sâmbătă, 17 septembrie 2016

Politologi sub steag străin, manipulatori sau inculți naivi manipulați?

Ghiciți în ce țară a fost făcută această fotografie? Pe clădire sunt arborate steagul Ungariei și cel al Uniunii Europene. În mijloc se vede un ins care poartă un tricolor românesc și o rozetă marcând culorile de identificare ale Ungariei. Steag «secuiesc» nu se vede. Zâmbărețul fost președinte, Băsescu, vorbește. Dan Culcer

Profesorul universitar Radu Carp crede că « Un steag este simbolul unei identităţi separate şi nu neapărat o revendicare la formarea unui stat ori a unei autonomii administrative.

Nu există un Ţinut Secuiesc ca entitate administrativă şi nici nu poate exista pretenţia ca vreodată acest lucru să fie posibil [s.n.] (există comunităţi de secui compacte în judeţul Cluj, de pildă). Expresia denotă doar existenţa unei comunităţi care doreşte să fie tratată distinct, din raţiuni de limbă, tradiţii, obiceiuri şi care se foloseşte de simboluri pentru a se delimita faţă de români şi maghiari.»
Bibliografie pentru Radu Carp : http://www.agerpres.ro/social/2015/12/11/harghita-cj-a-votat-steagul-secuiesc-ca-steag-al-judetului-nu-exista-niciun-simbol-care-sa-i-reprezinte-pe-romani-18-15-36
Un fișier imagine cu informația completă poate fi descărcat de pe pagina asta. 
[De unde a aflat Radu Carp așa ceva? Steagul secuiesc este arborat adesea alături de cel ungar, niciodată alături de cel românesc, deși există legi în România privitoare la arborarea steagurilor străine pe clădiri publice, așa cum există legi în toate țările lumii.]
CE MAI ȘTIE RADU CARP : «Pseudo-naţionaliştii români care se manifestă virulent cunosc foarte bine realitatea politică din această parte a Transilvaniei dar nu şi istoria acestei comunităţi. Un steag este simbolul unei identităţi separate şi nu neapărat o revendicare la formarea unui stat ori a unei autonomii administrative. (s.n.) De curând, am putut vedea la o anumită manifestare steagul Bucovinei. Ucrainienii, rutenii sau rușinii ar fi putut să se declare contrariaţi că la o manifestare a românilor era expus un asemenea steag, considerând că cei din Suceava vor să anexeze Bucovina de Nord, parte a Ucrainei. Cei care l-au expus nu doreau altceva decât să marcheze o identitate regională, nu neapărat una etnică, exclusivistă.
Ceea ce nu se poate accepta este plasarea steagului secuiesc pe Parlamentul de la Budapesta. Viktor Orban a încercat, astfel, să estompeze diferenţele între maghiari şi secui, cunoscând, desigur, realitatea în întreaga ei complexitate. De fapt, modul său de a acţiona se aseamănă izbitor cu cel al pseudo-naţionalistilor români care cunosc foarte bine realitatea, dar o prezintă deformat. Pe măsură ce se avansează dezbaterea dintre cele două extreme, Hans Klemm şi alţi observatori independenţi devin inevitabil şi mai confuzi - a separa informaţia de dezinformare devine un exerciţiu imposibil.
Steagul secuiesc a acţionat ca o hârtie de turnesol: a scos la suprafaţă sentimentele anti-occidentale ale unor naţionalişti de profesie şi nu de vocaţie, a dezvăluit acele partide care se bazează pe această categorie de persoane (PRU, AN), a relevat lideri de opinie dispuşi să sacrifice adevărul pentru o manipulare de succes pe termen scurt.»
Sursa : http://adevarul.ro/news/politica/hartia-turnesol-steagul-secuiesc-interpretarea-pseudo-nationalistilor-1_57dba2125ab6550cb8b465a4/index.html
Acest fragment dintr-un articol semnat de Radu Carp, prof. univ. dr., la Facultatea de Ştiinţe Politice a  Universitații din Bucureşti, este una din numeroasele probe care se pot extrage, din presa generalistă sau specializată a României, pentru a ilustra necunoașterea programului politic real al elitei maghiare din România, lectura deformată de prejudecăți ideologice sau de naivități politice, prin intermediul cărora se ocolește adevărul simplu : toți liderii politici ai populației maghiare, educată clandestin în cadrul familial, fără întrerupere, în spiritul nostalgiei iredentiste, urmăresc pas cu pas, din 1919 încoace, un singur scop, reintegrarea Ardealului în Ungaria Mare, dimpreună cu toate teritoriile pierdute de statul maghiar după 1919, prin dezmembrarea Monarhiei dualiste Austro-Ungare (Osztrak-Magyar Monarhia și crearea unor state naționale.
Necunoașterea limbii maghiare, a istoriei, etnocentrismul românesc eventual, îngurgitarea pe nemestecate a ideologemelor corectitudinii politice post-decembriste, difuzate prin eforturile propagandistice ale sistemului Soros, au dat roade în mințile moi ale unor pseudo-experți sau ale membrilor noi burghezii compradore din România recolonizată, după 1990, de internaționalisme de semn contrar. Naivitatea ar fi acceptabilă. Nu și necunoașterea. Devreme ce extrase masive și corect traduse din presa de limbă maghiară din România sunt disponibile pe Internet, la dispoziția profesorilor universitari și politicienilor români. Este clar că o complicitate s-a constituit după 1990 între beneficiarii români și maghiari ai privatizării sălbatice care a dus la pauperizarea masivă a României «eliberate». Noua burghezie, ca pe vremea lui Marx și mai apoi , se manifestă solidar, peste granițele lingvistice. Conflictele apar doar la împărțirea prăzii. Pentru moment prada este încă disponibilă în cantități  mari. Pădurile nu au fost toate doborâte, autostrăzile din fonduri europene mai pot hrăni hultanii întreprinderilor de construcție care înghit milioane de euro și produc centimetri de autostradă pe an, exportul de arme aduce venituri mari acelor oameni de afaceri din România care l-au monopolizat cu ajutor politic central, subsolul poate fi exploatat fără limitări, terenurile agricole cumpărate direct sau prin intermediari de încredere (slugi). Statul România, cu cetâțenii români sărăciți, nu mai are teritoriu propriu, ci un surogat de teritoriu care se restrânge ca pielea de sagri din povestea lui Balzac.
Radu Carp se vrea echidistant și practică confuzia prin echivalarea situației românilor din Bucovina, sub stăpânire ucraineană, la granița cu România și pe un teritoriu care a fost răpit României prin Pactul Hitler -Stalin, cu situația secuilor din trei județe din centrul statului România, care au aparținut cândva și scurtă vreme Ungariei (între 1940 și 1945), prin Diktatul de la Viena, diktat care anula abuziv și terorist deciziile Păcii de la Versailles și actul său final. Radu Carp nu observă că restituirile de proprietăți agricole sau de păduri acordate unor descendenți ai nobilimii maghiare din Ardeal sau din Ungaria încalcă deciziile definitive ale Arbitrajului internațional privitor la procesele optanților maghiari, după 1920, și reconstituie clase de privilegiați străini care devin stăpâni pe teritoriul României. Radu Carp ignoră faptul că steagul secuiesc este arborat în și pe clădiri ale administrației județene în aceste zone ale României ale căror noi elite politice maghiarofone doresc să iasă de sub administrația românească, ca un prim pas spre reintegrarea în Ungaria și cucerirea unei puteri economice necesare pentru a putea îndeplini acest program politic radical, revizionist, anti-românesc, de dezmembrare plănuită și dorită a României ca stat. Radu Carp crede că a avea rețineri majore față de politica unor țări din Europa occidentală, care practică hegemonismul marilor puteri, înseamnă a fi anti-occidental, anti-european, naționalist, xenofob și că asta ar fi un păcat capital. Se înșală. Asta se numește patriotism. Dar Radu Carp nu știe să analizeze astfel de diferențe importante. Îmbâcseala intelectuală, confuzionismul și manipularea se solidarizează în serviciul dușmanilor României, care servesc, obiectiv, sub steag străin. 

Golirea demografică și victoria neamului prost? O analiză de presă

Pe blogul ziarului Adevărul de la București a apărut la 9 februarie 2016, un articol care merită să fie comentat integral,chiar cu întârziere. Este o descriere corectă, a unei situații catastrofale ale cărei cauze sunt aproximate dar indicate uneori corect, alteori evident strâmb.

Sub acest titlu «trendy», România „ne-resetabilă“ şi moştenirea „neamului prost“, Doru Pop, conferențiar universitar din 2008 la Facultatea de Teatru și Televiziune, departamentul de Cinema și Media, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, ne explică cauzele modificărilor sociale și morale pe care le observă în România.
 «„Am înlocuit neamul bun cu neamul prost“ „Resetarea“ societăţii în care trăim nu este posibilă pentru că pur şi simplu nu există resursele umane pentru a o realiza. Marea problemă a României contemporane este golirea demografică. »

 [«Golirea demografică» are cauze despre care autorul preferă să nu scrie. Din superficialitate, iresponsabilitate sau de frică. Golirea este de fapt o emigrare forțată a unei populații calificate, dar lipsită de locuri de muncă, adusă, aflată în stare de șomaj endemic. Procesul de degradare socială a acestei populații se produce prin transformarea migranților, ajunși în Europa occidentală, în zilieri necalificați, căpșunarii fiind doar un exemplu. Sursa acestei emigrații forțate este privatizare nesăbuită, criminală, distrugerea economiei României prin decizii politice — ale guvernului Petre Roman și ale președintelui Ion Iliescu — care au avut și au toate caracteristicile unei trădări, a unui sabotaj al economiei României, faptă criminală de neiertat, pentru care singura pedeapsă corespunzătoare ar fi lapidarea sau decapitarea responsabililor cunoscuți, judecați, degradarea lor civică și în cel mai bun caz înlănțuirea acestora la stâlpul infamiei.]
«Catastrofa noastră este una biologică, ceea ce produce cumplite efecte politice. Aşteptând această resetare, demonstrăm că suntem o comunitate care aşteaptă minuni din nimic. »
[Mai departe descrierile sunt corecte. Sunt de acord că este vorba de o catastrofă biologică.  Dar fără a pomeni adevărata sursă a catastrofei, ne rămâne să credem că este vorba de o naivitate greu de acceptat sau de o manipulare, prin eludarea voită a cauzalităților. Generalizări ziaristice de genul » «Am asistat nepăsători» nu mai pot fi acceptate. Există probe, pe care autorul le poate găsi singur, că foarte mulți români au sesizat din vreme, public și în scris, consecințele pseudo-reformelor, ale privatizării sălbatice și nerentabile din 1990, efectele directe și indirecte ale depopulării, îmbătrânirea populației, scăderea fertilității etc.]
«Pare o constatare cinică, dar e o tristă realitate: România nu are oameni, nu are fondul genetic pentru a fi altceva decât ceea ce este acum. De trei ori România a fost secătuită de cele mai bune resurse umane ale sale. Oameni de calitate, bărbaţi curajoşi şi femei inteligente, cetăţeni bine educaţi şi intelectuali formaţi de-a lungul câtorva generaţii au fost ucişi sau au fugit din acestă ţară. Am asistat nepăsători la decimarea biologică a celor mai buni dintre noi. (s.n.) Naţiunile şi popoarele nu sunt un sac fără fund, bazinul lor genetic nu regenerează la nesfârşit. În teoria politică există o ştiinţă numită demografie politică, specializată în studierea efectelor transformărilor care au loc la nivelul structurii populaţiei asupra societăţii în ansamblul ei. Funcţionarea unor sisteme politice sau disfuncţionalitatea socială nu pot fi înţelese fără studierea dinamicii populaţionale. În întreaga lume asistăm la nişte transformări demografice fără precedent, iar dezechilibrele demografice au fost mereu o sursă pentru marile conflicte globale sau regionale. Am scris pe blogul Adevărul despre impactul dezechilibrelor demografice între bărbaţi şi femei, precum şi despre consecinţele asupra democraţiilor contemporane. »

Autorul continuă descrierea astfel : «Aş vrea să atrag atenţia asupra efectelor negative ale acestei schimbări demografice pentru istoria recentă a naţiunii noastre şi asupra modului cum arată instituţiile publice şi private de la noi. Pretutindeni vedem surogate de profesionişti publici, fantoşe de politicieni, profesori contrafăcuţi, medici incompetenţi. Peste tot întâlnim o lipsă cumplită de profesionalism şi ne ciocnim de zidul competenţelor false. De unde provin aceste defecte congenitale, extinse la nivel naţional? Din epuizarea demografică! 
Prima golire demografică s-a produs la începtul secolui trecut şi a fost o consecinţă nefastă a celor două războaie mondiale. În urma conflagraţiilor mondiale, România a pierdut, cumulat, aproape 10% din populaţie, mai ales de sex masculin. Conform estimărilor, în urma primului conflict global am pierdut peste 600.000 de oameni (civili şi militari), iar în cel de-Al Doilea Război Mondial au murit peste 500.000 de oameni (civili şi militari). La pierderile cumulate trebuie să adăugăm şi victimele Holocaustului şi pe cele ale pogromurilor rasiale, ceea ce înseamnă cel puţin încă 1,2 milioane de oameni.»
 Paragraful care urmează merită din nou câteva comentarii «parantetice».
«Catastrofa demografică a continuat şi în România stalinistă [de ce nu, comunistă?]. Urmând modelul sovietic, statul român [de ce nu, comunist?] a demarat un proces de epurare demografică pe criterii de clasă, orientându-se mai ales împotriva elitelor sociale şi intelectuale. Astfel, conform evaluărilor din Raportul Tismăneanu, se pare că ar fi vorba de 350 de mii de victime – deşi alţi cercetători susţin că între 1948 şi 1989 au fost ucise 1,2 milioane de persoane (direct sau indirect). Oricum încă 10% din cetăţenii statului român au fost eliminaţi, şi nu vorbim doar despre elita politică. A fost distrusă o întreagă pătură medie, inteligentă şi valoroasă: săteni bogaţi, preoţimea educată, precum şi o mare parte a intelectualităţii urbane (medici, avocaţi, jurnalişti). »

Evreii şi etnicii germani 
La aceste victime politice se adaugă cumplita dispariţie  (s.n.) [nici un cuvânt nu este neutru, de ce nu, emigrare ? doar au plecat de bună voie, nu au fost nici uciși, nici alungați] a unor etnii întregi, care are consecinţe grave pe ansamblu. Pierderea irecuperabilă a cel puţin două etnii foarte importante pentru structura socială a statului român modern, evreii şi etnicii germani, este incomensurabilă. În aceeaşi perioadă au plecat din România aproape jumătate de milion de evrei (conform statisticilor din 1947 erau peste 400 de mii de evrei în statul român), dar distrugerea este şi mai mare, dacă ţinem cont că în 1930 România Mare număra peste 750 de mii de etnici evrei, în timp ce astăzi mai există doar 6.000 de persoane care se declară de această etnie. 
[Cifrele date mai sus sunt cât se poate de discutabile. Acum sunt accesibile public date de demografie istorică, ale căror analize științifice rămân să fie făcute fără patimă.]
Evreimea românească a avut un rol de urbanizare, de racordare la valorile cosmopolite şi de stimulare a vieţii artistice, culturale şi economice. 
[Fals sau exagerare. Urbanizarea României nu a început la 1850. Unii evrei s-au stabilit la oraș, dar străzile în care locuiau (ulița evreilor sau jidanilor) nu au fost nici pe departe modele urbanistice pentru restul localității. Că unii evrei bogați și-au construit palate, că alții au construit case de raport, cu apartamente de închiriat adică, acestea din urmă nu a fost o contribuție la urbanizare ci la exploatare nevoii de locuințe pentru populația urbană în creștere, prin migrația forței de muncă de la sate spre orașe, ca urmare a industrializării accelarate.]
[Tot falsă sau măcar imprecisă este afirmația că racordarea la valorile cosmopolite li s-ar datora evreilor. Grecii veniți din Fanar au avut un rol mai important încă din secolul al XVIII-lea. Apoi Eteriștii înainte și după 1821. Iar «valorile cosmopolite» nu sunt neapărat toate valori integrabile sistemului de valori local, românesc.]
Analiza rolului avut de unii evreii în «stimularea vieții artistice, culturale șl economice poate fi realizată pe felii. Nici într-un caz pe baza unor afirmații globale. Presa de Sărindar a avut roluri și programe politice încă insuficient cercetate. Editura I.G. Hertz, de colportaj și literatură populară de calitate joasă nu poate fi pusă pe aceiași  raft cu alte edituri serioase (Bevenisti) organizate din inițiativa unor evrei. Ele au avut programe diferite și au încurajat linii ideologice divergente. «Avangarda» mereu citată și exportată este o «artă» fără rădăcini, nici măcar rădăcinile cele evreiești nu pot fi identificate sau calificate serios ca specifice, ale unor grupuri de «minoritari», adolescenți năbădăioși și gălăgioși, fără nici o legătură cu liniile de forță ale culturii române (cu difuzare de microgrup). Cultura română nu a fost influențată nici măcar prin producțiile cele mai răsărite și cunoscute ale operei poetului « Priveliștilor», filosofului existențialist sau revoluționarului îmblânzit, B. Fondane (Fundoianu) care a scris o vreme și în românește, dar mai ales în franceză, după 1930.
În domeniul economic-financiar, prin băncile cu capital evreiesc, internațional, s-a dezvoltat o economie bazată pe speculația financiară și pe credit (ca să nu scriu pe camătă). E adevărat că bancherul Aristide Blank a fost un mecenat pentru unii. Dar atunci ca și acum mecenatul nu este o acțiune de binefacere ci o acțiune finanaciară care implică interese la nivelul reducerii impozitelor. Industrializarea României s-a produs prin implementarea capitalurilor internaționale, nu doar evreiești, locale.]
«Să nu uităm nici că Nicolae Ceauşescu a primit jumătate de miliard de mărci pentru alţi aproape 200 de mii de etnici germani, pe care i-a vândut ca pe nişte bunuri de export.» — scrie Doru Pop. »
[Doar că Ceaușescu nu a vândut ci Germania a cumpărat. Putea oare Ceaușescu să vândă cuiva o populație de cetățeni români, care se stabiliseră la noi, colonizați, în Ardeal acum șapte secole, dacă nu exista o cerere a Germaniei? Era atunci, ca și acum, o nevoie de forță de muncă suplimentară în Germania, forță de muncă mai ușor de plasat provenind dintr-o populație deja calificată superior (de școala românească!), de mare preț deci, vorbitoare de germană (fără a mi fi nevoie de investiții speciale pentru școlarizarea acesteia). 
Că Germania are în continuare un deficit demografic, o dovedește incalificabila decizie a statului german, prin Angela Merkel, decizie care încalcă legile europene privitoare la azilanți politici, sub pretextul umanismului, de fapt din considerente de interes economic imediat, Cancelarul Germaniei a invitat tineri străini să străbată, ca un tsunami demografic, cinci țări pentru a atinge Paradisul german. Imigranții provin, cum se  știe, din Orientul Mijlociu, zona destabilizată prin intervenții armate și agresiuni la care Germania este copărtașă, dacă nu inițiatoare.]

«Numai că, tot conform recensământului din 1930, ştim faptul că România avea peste 745 de mii de etnici germani. Astăzi mai sunt puţin peste 60.000. România a mai pierdut aproximativ 10% dintre cetăţeni, dintre care mulţi reprezentau o elită socială, modele publice de comportament. Faptul că, la două decenii după exodul acestei minorităţi, un etnic german a fost ales preşedintele României ne arată ce contribuţie puteau să aibă un milion de germani în dezvoltarea naţiunii române. »

«A treia şi cea mai mare golire demografică a avut loc după 1989. Deşi statisticile nu sunt concludente, pentru că mulţi români şi-au luat lumea în cap, pur şi simplu au plecat fără să se mai uite în urmă şi fără să oficializeze această plecare, se estimează că undeva între 2,5 şi 3 milioane de concetăţeni au emigrat în ultimii 25 de ani. Numai în 2007 au plecat voluntar aproape o jumătate de milion de români.[s.n.]
[Caracterul voluntar al plecării este discutabil. Administrativ e vorba de o decizie voluntară, dar economic se aflau sub presiunea șomajului, a salariilor mici și a speranței în mai bine, prin plecare dintr-o lume privată de speranță.]
«Şi nu au plecat infractorii, leneşii sau ignarii. Au plecat tinerii de până în 35 de ani, oameni educaţi şi bine pregătiţi profesional, bărbaţi şi femei curajoşi şi cu iniţiativă, care aveau un profil psihologic de învingători, indivizi gata să muncească, dispuşi să facă eforturi remarcabile de adaptare la o nouă societate. Iarăşi, ce aveam mai bun din punct de vedere demografic. Cine a luat locul acestor oameni, pentru că, de fiecare dată, după fiecare golire demografică, locurile goale au fost umplute de cineva.»
[ Autorul recunoaște ceva important, că migranții, proveniți din sistemul educativ românesc erau «cinstiți și educați», intelectuali de calitate. Înseamnă oare că se recunosc calitățile școlii prin care au trecut aceștia? Când adică? Între 1960 și 1990. Ceea corespunde epocii de apogeu a sistemului național-comunist. Păcatele capitale ale acestuia se răscumpără oare astfel, măcar în parte? Urmează o frază delirantă, pe care o reproducem și comentăm :]
«Din păcate în locul unor oameni cinstiţi şi educaţi, instituţiile româneşti au fost populate cu hoţi şi şarlatani. În locul unor intelectuali de calitate am fost obligaţi [Am fost obligați de cine? cine a pus? cu acordul cui?] să punem analfabeţi şnapani, în locul unor oameni capabili să dialogheze civilizat, am adus făpturi care urlă şi creaturi care înjură şi scuipă, în locul eleganţei am aşezat potlogăria şi mojicia. În politică e şi mai rău – aşa cum a reieşit din dialogurile publicate în media dintre diverşii „reprezentanţi ai poporului”, are au un limbaj elevant în care f... şi p... sunt expresii cotidiene. Am înlocuit neamul bun cu neamul prost. Ghiolbanii şi primitivii i-au înlocuit pe oamenii inteligenţi şi serioşi, urmând vechea filosofie mioritică: nimeni nu este de neînlocuit. 
[Filosofia mioritică nu este deloc mioritică, ci limpede comunistă, așa cum fusese formulată prin politica de cadre în anii  de glorie ai exportului de reovoluție și ai colonialismului sovietic, dintre 1945 și 1960.]
Nu e de mirare că am ajuns o societate întoarsă cu fundul în sus. Fotbaliştii au ajuns cercetători ştiinţifici, miliţienii au ajuns profesori de democraţie, turnătorii au devenit instructori de etică şi morală, iar nulităţile s-au transformat în modele de comportament. Incompetenţa a devenit la noi o formă de calificare. Cu cât te pricepi mai puţin la un lucru, cu atât ai şanse mai mari să fii pus într-o funcţie care să-ţi permită să administrezi acel domeniu. Impostura academică pe care o vedem expusă zilnic, cu diverşi „academicieni” apăruţi pe genunchii unor generali, făcuţi pe genunchii unor pseudo-universitari, la rândul lor făcuţi la apelul de seară al Securităţii este doar vârful de aisberg. Cu cât coborâm mai jos în infrastructura demografică a ţării în care trăim vedem pretutindeni dezastrul. 
[Cum numără secolele autorul? De la ce dată ne sugerează sau indică că ar fi început domnia neamului prost în România? Dacă scădem din 2016, cei 150 de ani de referință propuși, cădem pe la 1866, adică pe la constituirea statului român modern, la Unirea Principatelor. Ăsta să fie mesajul autorului? Mârlănia s-a înstăpânit pe «plaiurile mioritice» de la prima unire încoace? Ce legătură face naivul nostru manipulator între evenimente vechi și noi?] 
Din păcate, el se produce de mai bine de o sută de ani, de un secol şi mai bine asistăm cum se instalează domnia neamului prost – mai ales din punct de vedere moral, nu doar organizaţional sau administrativ. Golirea etnică a dus şi la atingerea limitelor morale şi etice. Pentru că mârlănia şi primitivismului comportamentelor nu se schimbă peste noapte. [s.n.]
 Încheierea este pamfletar apoteotică. Ne-am putea-o asuma integral, dacă nu am prefera publicisticii de acest tip, simpatică la prima vedere sau lectură, analizele argumentate și nominalizările unor responsabilități iar nu difuzarea unor acuze care induc imaginea unei vinovății colective, imposibilitatea nominalizării și tragerii la răspundere a unor vinovați reali, încă vii. Pentru noi guvernele de după 1990, președinții României, majoritatea parlamentarilor sunt responsabilii catastrofei pe care au indus-o și ai căre beneficiari au fost și sunt. Tragerea lor legală la răspundere este încă posibilă. Ne putem, concentra eforturile civice și politice pentru a o obține. Resetarea, adică reforma, vor putea urma.
«Pseudointelectualitatea compusă dintr-o clică nepotistă s-a instaurat definitiv şi confortabil în fotoliile lăsate libere de oamenii de calitate, diverşi mitocani iau drept libertate de exprimare sudalmele, şi orice semianalfabet care crede că vorbirea este egală cu inteligenţa îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să arate lumea. Farsorii dansează goi pe scena publică, mimând societatea civilă, iar mass-media este plină de ipochimeni care nu cunosc regulile de gramatică elementară, şi nimic nu-i împiedică să debiteze aberaţii incredibile. Iar neamul prost continuă să se perpetueze. Acolo, în rădăcina ADN-ului nostru, reformele şi resetarea sistemului nu mai înseamnă nimic.

Citeste mai mult: adev.ro/o2sf4l

Sursa http://adevarul.ro/news/societate/romania-ne-resetabila-mostenirea-neamului-prost-1_56c6cc885ab6550cb8f86c35/index.html

duminică, 11 septembrie 2016

Radu Mareș ne-a lăsat un roman excepțional, probabil neterminat

Cu câteva luni înaintea dispariției sale, după ce ne văzusem la Cluj în compania unor prieteni comuni, Radu Mareș, mi-a trimis spre lectură pagini din romanul la care lucra. Nu știu care ar fi fost titlul definitiv. Tema războiului din Răsărit, atacată dintr-o perspectivă neobișnuită în raport cu literatura română postbelică, este pasionantă. Și Radu Mareș a avut curajul să încalce barierele ideologice și politice așezate înainte și după 1989, de cenzorii partidului comunist și de re-cenzorii Restaurației. Firește, e vorba de un prim nivel de lectură. Dar romanul lui Radu Mareș nu este un roman despre politică și istorie, cum a fost Delirul lui Marin Preda. E un roman despre oameni striviți de politică și istorie. Despre oameni care se apără și se revoltă, natural. Vom trimite, firește rezervând drepturile de proprietate ale moștenitorilor care se vor manifesta cândva, fragmentele coerente pe care le-am primit, spre publicare la Vatra, revista la care Radu Mareș a colaborat constant. Dar și la alte reviste cu care prozatorul era în relații bune.

Nu știu, încă, cine sunt moștenitorii legali ai acestor drepturi. Așteptăm să se manifeste ca să le explicăm împrejurările în care acționăm, Ioan Mușlea și cu mine,  vechi prieteni ai scriitorului și colegului de generație, pentru a salvgarda textele supraviețuitoare dintr-o operă inedită, din păcate nedefinitivată de autorul care a fost luat de boală și moarte dintre noi, prea devreme desigur.
Cred că soluția cea mai bună ar fi crearea unui fond Radu Mareș la Cluj, oraș de care l-a legat definitiv studenția și cariera profesională, la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Acest fond de manuscrise și de cărți ar completa fondul depus de Radu Mareș la Filiala locală a Arhivelor Naționale, în condițiile vitrege ale evacuării intempestive din sediul său, al Editurii Dacia, al cărui director a fost scriitorul după 1989. 
De aceea am scris că nu trebuie să ne văicărim, la plecarea lui Radu Mareș. Știam că scriitorul a înălțat un semn important pentru viitorime, o troiță la răscrucea de acum a literaturii române, după ce temeliile acesteia au fost zdruncinate, în parte desigur, de comunismul idioților, de cruzimea inamicilor colonialiști și de trădarea colaboraționiștilor.  Radu Mareș lucra deja la reconsolidarea temeliilor prozei române în linia ei organică iar cei ce vin au de unde porni de-acum încolo.