămână în Franţa. A revenit însă în Transilvania. O legătură cu Jules Verne nu putea să-i ofere însă decât statutul de amantă, pentru că scriitorul ţinea la reputaţia sa. Cercetătorul Alexandru Culcer nu exclude ipoteza că Luise, atunci când s-a întors în ţară, să fi stat o perioadă la Viscri, alături de Jules Verne. Foarte retras în ultimii ani ai vieţii, Jules Verne a ars sute de scrisori intime, caiete cu socoteli şi numeroase manuscrise ine­dite. La 24 martie 1904, moare în casa sa din Amiens, la vârsta de 77 de ani. Louise i-a supravieţuit 26 de ani.

Scrisorile rătăcite

    Corespondenţa dintre Louise şi Jules a fost păstrată în casa unei fiice a Louisei din Bucureşti. Margareta Barbier, fiica acesteia şi nepoata Louisei, a povestit despre scrisorile păstrate într-un scrin vechi cu trei sertare, din casa de pe Strada Moşilor nr. 137. Louise a mai lăsat un testament care a fost deschis la moartea ei, în 1930. Spre surprinderea tuturor, a lăsat scrinul unei servitoare, nu rudelor. O dată cu mutarea familiei, scrinul s-a rătăcit. Printre lucrurile dăruite primei fiice, Eugenie, se aflau şi obiecte primite în dar de la Jules, o pendula, mai multe romane cu dedicaţie şi câteva machete de corăbii.

Dovezi la Homorod

    Că Louise Müller s-a născut în Homorod, nu există nici o îndoială. Ziarista braşoveană Camelia Onciu a descoperit în arhiva Bisericii Evanghelice însemnarea care dovedeşte că Louise Teutsch (numele de fată) s-a născut la 16 martie 1845 „din părinţi cununaţi“. Tatăl, Georg Teutsch, era cantor. Mama, Elisabeta, născuse cu moaşa Katharina Polgar. Naşul Louisei a fost Johann Greger. Într-o rubrică specială, după 14 ani, o altă mână a scris: „Confirmată la 17 aprilie 1859, de Karl Martin Pildner“.

Ce spun istoricii

    Istoricul Viorel Tigu susţine că „Jules Verne a fost la Colţ în jurul anilor 1887-1889, adus de către o doamnă de la Homorod, de lângă Braşov, pe care a cunoscut-o la Amiens“. Un alt cercetător care emite ipoteza că, Jules Verne ar fi avut o relaţie intimă cu Louise Müller, este Simion Săveanu. În cartea sa „Pe urmele lui Jules Verne în România”, el pretinde că romancierul, la îndemnul iubitei sale din Homorod, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la București şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod şi Viscri. Cu această ocazie ar fi vizitat şi Castelul Colţ, care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul „Castelul din Carpaţi”.

Nume româneşti

    Dovada că Jules Verne a călătorit în Transilvania sunt numele criptate în romanul „Castelul din Carpaţi” nume precum: jupanul Koltz, stapânul satului . Rodolphe Gortz este Radu Gorj, Miriota Cotz e, desigur, Mioriţa Colţ, ciobanul Frik e lesne de recunoscut ca Frig, platoul Orgal e, de fapt, Gorgan, deşi plasat altundeva decât versantul nordic al masivului Vulcan, Franz de Telek îşi găseşte corespondentul în forma românizată Te­leac. Dascălul Hemrod e Homorod şi, în fine, doctorul Patak îşi poate trage numele de la cuvântul maghiar care înseamnă „râuşor”, identificabil în zonă. La aceasta se adauga şi ilustratia editiei Hetzei a romanului (ve­che de mai bine de 100 de ani) în care se poate vedea asemanarea cu Cetatea Colţ.

Românii din romane

Keraban încăpăţânatul. Eroul omonim, refuzând să plătească taxa de traversare a Bosforului, îşi oferă o aventuroasă călătorie de-a lungul litoralului Mării Negre.
Claudius Bombarnac. Eroul e un român, Cincu, care călătoreşte clandestin, cu expresul transasiatic, din Rusia în China, în căutarea logodnicei sale, Zinca, implicându-se pozitiv în spectaculoasele tribulaţii legate de furtul şi recuperarea tezaurului împăratului chinez.
Castelul din Carpaţi. Apărut în 1892, este considerat printre cele mai bune 10 romane ale autorului. Acţiunea se petrece în Transilvania.
Mathias Sandorf. Reşedinţa eroului e situată undeva în districtul Făgăraşului, pe una dintre culmile muntoase care despart Transilvania de Valahia.

Nume criptate

Hermod – nume foarte asemănător cu Homorod, purtat de dascălul din „Castelul din Carpaţi”, poate fi prototipul tatălui Luisei, învăţător în Homorod.
Dealul Orgall – tot din romanul „Castelul din Carpaţi”, decriptat de cercetãtori drept Gorgan, poate fi Dealul Gorganului (662 m) din apropierea satului Viscri.
Patak – poate proveni de la denumirea satului Părău, tot în apropiere de Viscri.
Zinca Klork – din romanul „Claudius Bombarnac”, modistă la Bucureşti, Paris şi Beijing, pare prototipul Luisei Müller, modistã la rândul ei în adolescenţă.

Unde-i hiba, Herr Pleșu?

Andrei Pleșu, despre care se zice că ar fi filosof, aruncă pe piața ideilor recente, post-moderne, o așa-zisă definiţie a lui Bernard Shaw: „Patriotismul e convingerea că ţara ta este superioară celorlalte, din cauză că tu te-ai născut acolo.” 
Vom observa, elementar, că atitudinea patriotică nu impune cu necesitate ideea superiorității țării în care te-ai născut, față de oricare altă țară, eventual de preferință cea a vecinilor.  
Pleșu folosește fraza lui Bernard Shaw în mod deliberat manipulatoriu, pentru a induce disprețul față de patriotism, pe care îl identifică cu un soi de nombrilism și cu un complex de superioritate, de care suferă în acest caz chiar Andrei Pleșu, cel care vrea să ne convingă că face parte dintr-o elită și că doar unui membru al elitei (care a făcut ceva pentru «țărișoară») i se poate permite eventual, să se declare patriot. În articolul pe care l-am publicat aici, Vasile Lechințan propune o replică de bun simț la acest delir de superioritate pleșesc.
Mă întreb de ce, intelectuali de tipul lui Pleșu, se strofoacă pentru a ne convinge că nu avem dreptul să fim patrioți și că o declarație de iubire a țării de unde ne tragem, adică de fapt o declarație de iubire pentru cei din care ne tragem (familia mică) ar fi neapărat ridicolă. Sunt grupuri etnice, popoare întregi care sunt educate de sute sau mii de ani în acest spirit al superiorității față de alte neamuri. Spaniolii, portughezii, evreii, germanii, ungurii, englezii, americanii chiar rușii sau olandezii, puterile coloniale în general, și-au motivat acțiunea de cucerire și pe considerente de superioritate etnică, ba chiar rasială. Nu românii, după câte știu!
Ce-ar fi să se mai uite în jur Andrei Pleșu, ba chiar să se uite în oglindă, dimineața, în baie. Ca să întrebe ce drept, ce calități personale îl îndrituiesc să disprețuiască și să incite la dispreț față de aceia, mulți din fericire, care nu au alt păcat decât că își iubesc familia, fără să o declare constituită din genii, eventual peisajul în care s-au născut, spațiul, mai mult sau mai puțin mioritic, în care au deschis pleoapele spre lumea mare. 
Unde-i hiba, Herr Pleșu?

joi, 9 februarie 2017

O povestire care nu se va mai scrie?

Cu titlul : «Descrierea unei zile de iarnă cu zăpadă multă». O vedenie cu un lup alb pe stradă, la marginea dinspre munți a orașului. A murit Stalin. Ce știam și ce nu știam.

duminică, 5 februarie 2017

Întrebări întârziate dar necesare


Preluăm un document de pe situl Procesulcomunismului.com pentru a pregăti terenul lansării unor întrebări, din păcate, pentru mine, rușinos de tardive, pe care le vreau totuși adresate unor cunoscuți intelectuali din România, unii români, alții evrei, unii dușmani, dușmănoși,  alții prieteni, prietenoși, alții (ca să le găsesc o scuză) naivi, naivoși, care au colaborat ori s-au lăsat colaborați cu /de Silviu Brucan, în cadrul Grupului de dialog social, în afara acestuia, au beneficiat de subvenții acordate de Fundația Soros, al cărui intermediar și longeviv selector a fost Silviu Brucan.
Silviu Brucan, criminal ideologic, agent sub steag străin din 1945 și până la moarte, cu sau fără schimbarea steagului, plasator de stipendii și codoș. 

Am de adresat câteva întrebări unui număr de intelectuali din România, a căror funcție socială ar fi, se zice, «luminarea poporului». Mă tem, că dincolo de aparențele luminoase, rolul real al multora dintre ei se identifică cu ceea ce li s-a dat ca rol, manipularea.
Până la urmă, nu am nimic de împărțit cu Brucan, mort la 14 septembrie 2006, incinerat la Crematoriul uman Vitan-Bârzești, căruia o parte a presei din România sau de aiurea îi acordă încă eticheta nerușinată și nemeritată de «politolog».
L-am văzut pe Brucan prima dată în viața mea pe platoul Studioului Cinci al Televiziunii Române Libere, câteva zile după căderea lui Ceușescu. Era așezat la un soi de masă de tip ședință de partid, singur. Vorbea. Foarte încet dar sigur pe sine. Cineva din studio, în acea debandă «liberă» care ne dădea impresia că se improvizează mereu, i s-a adresat întrerupându-i melopeea. Brucan a devenit brusc amenințător la față, dar bătând moale, ca în vis, cu pumnul în masă. Gest de activist comunist care mi-a reactivat în memorie, acoperit de mâlul uitării, o situație, din junețe, dintre cele mai neplăcute. Îl văzusem cândva, în 1957 sau 1958, la un activit utecist cu cizme, într-o sală a Comitetului județean UTC din Cluj. Activistul cu cizme propusese sancționarea mea imediată ca pedeapsă pentru hohotul meu necontrolat, atunci când ne amenințase, pe cei vreo 100 de tineri prezenți, cu sancțiuni grave pentru neplata cotizației, dându-ne ca model figura ucenicului trăgător de sirenă, Vasile Roaită, căzut victimă a represiunii, dar, se pare, cu plata cotizației la zi. 
Relația dintre păcatul nostru și jerfa ucenicului ucis era atât de absurdă că am hohotit de unul singur și am chiar spus, ca pentru mine : ce are de-a face aici Vasile Roaită?! 
În sala tăcută și supusă, vocea mea joasă dar clară, s-a auzit. Activistul a bătut cu pumnul în masă, lent ca întru-in vis și a strigat: Cine a vorbit? Ca hipnotizat, m-am sculat și am zis : Eu!
Individul a propus imediata mea sancționare cu vot de blam cu avertisment, sancțiune gravă, după care urma excluderea din UTC. A cerut sălii să voteze. Cine este de acord? A întrebat : E cineva împotrivă?  Nimeni. Și adresându-mi-se : Poți pleca! Sancțiunea ți se va comunica în scris. Nu am primit nici o înștiințare. Doar că doi ani mai târziu, Precup Ieronim, secretarul UTC pe an, m-a convocat ca să mă întrebe de ce nu am declarat în autobiografie că fusesem sancționat. Urma să mi se încredințeze o sarcină de încredere : responsabil cu presa pe facultate, la Asociația Studenților. Și deci în fișa mea de utecist s-a aflat o însemnare cu creionul despre o sancțiune. Ilegală, neconfirmată. Așa am devenit responsabil cu presa, adică vânzător al Vieții studențești lunare, pe care atunci nimeni nu o cumpăra decât cu forța, și am scăpat de o sancțiune și mai gravă, pentru nesinceritate în autobiografie. Iar bursa mea de merit s-a dus pe apa sâmbetei, servind să ășîtesc exemplarele din Viața Studențească pe care nu reușeam să le vând și de care nu puteam altfel scăpa.


A doua întâlnire cu Brucan a avut loc recent, după moartea acestuia, când am vizionat un film din perioada manifestațiilor din Piața Universității. Întrebat ce ar dori să le transmită greviștilor foamei, cu un rânjet șmecher și cu vârful limbii scos, Brucan i-a sfătuit să mânânce o friptură bună. S-ar putea ca zâmbetul din dreapta imaginii să fie al acadmicianului matematician Solom Marcus!?

Greu de numărat aceste schimbări, atunci când unii cetățeni ai României își schimbau numele la ordin de partid, pentru conspirare, sau din oportunism pur, căci teama nu mai putea fi un motiv, după 1945.

A treia întâlnire a avut loc după lectura unor numere din Scânteia anilor 1945 -1950, disponibile pe situl Bibliotecii Metropolitane a Bucureștilor  (dacoromanica.ro). Voi cita din ele, după ce transcriu câteva fragmente. Pentru curioși grăbiți pe situl de mai sus, Scânteia se poate consulta direct. 

A patra, și ultima întâlnire, a avut loc atunci când un prieten care știa că mă interesează presa din acea perioadă, mi-a trimis o tăietură din Monitorul Oficial (Dosar nr. 5/1.920/945), în care se consemnează schimbarea numelui patronimic a lui Saul Brucăr, născut în București la 18 ianuarie 1916, în acela de Saul Silviu-Brucan. 
În rest, am citit presa de după Zaveră. Am văzut chipul lui Brucan în compania unor persoane care l-au sprijinit (Speculatorul finaciar Georg Soros) sau pe care le-a sprijinit după 1989 (Alin Teodorescu, sociolog, consilier al lui Ion Iliescu, președintele Fundației Soros în România, la stânga lui Brucan). 

Saul Silviu Brucan a avut o vreme, după 1989, rolul celui de care depindea accesul la fondurile pe care, cu atâta orientată și bine temperată dărnicie le distribuia Fundația pentru o societate deschisă. Ca și în cazul altor fundații, în spatele cărora s-au aflat serviciile speciale (americane, în acest caz) existau printre beneficiari persoane inițiate și altele neinițiate. Lectura unor studii despre activitatea CIA în Europa anilor cincizeci, prin intermediul Congresului pentru Libertatea Culturii, permite o mai clară viziune asupra funcționării acestui tip de instituții de influență, împănate la vârf cu agenți de influență, năimiți, sau cu agenți decorativi, uneori și naivi. A se citi și ceva despre agentul fondator, Michael  Joselsson ( https://fr.wikipedia.org/wiki/Michael_Josselson)

Echivalente pentru agentura sovietică au fost, în România de după 1930, asociațiile Amicii URSS, ARLUS, Ajutorul Roșu Muncitoresc etc.

DOCUMENT
Domniei Sale
Domnului Procuror General al Republicii România[1][1],
Bucureşti

Subsemnatul Ion VARLAM, născut în Bucureşti la 8 Iunie 1938, condamnat politic între 1952, şi 1954 şi 1956, constrâns la exil de opoziţia mea faţă de regimul totalitar din România, cu domiciliul actual la Paris (adresa), am onoarea ca prin prezenta să depun plângere împotriva numitului BRUCAN Silviu, a cărui inculpare o cer pentru următoarele motive :
1)      CRIMĂ ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII  - comisă în calitatea de director al ziarului « Scânteia ». Între 1945 şi 1955 această publicaţie
a.       A propăvăduit instaurarea unei discriminări instituţionale menite să excludă din comunitatea naţională categorii umane desemnate oprobiului în numele « responsabilităţii » colective şi ereditare ;
b.      A incitat la intoleranţă, la ură şi la omucidere ;
c.       A  făcut apologia crimei – cerând « lichidarea fizică şi morală a duşmanului de clasă »;

Cele da mai sus având drept efect exterminarea în masă a opoziţiei politice şi a elitelor spirituale şi  sociale ale României, BRUCAN Silviu este principalul autor moral[2][2] al acestor crime împotriva umanităţii şi a demnităţii omului.

2)      ETNOCID – săvârşit în calitatea de responsabil local al instrumentului de dominare a imperialismului sovietic – ideologia marxist-leninistă :
a.       Prin înjosirea şi distrugerea sistematică a tradiţiilor şi a patrimoniilor istoric, cultural şi artistic ale poporului român;
b.      Prin pervertirea metodică a procesului de creaţie - în toate domeniile;
c.       Prin caracterul organizat al operei de alienare a identităţii naţionale şi de  denigrare a valorilor specific româneşti ;
d.      Prin înlocuirea conştiinţei naţionale de către supunerea faţă de o putere străină.

BRUCAN Silviu, ca director al « Scânteii » şi al radio-difuziunii, între 1945 şi 1955, este principalul autor[3][3] al crimei de etnocid prin depersonalizare din perioada stalinistă.

3)      ÎNALTĂ TRĂDARE – crimă ce rezultă din :
a.       Participarea la complotul împotriva independenţei naţionale a României, având drept scop subjugarea poporului român de către o putere străină ;
b.      Conspirarea împotriva stării de drept, în vederea distrugerii democraţiei şi a instaurării unei dicaturi totalitare.

BRUCAN Silviu, ca membru notoriu al ierarhiei P.C.R. între 1945 şi 1955, este direct implicat în acţiunea de înaltă trădare a acestei organizaţii.

Toate aceste crime dovedesc implicarea personală a lui BRUCAN Silviu în stabilirea în România a unui regim de natură criminală şi de obârşie străină – comunismul, varianta sovietică a fascismului[4][4].

Ţin să precizez că, neavând nimica personal cu BRUCAN Silviu, nu sunt inspirat de răsbunare şi nu caut vre’o satisfacţie. Prezenta plângere îmi este dictată de simţul datoriei : doresc să contribui la opera de salubritate publică care este condiţia prealabilă a întoarcerii la democraţie[5][5].

Bucureşti, 5 Februarie 1990.

Ion Varlam



N.B. Acuzaţiile pe care i le-am adus în presă lui Brucan au avut un efect revelator neaşteptat, dând în vileag adevărata orientare a solidarităţilor « disidentului » (la comandă şi sub control) Mircea Dinescu (soţul unei fiice de nomenclaturist sovietic). Director, pe atunci, al revistei « Caţavencu », a replicat automat atacându-mă personal, în cel mai pur stil comunist şi pe tonul suburban pe care-l cultivă.


[1][1] Plângere depusă la Procuratura Generală la 5 Februarie 1990 şi înregistrară sub Nr. 75/63. A fost publicată pentru prima dată în „Dreptatea” din 9 Februarie 1990.
[2][2] Dintre cei rămaşi în viaţă.
[3][3] Ca supravieţuitor.
[4][4] Termenul fascism, scos din contextul italian, are aceeaşi semnificaţie ca totalitarism şi constituie varianta „populistă” a acestei noţiuni.
[5][5] Legea prevede că, atunci când în cauză este ordinea publică, producerea probelor îi revine ministerului public. Cu toate acestea, în 1991, Procurorul General a clasat dosarul, sub motivul că „pârâtorul nu a constituit probe”.
-------------------------------
E nevoie să precizăm că plângerea depusă de Ion Varlam nu a fost urmată de nici o anchetă? Documentul de mai sus poate fi consultat la sursă prin legătura http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam/varlam1.htm
Imensa bază de date cunoscută sub numele de Procesulcomunismului.com are meritul de a exista și poate fi recomandată ca bibliogafie școlară și universitară. Realizatorul acesteia este informaticianul și militantul social și politic, Ioan Roșca, căruia istoricii și curioșii pot și trebuie să-i fie recunoscători pentru munca imensă, eficientă, benevolă și neremunerată, pe care a depus-o în ultimul două decenii pentru a colecta materialul, pentru a-l transcrie, pentru a-l pune în formă și a-l face accesibil, liber.

vineri, 3 februarie 2017

Cogitațiuni la o «Nouă revoluție»

Evident, urmăresc cu atenție situația din România. Numărul demonstranților crește. Prezidentul Iohannis se adresează mulțimii și o încurajează să se opună adoptării unor ordonanțe de urgență prin care acțiuni de tipul deturnării de fonduri sau chiar furtul din avutul public sub 200 000 de roni devin aproape legale, oricum nepedepsibile.  Se va observa că vorba «nepedepsibil» conține pedeps, adică pds și ps, social democrați și socialiști. Că partidul la putere mâine nu se va mai chema PSD, nu are nici o importanță. Jucătorii sunt aceiași. Nimic nu e întâmplător în lumea limbajului.
Unii speră că va izbucni o nouă revoluție. Trebuiesc imprimate din timp certificatele pentru viitorii revoluționari. Nu știu cine a avut ideea cu cetificatele, prima dată, dar a fost o idee de geniu pentru racolarea unui electorat iliescian. Nu cred că strada va determina ceva. Determinarea actelor politice viitoare este deja clară. Sursa: Ceea ce a ieșit din urne ultima dată, contrazicea așteptările celor care l-au susținut pe Iohannis. Nimeni nu mă poate face să cred că catindatul minoritarilor și al curățeniei morale germanice, cu matrapazlâcuri în spinare din perioada sibiană, se opune de capul său și în numele Legii supreme unor «abuzuri legale» ale unei majorități parlamentare. Cineva dorește o criză și organizarea de noi alegeri. De recitit Codul electoral și prerogativele Președintelui.

O propunere de votat prin Ordonanță de urgențăăăă !

Scriitorul Marian Popa propune, într-un mesaj electronic pe care mi l-a transmis ieri noapte, în regim de maximă urgență, ca, după modelul Certificatelor de revoluționar si de Participant cu rol determinant la evenimentele din decembrie 1989, să se instituie in România și titlul «Certificat de
Demonstrant», evident, cu drepturile materiale adecvate.
Pentru conformitate, Dan Culcer
P. S. Este bine venită, în aceste context, apariția, în semn de solidaritate și vigilență neremunerată, pe piața demonstranților, a post-Centenarului nostru, cunoscutul filozof, Mihai Șora, așa cum reiese dintr-o fotografie pe care o reproducem după situl ziarului Adevărul.


duminică, 22 ianuarie 2017

Despre noile excluderi din USR

Pe cine apără Comisia de monitorizare a Uniunii ? De cine ne apără?
 
Autorul articolului de mai jos ne îndeamnă să demisionăm de rușine. Nu cred că este nici singura, nici cea mai bună reacție posibilă. Să ne amintim că Nicolae Manolescu era membru al Uniunii pe vremea când conducerea acesteia a votat, într-o tăcere aprobatoare, alte excluderi, înainte de 1989. Pe criterii clare atunci : plecarea din țară. Nimeni nu a îndrăznit atunci să conteste aceste criterii, impuse de PCR. Eu am plecat legal din România în 1987, prin reîntregirea familiei. Scriitoarea Maria Mailat, soția mea de atunci, plecase și ea legal în vara lui 1986. E adevărat că, la scurtă vreme după sosirea în Franța, ea a cerut azil politic (și l-a primit în 1987). 
După sosirea mea în Franța, octombrie 1987, am scris o scrisoare-test către conducerea de atunci a Uniunii (D. R. Popescu), în care declaram că doresc să rămân membru al Uniunii și ceream informații privind statutul meu după plecare. Nu mi s-a răspuns. Dar după 1989, am aflat din gura lui Mircea Dinescu, «disident prezident» în marea trecere prin Paris, că am fost reprimit. Adică fusesem exclus. Nu eram singurul. 
Nici excluderea, nici reprimirea nu mi s-au comunicat oficial și în scris, niciodată, deși ca un adept al birocrației cum sunt (scripta manent), am cerut asta.
NU cred că disidenții aspiră la tantieme și beneficii. Mai degrabă cred că aspiră la stabilitatea situației convenabile pentru ei, cei ce votează excluderile. Iar cei ce tac, se știu dependenți și nu au curajul să ceară modificarea atmosferei în Uniune. Problema Uniunii (nu doar a lui Nicolae Manolescu) este lipsa de transparență și existența coteriilor. Nu e ceva nou. Așa era și înainte de 1989.
Dan Culcer

Am trimis comentariul de mai sus pe blogul revistei Observatorul cultural. Iată mesajul afișat pe ecran :
ERROR: Comments have been temporarily disabled to prevent spam. Please try again later.

Mărturisesc că sunt sceptic citind această motivație. 

======================================================

Ce rușine! Despre noile excluderi din USR

18-01-2017
Cristian FULAŞ
Am aflat de pe site‑ul internet al Uniunii Scriitorilor din România că miercuri, 11 ianuarie 2017, s-a reunit în ședință extraordinară Consiliul Uniunii pentru a analiza raportul prezentat de Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere, întrunită în temeiul art. 3 din Regulamentul CMSE. Consiliul Uniunii Scrii­torilor din România a votat în unanimitate excluderea din USR a următorilor 6 membri (pentru încălcarea art. 16 și a următoarelor din cap. 5 din Statutul USR): Catia Maxim, Mugur Grosu, Radu Aldulescu, Dinu Adam, Ioan Vieru, Adrian Lustig. Din comunicatul oficial al USR nu reiese limpede în ce mod anume ar fi încălcat scriitorii excluși statutul Uniunii. Solicităm lămuriri publice în acest sens. Dincolo însă de litera Statutului, este regretabil și revoltător faptul că niște creatori monitorizează, suspendă și exclud alți creatori din singura Uniune de creație de profil din România. Printre cei excluși se află și scriitorul Radu Aldulescu, autor a 12 romane de mare succes, laureat al celor mai importante premii pentru literatură din România, tradus și citit în limbi de circulație internațională. Indiferent cît de incomod ar putea fi un scriitor precum Radu Aldulescu ca persoană, Uniunea Scriitorilor ar trebui să fie cel dintîi garant al respectării libertății de expresie, condiție esențială a oricărui act de creație. Solicităm Conducerii Uniunii Scriitorilor din România revocarea acestor excluderi abuzive, precum și demisia în bloc a membrilor acestui Consiliu care, spre dezonoarea lui, a votat „în unanimitate“. (Dan Lungu, Radu Vancu)

Scrisoarea citată mai sus a fost publicată pe paginile de Facebook ale scriitorilor semnatari în seara de 12 ianuarie. Faptele de­spre care discutăm se găsesc în scrisoare, nu știu dacă are rost să le reluăm.
Ar trebui, poate, să reamintim că, în martie anul trecut, din aceeași Uniune a Scriitorilor din România era exclus Octavian Soviany, scriitor a cărui prezentare nici măcar nu mai e necesară azi. Au fost și alții, să îi amintim doar pe Florin Iaru și Cristian Teodorescu. Și lista nu se rezumă la aceștia, ba, mai grav, lista poate continua. Chiar mîine de dimineață, chiar acum, în timp ce scriu aceste rînduri, putem afla că încă un număr de scriitori au fost excluși de către improbabila și deloc lăudabila Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor din România, organism de epurare a vocilor care nu se pliază pe dezideratele conducerii și îndrăznesc să pună în discuție o reformă.
Despre Banalitatea răului s-a mai scris și, din păcate, sînt sigur că se va mai scrie. Dar aici, în această situație, răul nu e doar banal. Răul devine gratuit, derizoriu, rizibil aproape. Răul nu mai are urmări, nu mai produce efecte și nu mai e rău, e doar bun plac și acțiune comună, aproape egală cu nimic. Pentru cei care fac răul, e o acțiune zilnică asimilată unui serviciu. Pentru cei asupra cărora e exercitat, e cel mult un anunț, cel mult instalarea unei sincope trecătoare, nicidecum o tragedie. Căci, paradoxal sau nu, exemplele ne ajută să rîdem.
Dacă Octavian Soviany e printre cei mai premiați romancieri ai anului trecut, în același timp, domnia-sa e exclus dintr-o Uniune care se pretinde a creatorilor. I se refuză apartenența la domeniul în care excelează și nu putem numi asta decît cu cuvîntul derizoriu, nu putem răspunde decît cu un hohot de rîs.
Dacă Radu Aldulescu e considerat, la rîndul lui, unul dintre cei mai mari romancieri români de azi, și despre dumnealui putem să spunem aceleași lucruri. Sîntem în bizara situație în care tocmai unele dintre vocile care imprimă direcția fenomenului literar sînt excluse din panoplie, sînt marginalizate și, cel mai probabil, s-ar dori să fie reduse la tăcere. Or, ce putem înțelege de aici? Să reluăm sintagme ca putere discreționară, cenzură (prin lipsa anumitor scriitori din publicațiile Uniunii, prin punerea lor la index), încercare de epurare? Să plîngem? Sau să tăcem și să spunem, încă o dată, ca Eugen Ionesco și la o distanță temporală apreciabilă, Nu?
Un simplu Nu, spus apăsat, poate desface tot acest păienjeniș al răului. Un Nu pozitiv, categorie mereu și mereu și mereu reluată, de-a lungul epocilor și transversal, pe orice cultură. E negația celor care încă mai creează, încă mai luptă, încă mai construiesc, în ciuda vicisitudinilor trecătoare și parcă pentru ele, parcă subliniindu-le, aducîndu‑le în față, proiectîndu-le în istoric. Cînd vocea unei Uniuni de creatori încearcă să destrame o cultură, cînd încearcă să-i anihileze vocile, acestora le rămîne la dispoziție condeiul. Simpla existență a scriiturii, prin sine, neagă orice încercare discreționară și pune în discuție, automat, acțiunea negației.  E simplu: poți exclude un scriitor sau altul dintr-o organizație, dar nu poți prin asta să-i anulezi scriitura, nu poți face (așa cum probabil ți‑ai dori) tabula rasa din opera lui, nu mai ești în situația privilegiată de a-i putea topi și recicla cărțile. Poți, cel mult, să semnezi o hîrtie, dar nu mai ai posibilitatea să-i iei scriitorului libertatea de a-și publica opera. Vremurile acelea, din fericire, s-au dus.
Domnule Nicolae Manolescu, domnilor din Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, domnilor din Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere (dacă nu veți fi fiind aceiași și nu mă repet): nu știu dacă acțiunile domniilor voastre mai sînt azi reversibile, nu știu dacă memoria se mai poate șterge, dacă avem un instrument de formatare pentru lucrurile pe care le faceți, nici măcar nu știu dacă rușinea aceasta în care vă complaceți zilnic mai poate fi ștearsă cu ceva, am început să mă îndoiesc pînă și de eventualitatea uitării.
Încercați, pe cît vă este posibil (dar mă îndoiesc de asta, deja), să înțelegeți că vremurile s-au schimbat, că nu le puteți lua oamenilor libertatea de exprimare, că eforturile dumneavoastră de a destrăma cultura actuală și de a o pune în slujba unui grup de interese nu se pot transforma, sub nici o formă, în realitate. Veți reuși, cel mult (și împotriva scopurilor dumneavoastră), să dați naștere unei mișcări coezive de opoziție, dar nu veți destrăma, niciodată, ceea ce cu toții numim cultură (chiar dacă, evident, nu înțelegem același lucru prin acest cuvînt). Acțiunile dumneavoastră și tăcerea (rușinoasă) a miilor de oameni cu care vă asociați nu au nici o putere, din fericire.
Nu sînt membru în Uniunea Scriitorilor din România și nu fac parte din nici o organizație de creatori, după știința mea. Dar, dacă aș fi membru în Uniunea Scriitorilor, azi, aș demisiona.  De rușine.

13 ianuarie 2016, București

Taguri: , ,