sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Haine negre de mătase pentru înmormântarea Străbunicii


Duminică 9 octombrie 2016, Auxerre, în spital, după operație



După prânz, la scurtă vreme după plecarea iubitei mele soții, Skura, spre Elancourt, am rămas singur « la castel », adică în casa noastră de la țară, la Charentenay.

Și mi-a venit ideea să curăț podul garajului plin de praf, unde zăcuseră vreun deceniu cărțile aduse de la Târgu Mureș, prin Turnu Severin, via Dijon, parte a bibliotecii mele dintr-o altă viață.

Înainte de a mă urca în pod, am profitat de existența unei lungi și relativ ușoare scări de aluminiu, cocoțat pe zidul care ne desparte de vecinii din stânga, pentru a tăia o seamă de crengi mai groase sau mai subțiri dintr-un dafin care, de la vecin, se întindea peste zid și făcea umbră straturilor de flori din spatele garajului. Mai mult, toamna, dafinul pierde frunze multe și acoperă cu o peliculă maronie aproape imputrescibilă terenul destinat florilor și unei tufe de coacăze negre, cu fructele sale bogate în fier.

Debarasat de crengile tăiate, târâte în grădina de pe deal, am proptit scara, împrumutată de vecinul nostru săritor, pe nume Potron, pensionar și fost gropar, la ușa de la etaj a garajului. Am urcat întâi aspiratorul vechi, care înghite aproape orice gunoaie, eficient pentru moloz și praf gros. Apoi am luat o mătură cu care m-am ajutat la cățărat, agățându-mă de fușteii scării metalice, mătura având funcția unui piolet în mâna unui alpinist amator pe scoarța unui ghețar.

Sus, am început să aspir imensitățile prăfuite. Nici o grijă, mașinăria funcționa bine, doar uneori tubul se înfunda cu ghemotoace de hârtie, fragmente de dosare de carton, fâșii de plastic, granulele excrementelor negre și uscate ale liliecilor care colonizează, câte un anotimp, podul nelocuit și liniștit al fostului grajd, devenit pod de garaj. Depotoir, cum zic frâncii.

Am trecut pompa aspiratoare peste toate cărămizile mari, plate, peste scândurile depuse în jurul gurii podului, pentru a proteja zona cea mai fragilă. Am deschis ușa de lemn dinspre stradă a garajului ca să iasă pulberea iscată în aer, de mătura mea. O poartă scâlciată, susținută din interior de niște scânduri și de un fotoliu greu și inutilizabil, invadat și el de praf. Pentru a evita deschiderea porții sub presiunea rafalelor vânturilor de iarnă și pătrunderea zăpezii viscolite. Era un fotoliu foarte greu, din lemn maroniu, solid, acoperit cu o stofă catifelată cu dungi albe și cafenii, murdară, împăienjenită de pânze prăfuite.

Am trecut peria și apoi țeava aspiratorului. Stofa își recâștiga încet culorile. Apoi am ridicat fotoliul și m-am rotit cu el în brațe și l-am pus pe podeau care suportase tone de mobilă veche, de cutii de carton, pline cu reviste și cărți. L-am pus pe podea etajului sau poate doar am vrut să-l pun, fiindcă nu știu dacă am terminat gestul. Sub mine, cu mine, cu fotoliul greu încă în brațe, podeau etajului, adică plafonul garajului s-a deschis ca o trapă, într-un zgomot înăbușit, cu scrâșnete și țiuituri, care îmi aduceau aminte de sunetele cutremurelor prin care am trecut. 
Primul, mai mic, resimțit în Ardeal, la Târgu Mureș, în 1977, când am avut amețeli, am văzut lampadarele din salonul apartamentului de pe Parângului valsând scurt și repetat, ca și vârfurile blocurilor-turn de peste drum. 
Al doilea cutremur l-am trăit la București, în vara lui 1986, în compania Mariei Mailat și a copiilor noștri, Tudor și Bogdana, care se pregăteau să plece cu ea în exilul care nu se va mai termina. Eram în apartamentul Danei Dumitriu de pe Dionisie Lupu, la nu mai știu ce etaj. Culcați pe o saltea în fosta cameră a servitoarelor, care dădea spre o scară de serviciu. Dimineața, înainte de plecarea spre aeroport, mă apropiasem de Maria și o îmbrățișam gândind că nimeni nu poate ști când ne vom revedea. Am simțit zguduirea și am auzit huruitul pământului cutremurat. I-am spus ceva despre forța iubirii care ne cutremură, fără să realizez că eram zguduiți de seisme reale și nu de seisme erotice. Maria mi-a cerut, brutal, să nu mai zic nimic, căci dacă între ce trăiam și îmbrățișarea erotică se va stabili o legătură, nu va mai putea niciodată face dragoste cu mine. Din păcate nu am o memorie pentru oralități și nu pot reproduce replica exactă care a fost scurtă și dură. 
S-a întâmplat apoi chiar așa, din acest motiv sau din cu totul alte motive, după ce ne-am revăzut la un an de lungă așteptare a mea. Am primit un pașaport care ne permitea să întregim o familie care nu mai exista.

Acesta a fost cutremurul căderii în gol. Ca un copac trăznit. Sau prăbușindu-se la marginea unei faleze care se năruie. Cu viteza atracției universale. 
Mi s-a spus că în căderea am deformat o bară metalică din cadrul porții pivotante a garajului spre stradă, aflată de-a curmezișul gurii căscate care mă înghițea. Bara a modificat traiectoria căderii, mi-a amortizat saltul, din fericire lama metalică era îndreptată spre pământ. Am evitat spintecarea sau sfâșierea șoldului, a pulpei, am evitat hemoragia.

Ajuns pe podeau de beton cenușiu, printre cărămizi, moloz fumegos, trebuie să fi leșinat, să fi trecut o vreme incert de lungă, minute probabil, nu știu, deși n-am senzația că mi-aș fi pierdut conștiința.

Am văzut golul dintre bârnele de lemn și cele metalice care susținuseră cu o vreme înainte partea prăbușită.

Am încercat să mă întorc pe burtă din poziția culcat pe spate în care mă trezisem. O durere suportabilă. Dar tot piciorul drept nu mă mai asculta, nu urma rotirea șoldului și bustului. Aici durerea a devenit greu suportabilă. Am pipăit obiectul, partea de corp care nu răspunde intențiilor mele. Această parte a corpului nu mă mai asculta dar la atingere nu mă durea. Nu am simțit nimic umed, sângele nu străbătuse pantalonii, poate nici nu sângeram. Am rămas culcat pe spate, mi-am prins pulpa cu două mâini și am trecut-o peste piciorul stâng. Urlând de durere. Auto-diagnostic : fractura gâtului de femur. M-am pipăit peste tot, nu mă durea nimic acut. Doar între picioare eram puțin umed dar nu era sânge ci probabil puțină urină pierdută sub șoc.

Mă gândesc să scriu un poem despre o tablă de șah pe care un ins se plimbă urmând regulile jocului de șah, rând pe rând pion, nebun, rege, tură, regină. Până când, pion fiind, rămâne singur pe un pătrat, câștigă, atât de improbabil și neregulamentar. Și atunci podeaua pătratului se deschide sub picioarele pionului (sub cele ale nebunului ?) și el dispare în golul fără limite al unui alt spațiu care cuprinde tabla de șah, aceasta devenind plafon sau cer. 
Apoi m-am târât pe burtă, pe coate până la ușa din spate, pe care, deși închisă, am reușit să o deschid din poziția pe brânci. Am dat de lumină și cu bărbia la mică distanță de pietricelele curții, am început să strig după ajutor. Era duminică, sătenii mâncau fericiți, priveau pe ecranul televiziunii obișnuitele și stupidele comentarii politice, imaginile edulcorate ale unor masacre în țări îndepărtate, zâmbetele cuceritoare și profesionale ale crainicilor prezentatori. Râgâiau. Fumau, Nimeni nu trecea pe strada care era la trei metri de corpul meu. 
Și totuși cineva m-a auzit și eu i-am spus pe tonul cel mai calm și natural cu putință, ce trebuie să facă. Am vorbit la telefon cu Skura și apoi au venit pompierii care m-au pus într-un soi de pungă și m-au transportat la Auxerre. Puteam muri după o fractură cervicală sau în altă zonă a coloanei vertebrale. Putea avea cutia craniană zdrobită. Puteam pierde sânge după ce pierdusem conștiința. Nimic din toate astea nu s-a putut realiza. 
Bătrâna cu coasa venise să mă caute. Îmi apăruse împopoțonată cu hainele negre de mătase ale Străbunicii, Mama Lenca, furate de niște țigani corturari din casa de pe strada Vlad Țepeș, 25, din Sighișoara, la marginea fostului Târg de vite. A dat de mine treaz. Bătrâna nu poate face nimic în asemenea caz. Dacă ești pregătit să trăiești, sosirea ei întârziată devine inutilă. Așa că i-aș fi cerut să restituie hainele Străbunicii. Dar nu se mai putea. Mama Lenca a murit după o lungă suferință, un cancer la sân operat cu ani înainte, care recidivase pe tot sistemul limfatic. Eram săraci, nu puteam plăti o înmormântare și un loc de veci la oraș. Nu aveam bani de lemne pentru iarnă. Așa că familia a decis să pună trupul ei slăbit în slujba artei. Mama Lenca va deveni  în anii 50 un schelet firav, pregătit de tehnicieni profesioniști, în sala de desen anatomic al unei școli superioare de artă. Nu mai putea purta frumoasele ei haine pregătite pentru sărbătoarea din urmă.


Elancourt, sâmbătă 12 noimebrie Dan Culcer