sâmbătă, 26 martie 2016

Țara Cailor are o populație fluctuantă și nenumărabilă

Când, în Țara Cailor, dau de unii bipezi Yahoo care n-au emigrat, mă cuprinde o mirare. Ori au o muscă pe căciulă, de le e frică să se «repatrieze», ori au convingeri politice sau etice care îi împiedică să creadă că patria lor ar fi alta decât aceea unde strămoșii lor tocmai ajunseseră din migrare în migrare, ori nu au vreo competență care ar fi valorificabilă și valorizantă în străinezia, ori sunt patrihoți de-ai noști, comasați sub steag fals sau străin. Din această dilemă, produsă de o controversă cu subsol demografic, nu vom putea ieși. Onomastica, et(n)ica și genealogia speciei este atât de complicată și controversată că nici un demograf nu-i va putea număra, așa cum se întâmpla pe vremuri cu caii din herghelia pe care lacheul Yohn nu-i putea număra fiindcă își schimbau numele precum hamurile roase, pășteau și se bălegau peste tot, dar nu stăteau pe loc, jucăușii! Așa că Lordul nu va afla niciodată câți Yahoo se aflau la un moment dat în Țara Cailor, câți au emigrat, câți au murit pe tărâmuri străine, de moarte bună, de pandemii sau de mâna cuiva. În concluzie, Țara Cailor a avut, are și va avea o populație fluctuantă și nenumărabilă, o vreme. Până va veni vremea numărătorii.

Bibliografie : Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Călătorie în țara cailor (A Voyage to the Houyhnhnms)

A murit Radu Mareș. Să nu ne văicărim!

A murit Radu Mareș, prietenul nostru comun,  mi-a spus Ioan Mușlea, azi 26 martie 2016, la telefon.
De plâns va veni vremea să plâng. Mâine trecem la ora de vară. Vine vremea roadelor. Până atunci reiau spre aducerea aminte, un interviu, acordat de prozatorul și editorul Radu Mareș lui Gabriel Stănescu (poet, redactor al revistei de exil Origini/Romanian Roots). Dialogul a fost republicat de mine și în blogul Arhiva Românilor.

G.S.: Care este mesajul pe care îl transmite Eliade prin opera sa?  întreba Gabriel Stănescu la finele dialogului.  Iată răspusul lui Radu Mareș.
R.M.: Un mesaj anti-văicăreală. Anti-tânguire. 
Supraviețuitori ai unei teribil de pasionante epoci, trebuie să ne identificăm cu acest mesaj tonic și să veghem ca opera scriitorilor români să nu fie dată uitării. Mircea Eliade și Radu Mareș sunt mari scriitori români. Să nu ne văicărim, devreme ce avem par.te de opera lor. 
Dan Culcer

GABRIEL STANESCU. INTERVIU CU RADU MARES

INTERVIU CU RADU MARES
Sursa : http://arhiva-romanilor.blogspot.fr/2014/09/gabriel-stanescu-interviu-cu-radu-mares.html
Scris de GABRIEL STANESCU   
„Pretind dreptul de a-mi gestiona 
cum cred de cuviinţă, într-o viaţă foarte scurtă, solidarităţile sau indiferenţa”
RADU MAREŞ a făcut studii de filologie la Universitatea din Cluj, oraş unde s-a stabilit după 1971. A fost electrician, profesor, ziarist, redactor la revista Tribuna (1971-1990), director al Editurii Dacia (1997-2001).
A publicat: Anna sau Pasărea Paradisului (roman), 1972; Cel iubit (proze), 1975; Caii sălbatici (roman), 1981; Pe cont propriu, 1985; Anul trecut în Calabria, 2002; Manual de sinucidere (eseu), 2003.
A fost distins cu: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (1972); Premiul pentru roman al Filialei Cluj a U.S. (1981); Premiul pentru proză al Filialei Cluj a U.S. (2002); Premiul Octav Şuluţiu al revistei Familia (2002)
Gabriel Stănescu: În calitate de director al Editurii Dacia aţi publicat, stimate d-le Radu Mareş, o serie de cărţi semnate de Mircea Eliade sau despre Mircea Eliade. Întâi a apărut Încercarea labirintului, apoi volumul de publicistică cu textele naţionaliste şi legionare, apoi Albumul Eliade... A fost un noroc că le-aţi primit la editură sau v-aţi zbătut pentru a obţine traducerile sau manuscrisele respective?
Radu Mareş: A fost, ca aproape peste tot când iese ceva bine, şi un dram de noroc, dar nici eu nu m-am menajat. Au fost şi profesorul Gheorghe Glodeanu de la Universitatea din Baia Mare, fără care multe s-ar fi realizat mai greu, şi Nicolae Florescu, pe care îl admir de ani de zile pentru ce face, dându-mi şi el o mână prietenească de ajutor, dar a fost şi întâlnirea cu distinsul domn Mircea Handoca şi revelaţia celor câţiva metri cubi (când am scris despre el odată, am zis: un metru cub, expresie împrumutată prompt de altcineva, aşa că fac cuvenita rectificare: metri, pluralul) de documente care, la acea dată, speriaseră pe mulţi. Dar a fost şi contextul special clujean, finalmente decisiv. Cum să spun? În Cluj, cu bunele şi cu relele sale, Eliade s-a bucurat nu ştiu prea bine de ce de un statut special. Reamintesc că aici trăia Adrian Marino care într-un fel a spart gheaţa cu tomul lui savant Hermeneutica lui Mircea Eliade, deschizând un front de dezbateri specializate cu multiple ecouri. Mediile intelectuale clujene se ţineau la curent cu ce face Eliade aproape pe faţă şi în anii ’80, cărţile acestuia treceau din mână în mână şi unele erau chiar xeroxate, Marino, bineînţeles, cu meticulozitatea lui, deţinea bibliografia Eliade la zi. Aceste lucruri nu cred că se regăsesc şi în alte oraşe. N-am dovezi, dar sunt aproape sigur că Securitatea, care vâna orice era cât de cât înafara regulii, primise dispoziţie să închidă ochii la cărţile lui Eliade şi la cei care le citeau sau le împrumutau şi altora. Oricum, prestigiul lui Eliade, într-o perioadă, cum ziceam, grea şi confuză, bălăcărită în propagandă, era enorm, tocmai pentru că reprezenta un reper ferm, cel al prestigiului ştiinţific, al operei edificate aproape sub ochii noştri, de-o monumentalitate care-ţi lua piuitul. Regretatul Tudor Dumitru Savu, confratele nostru, scriitor clujean tânăr, expediase la un moment dat la Paris, pe adresa ştiută de mulţi, unde Eliade venea să-şi petreacă o parte din vacanţă, ultima sa carte de povestiri. Al. Căpraru, prezent la faţa locului, revenise în Cluj cu vestea cea mare: Eliade a citit cartea şi are despre ea cuvinte de laudă. De ce povestesc asta? Povestesc asta, căci pentru autor asta a fost ca o înnobilare, dar şi ceva fără echivalare în Cluj şi în ţară: era mai mult decât orice cronică elogioasă, decât orice premiu... Dar era important şi pentru noi, ceilalţi: în prima şi a doua tinereţe a scriitorului, existenţa unei instanţe de judecată la care să te referi cu încredere e vitală, imposibil de înlocuit. N-o aveam, Eliade nu reprezanta o prezenţă tangibilă. Exista, însă. Uneori, cred eu, e suficient şi atât. În fine, ca să închei, în acest climat special, Încercarea labirintului de Claude-Henry Rocquet, lungul interviu-confesiune cu Eliade pe care-l ştim, carte apărută în Franţa cred că în 1978, a ajuns prin 1982 în mâinile doamnei Doina Cornea care a şi purces imediat la traducerea ei în limba română. Trebuie să menţionez că traducerea respectivă, propusă la Dacia şi, evident, refuzată, a fost multiplicată în 100 de exemplare – cu o cheltuială mare, la care au cotizat mulţi – şi a circulat aproape un deceniu din mână în mână după buna regulă a samizdatului – unul din exemplare ajungând şi la Mănăstirea Rohia la părintele Nicolae, cum i se spunea lui Steinhardt. Aşa se face că în 1990 Editura Dacia a inaugurat, mult înaintea altora, proiectul recuperării editoriale a lui Mircea Eliade, cu traducerea Doinei Cornea. N-am nici un merit aici, subliniez asta, dar cartea s-a tipărit într-un tiraj care azi pare incredibil, halucinaţie, şi s-a vântul integral în mai puţin de-un trimestru! 
G.S.: Aţi intenţionat să editaţi  întreaga operă a lui Eliade, dar a intervenit problema cu care nu s-a confruntat nimeni în primii ani de după 1990, cea a copyright-ului. Ce s-a întîmplat, de fapt?
R.M.: Întreaga operă? Categoric, nu. Humanitas-ul, cu statutul special datorat relaţiilor lui Liiceanu, începuse tipărirea lui Eliade... dar şi a lui Paul Goma, şi a lui Ţuţea şi a altora! Se proceda, în acei ani, într-adevăr, haiduceşte, însă era limpede că e o situaţie care nu poate dura şi că trebuie să se facă şi aici o ordine şi o regulă. Când am ajuns eu la Dacia într-o poziţie de decizie era 1997, adică târziu, şi abia după încă un an am bătut la uşa lui Mircea Handoca. Acesta îşi consumase între timp câteva războaie tot pe chestiunea dreptului de a-l tipări pe Eliade, fusese şi conflictul aprig, spumegos, între Liiceanu şi Ţepeneag, pe un subiect similar de care unii probabil îşi mai amintesc. În „metri cubi” amintiţi, în cantitatea enormă de texte de sau despre Eliade – şi unde acest Don Quijote al epocii post-moderne, acest extraterestru, operat din genă de hibele prea bine ştiute ale românului, acest formidabil Mircea Handoca, investise o muncă de decenii, cu un scrupul fabulos, cu o rigoare neverosimilă – existau şi multe dosare puse la punct, structurate pe o temă anume, pe care nu se înghesuia nimeni să le editeze. Am zis: daţi-mi-le mie, pentru Dacia. Recunosc că m-a sedus şi omul Handoca, atacat în acei ani din multe părţi, războindu-se ca să-şi apere proiectele şi neintimidat de nimic. Mi-am îngăduit de aceea să visez fără a sta prea mult să-mi măsor forţele. În parte, proiectul s-a înfăptuit totuşi cu reeditarea câtorva cărţi importante despre Eliade, în primul rând, şi a continuat o perioadă şi după plecarea mea din editură... 
Somaţia, despre care am mai povestit, a picat în acest interval final. Fusesem tot timpul lucid că trimit la tipar o culegere de texte asupra cărora n-aveam nicio hârtie notarială care să-i dea drepturi de folosinţă. Sunt şi leneş, îmi repugnă birocraţia, cu toate că fără birocraţie nu se poate în ziua de azi. Se iscase însă şi creştea continuu în intensitate, până la cote absurde, punerea sub acuzare a lui Eliade, fiind – esenţialmente – invocate nişte texte, nişte citate inaccesibile. Când am conceput cartea, am zis să punem pe copertă „despre românism” şi nu „naţionalism”, cum ziceţi dvs. Nu cred că am greşit. Iar atributul „legionare” l-am pus chiar aşa, între ghilimele, întrucât nu exista nici un text doctrinar în culegerea respectivă. În intenţia mea, ghilimelele trebuia să avertizeze asupra suspiciunii care-i o prejudecată, asupra conotaţiei atribuite forţat, lipite, asupra prezumpţiei de receptare impuse. Nici aici nu cred că am greşit. Am mai zis să edităm noi aceste texte de care toţi fugeau ca dracu’ de tămâie, asumându-ne asta ca datorie, când alţii stau şi tac chitic. Câteva admonestări, încercările de a mă descuraja, avertismentele mai mult mult sau mai puţin prieteneşti venind din varii direcţii le-am luat în cont, dar mi-am văzut de treabă. Somaţia a venit în plic prin poştă când tirajul fusese difuzat în ţară şi în bună măsură vândut. Îmi cer scuze că i-am încălcat proprietatea moştenitorului legal şi-i doresc cu această ocazie finală să fie sănătos.
G.S.: Ce reacţie a stârnit publicarea textelor „legionare” ale lui Eliade?
R.M.: Am mai povestit... Contextul tensionat dinainte m-a făcut să fiu pregătit pentru orice, şi înţeleg: orice e mai rău. Cunosc destul de bine, după anii de zile lucraţi în presa culturală, imprevizibila capacitate de reacţie a partidei adverse, care nu numără doar excominternişti ofiliţi şi reşapaţi, pe care-i urmăresc amuzat de la distanţă. Nu sunt eliadolog, nici om de bibliotecă cu informaţii sistematice. Nu mi-am atribuit nicio clipă competenţe de istoric literar, textolog etc. Însă faptul că prea se scria în puhoi împotriva lui Mircea Eliade merita o implicare în apărare, fie ea şi cu forţele slabe ale unui editor din provincie. Ei bine, reacţia cuantificabilă, adică de presă, a fost zero. În definitiv, aş fi avut şi eu nevoie de o verificare, de o judecată. Ca să fiu mai bine înţeles: şi cu subiectul „Nae Ionescu plagiator” s-a consumat un vagon de cerneală tipografică. Asta exact până în clipa când a intervenit Mihai Şora ca să pună lucrurile la punct, sper că definitiv: acuzaţia de plagiat e o tâmpenie! Se vede de aici ce rol important îl are o autoritate curată în aceste litigii sterile. Numai că, să le numărăm: câte asemenea instanţe de recurs avem în cultura română de azi? Spre deosebire de profesorul său, Eliade n-a avut noroc, aşa că, despre textele infamante din cărticica editată la Dacia nu s-a scris un rând, nu s-a purces la nici cea mai mică reevaluare a vinovăţiilor sale. M-am minunat, însă de atunci mi-a trecut.
G.S.: De ce credeţi că există aceste restricţii nevăzute care nu ne permit să cunoaştem în amplitudinea sa un fenomen care face parte din istoria noastră interbelică şi în care a fost implicată şi o semnificativă parte a elitelor noastre intelectuale?
R.M.: Eu nu cred deloc în existenţa unor „restricţii nevăzute”. Domnule Stănescu, fac parte din categoria „expiraţilor”, după clasificaţia Lefter-Muşina, cu care de altfel sunt bun prieten, calitate pe care repet mereu că mi-o asum cu orgoliu. Asta mai înseamnă că, faţă de „bebeluşii Revoluţiei”, sunt un bătrân, am văzut şi auzit multe. Îi cunosc prea bine pe mulţi dintre cei care îi judecă aspru pe păcătoşii interbelici. Pe unii i-am ajutat la debut, pe alţii i-am editat. Tocmai prevalându-mă de calitatea de „expirat”, am cutezat să-i mustru sau să-i ironizez pe câte unul când i-am văzut făcând exces de zel şi sărind peste cal. Constatând că-i de-a surda, am fost ispitit o clipă să pun mâna pe condei şi să spun ce cred. Am renunţat însă repede, pentru că, nu ştiu cum sună, dar nu mai am timp de pierdut. Într-un fel, judecarea trecutului nici nu mai e treaba mea – e treaba generaţiei d-voastră sau, dacă nu veţi fi în stare, a copiilor d-voastră. Am folosit însă înainte „tabăra adversă”, expresie pe care trebuie s-o explic. Cine anume face parte din ea? Există, mai întâi, foarte puţinii făcători ai dosarelor de istorie literară din categoria ilustrată perfect de Z. Ornea. Ei au scotocit în toate arhivele, au citit tot şi, de la un punct înainte, devin invulnerabili, nemaifiind nimeni în stare să-i verifice în tezele susţinute care pot fi astfel foarte uşor deturnate: pot da zeci de exemple de falsuri flagrante care stau bătute în cuie. Vine apoi la rând divizia eternă a oportuniştilor. Marea lor majoritate n-are studii solide de filologie şi stagii de bibliotecă, fiind ca pregătire ingineri, filosofi, sociologi şi cred că în Eliade s-a calificat şi un dentist, ca pe vremuri marele Vitner. Încât stai şi te întrebi: ce le-or fi căşunat tuturor acestora, atât de numeroşi, tocmai pe Eliade, care-i un „domeniu de nişă”? Întrebare retorică, evident. Recurg însă la ea ca să nu intru într-o explicaţie prea lungă, definiţia oportunistului fiind cunoscută, de altfel. Cu aceştia nu-i nimic de făcut, va trebui să ne resemnăm. În fine, cei mai gălăgioşi şi mai numeroşi sunt cei care preiau din zbor subiectul la modă implicându-se şi dând la o parte pe toţi. Ei nu cred în nimic şi nici nu se aleg cu nimic finalmente, căci după un timp cârmesc în altă direcţie la fel de vijelios. Creează în schimb mult zgomot de fond şi impresia falsă de front foarte vast. Din această categorie face parte, cred eu, Cătălin Avramescu, apărut ca un foarte drastic judecător al lui Eliade şi al operei sale, în totalitate, şi cu o privire de foarte sus. Am înţeles că are studii de drept, aşa că pică exact pe teza mea. În definitiv, aceşti luptători fără cauză pot face şi farmecul unei culturi, sunt pata optimă de culoare antimonotonie. Mă tem însă că la Judecata de pe Urmă a posterităţii, Dumnezeul artelor îi va chestiona negreşit pe Rodica Palade şi pe Patapievici asupra motivelor pentru care au redeschis, publicându-l pe acest domn, campania anti-Eliade unde lucrurile păreau să se fi potolit. 
G.S.: Credeţi că e necesar să facem distincţia între mişcarea legionară, ca o revoluţie de renaştere naţională pe baza valorilor ortodoxiei, pe de o parte, şi fascism sau hitlerism, pe de alta, aşa cum o face Eliade însuşi în atât de incriminatul articol Cred în biruinţa Mişcării Legionare?
R.M.: Am citit, fără sistemă însă, foarte mult despre Legiune şi legionari. Nu mă simt totuşi în stare pentru un răspuns calificat la asemenea disocieri care presupun o stăpânire perfectă a chichiţelor de doctrină. Am cunoscut în schimb legionari, absolut toţi cu biografii fabuloase. Ca scriitor, oamenii m-au interesat mai mult decât broşurile, după ce mi-am otrăvit tinereţea cu enunţuri de propagandă de la învăţământul politic. Am fost prietenul mult mai tânăr şi cam tembel – adică pionier, utecist etc.– al poetului bucovinean Teofil Lianu, fost în gruparea cernăuţeană „Iconar” şi fost legionar. Arestat fiind pentru nişte caiete în care-şi nota versuri dar şi însemnări de jurnal intim, într-un context de-o scârboşenie şi de-o mizerie umană concentrată care te pot face să urli, Securitatea ne-a strâns cu convocatorul pe toată scriitorimea suceveană ca să asistăm la proces şi să luăm aminte. Am asistat aşadar, de la trei metri, la proces şi la condamnare, experienţă care nu se poate uita. Am văzut cum poate fi frânt un om în două ore, cu sufletul călcat în picioare. Repet: între bătrânii locului, iubiţi şi respectaţi, era o figură fabuloasă. Înainte de asta am discutat mult cu un fost şef de promoţie la şcoala normală din Cernăuţi, o minte sclipitoare, închis pentru complot încă din 1948, trecut şi pe la Piteşti, devenit apoi o epavă: culmea e că acum, în 2008, e în viaţă. Din când în când ţâşnea din el câte o flacără uluitoare. Datorită îndemnului lui am cumpărat şi citit Umiliţi şi obidiţi, deşi m-a avertizat că o să-l înţeleg pe Dostoievski doar la maturitate, mult mai târziu. Şi el fusese legionar. Am fost în corespondenţă cu un alt fost legionar, ajuns proprietarul unei hacienda de aproape dimensiunile judeţului Cluj în Argentina, cu cirezi de vite de nu mai spun câte mii de capete – ştiu că era şubred, s-ar putea să fi murit între timp. I-am citit şi două cărţi groase pe care mi le-a expediat peste mări şi ţări, dar ca multe altele din aceeaşi categorie, neinteresante nici ca file inedite de istorie, nici ca mărturie. Dincolo de aceste cărţi inutile pentru ţara lui de care nu divorţase, am întrezărit un alt destin necomun şi tensiunea unei mari arderi sufleteşti care durează cât viaţa. L-am cunoscut şi pe Ion Gavrilă în primii ani ’90, el fiind pe atunci un nume care nu spunea nimic. Când a luat cuvântul şi, la un moment dat, a mărturisit că în liceu fusese membru al Frăţiilor de cruce, în sală s-a lăsat o linişte de gheaţă. Am remarcat după asta, în partea a doua a întâlnirii, că mulţi s-au aşezat separat, la distanţă de el, să nu-l atingă şi să nu se contamineze. Nici azi, am impresia, el nu e încă privit ca un erou, adică aşa cum merită, cu o pagină legitimă în manualele de istorie. Din textele sale care-s amestecate, se poate face oricând o frumoasă antologie de educaţie morală pentru tineri: despre onoare, curaj şi patriotism. Am însă, pentru că veni vorba, şi câţiva buni şi vechi prieteni de excelentă condiţie intelectuală care resping orice e în legătură cu CNSAS, Vadim, Bucovina şi Basarabia, Iliescu, legionari – orice, adică articole, film, carte, discuţie. Din punctul lor de vedere, clarificat o dată pentru totdeauna, sunt chestiuni care au fost radiate din agendă, nu li se va mai acorda nici timp şi nici interes. E o soluţie de existenţă legitimă, a persoanei libere: pentru a ieşi din cercul vicios şi steril al controverselor trebuie operat şi prin asemenea simplificări drastice. Se poate, sigur, discuta şi aici. Nu vreau să spun însă decât că am studiat foarte atent şi cazuistica refuzului, a neimplicării pe care e riscant să-o condamni de plano. Ca scriitor, căci la altceva nu mă pricep, înţeleg – făcând un pas mai departe – şi gestul lui E. Wiesel care a întors fundul Memorialului de la Sighet unde între numele afişate ale victimelor sunt şi nu ştiu câţi legionari. Refuzul său poate contraria iar fiind şi dispreţuitor poate să ofenseze: eu îl consider omeneşte legitim. În acelaşi timp însă, la rândul meu, îmi arog dreptul de a privilegia şi eu, de a discrimina pozitiv şi eu un capitol românesc de suferinţă tragică infernală, într-o nepăsare totală, absolută faţă de ce povestesc alţii despre pătimirile lor. Altfel zis, îmi pretind dreptul de a-mi gestiona cum cred de cuviinţă, într-o viaţă foarte scurtă, solidarităţile sau indiferenţa. 
G. S.: Ce vă face să credeţi că articolul nu-i aparţine? Ce probe există în acest sens?
R.M.: Fiind vorba de o anchetă jurnalistică la care răspunseră mai mulţi şi în absenţa lui Eliade din Bucureşti, din ţară, nu mai ştiu, coordonatorul Polihroniade a riscat să scrie el însuşi, în redacţie, textul de răspuns şi să-l semneze cu numele prietenului său foarte bun. Mărturia a fost descoperită şi citată de Mircea Handoca, de la care am preluat-o şi eu, cu precizarea că mie însumi mi s-a întâmplat odată ceva similar. Cred totuşi, trecând un timp, că am greşit. Genul acesta de arheologie textuală reconstitutivă cere într-adevăr un aparat probatoriu verificat cu cea mai mare rigurozitate. Faptul că prea puţini se obosesc în zilele noastre să procedeze astfel nu mă absolvă.
G.S.: Ca prozator, cărora din scrierile sale de ficţiune le acordaţi calificativul de capodoperă?
R.M.: Capodoperă e un cuvânt cu care e copilăreşte să ne jucăm. Maytrei şi Pădurea spânzuraţilor sunt însă, după părerea mea, cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română şi cred că vor fi citite şi peste un secol, după ce au supravieţuit fără să se ofilească mai bine de cincizeci de ani.
G.S.: Cu ce carte ar trebui început studiul operelor eliadeşti?
R.M.: Studiul presupune bibliotecă, fişe de lectură, bibliografie. Pentru primul pas al planului de atac, cu toate că la aşa ceva se pricep mai bine profesorii de literatură, cred că n-ar strica lectura unei monografii Eliade, cum e cea scrisă de Mircea Handoca: i-am fost redactor şi am citit-o cu creionul în mână, aşa că ştiu perfect despre ce vorbesc, adică e o carte ce pune imediat în context pe cititor şi îi şi stârneşte interesul. Aş fi fost tentat să răspund pe negândite: oricare din jurnale. Numai că nu cred că un băiat sau o fată la 20 de ani, azi, înţelege ceva din asemenea lecturi. Aşa cum înţelegea, da, generaţia mea, a „expiraţilor” de azi: înţelegea şi citea cu sufletul la gură, recitea şi re-recitea...!
G.S.: Cunoaşteţi campania care se duce în occident împotriva lui Mircea Eliade. Poate afecta ea imaginea istoricului religiilor sau, dimpotrivă, îi poate asigura o posteritate mult mai vie, provocând noi curiozităţi de lectură şi interpretare?
R.M.: Pieţele de carte din ţările bogate sunt foarte greu de cucerit, pentru că acolo funcţionează alte reguli decât la noi, unde traducerea a devenit sport naţional, un fel de neo-daciadă. Editura Dacia, de pildă, a cedat drepturile de traducere şi editare pentru Jurnalul fericirii în anii ’90 unei edituri franceze nu dintre cele foarte mari, dar potentă şi respectabilă: a ieşit o ediţie franţuzească superbă, apreciată ca atare de specialişti pentru calitatea traducerii, şi o carte-obiect deosebit de elegantă. Cu toate că serviciul de presă al editurii a respectat regulile jocului, dând cartea în dreapta şi-n stânga, a constatat repede că se loveşte peste tot de un zid de beton. Presa franceză aproape că nici n-a luat act de apariţia acestei mărturii venind din estul sălbatic încă şiroind de noroaiele comunismului. Zero! Trebuie să fii naiv ca, tu, din ţară, să nutreşti iluzii că poţi interveni să urneşti din loc ce e osândit la blocaj. Să halucinezi că te urci în avion şi zbori la Paris  unde e domnul Reichman de la Le Monde ca să-i dai cu pietricica în geam să se scoale. Zero, repet! Asta se întâmpla însă simultan cu lansarea foarte zgomotoasă, cu toate reflectoarele aprinse a Jurnalului lui Sebastian, despre receptarea căruia se ştie azi că a fost superlativă, dacă nu mai mult de atât. Am citit ambele cărţi. Jurnalul lui Sebastian este, după părerea mea, un text categoric inferior celui al lui Steinhardt în toate privinţele: şi ca foraj în abisuri, şi ca mărturie, şi ca substanţă tragică, şi ca artă literară în cea mai exigentă grilă posibilă. Sunt ispitit să comentez pe o sută de file acest turnir post-mortem nemaivăzut şi pe teren neutru între doi evrei din România, ambii extraordinar de deştepţi, dar mă abţin. Pentru occidental, aşadar, pentru intelectualul din Occident, care cumpără şi citeşte cărţi, interesul faţă de România e ocazional, periferic, iar Eliade, românul cu trecut infamant, e o chestiune savantă – între multe altele – cu eventual impact în mediile academice unde numele său e de mult cunoscut. În Franţa se publică biografia Anei Pauker şi scrierile, încă netipărite în ţară, ale lui Leonte Răutu, spunându-se despre ei că sunt victime ale poporului român care e fascist încă de la 1850, când s-a născut Eminescu. Nu e o glumă! Nici aceste cărţi care-s maculatură şi nu prezintă nici un interes pentru franţuzul sănătos la cap, chiar dacă-i de stânga, nu sunt citite, atât că fac parte dintr-o strategie de revizitare continuă a câtorva subiecte, fie ele şi „ de nişă”. Ele, aceste cărţi, urmăresc doar să producă un sound şi un bruiaj continuu, cu care urechea noastră va trebui să se obişnuiască, cum era în anii trecuţi cînd ascultam Europa liberă. Eu nu cred, ca să mai dau un exemplu, că faimoasa carte a lui Laignel-Lavastine a fost citită, în Franţa, măcar şi în diagonală, de mai mult de cinci cumpărători-plătitori. Cartea a fost sponsorizată şi scrisă pentru noi, ca să fie imediat tradusă la Humanitas şi să provoace scandal. Ca şi Adriana Berger, cealaltă savantă care şi-a legat atât de straniu numele de arhiva şi de ultimii ani din viaţă ai lui Eliade, Laignel-Lavastine şi-a epuizat muniţia din prima salvă, definitiv. Pariez pe oricât că nu va mai auzi nimeni de ele, niciodată!
G.S.: Odată ce monopolul copyright-ului a fost transferat Editurii Humanitas, mai pot exista, ca în trecut, în cazul lui Eliade, proiecte independente de Opera Omnia?
R.M.: Editura Humanitas are putere finaciară dovedită, are librării în oraşele mari, asigurând cu ele o difuzare excelentă, şi îl are pe Liiceanu care ştie ca puţini alţii să-şi vândă marfa, aşa că drepturile de editare ale lui Eliade sunt în mâini bune. Nu văd de ce s-ar înghesui şi altcineva să concureze Humanitasul. Probabil vom învăţa şi noi până la urmă să lucrăm mai nemţeşte: cu contracte în bună regulă, din punct de vedere al legilor, şi cu clauze care să-i bareze pe cei care apar totdeauna să bage beţe în roate, dar şi cu proiecte pe termen lung, neabandonabile la prima poticnire. Trag nădejdea că toate astea se vor pune la punct într-un secol.
G.S.: Şi totuşi cum vedeţi realizat concret acest proiect deocamdată utopic?
R.M.: Editarea integrală a operei lui Eliade e o datorie de onoare pentru cultura română, fără absolut nimic imposibil sau utopic. În fiecare ţară care se respectă, şi ungurii sunt un exemplu care ar trebui să ne facă invidioşi, există un număr de autori importanţi cu ediţii de opere complete, în care se tipăreşte tot, până la ultima ciornă, cu note, comentarii şi variante. Treaba e foarte grea, fără profituri de tip „tun editorial” şi se înhamă la ea doar editurile serioase. Nicăieri nu se face însă caz de dificultăţile inerente, fiind o chestiune de prestigiu ce trebuie executată impecabil. Fără să am imaginea precisă a ceea ce trebuie să fie forma definitivă a acestui proiect, ştiu că au fost propuse mai multe variante încă din anii ’80: ediţii în 30 sau 40 sau 80 de volume, pare-se fără să se epuizeze materialul urieşesc al unei opere cum nu sunt prea multe. Aici, orice român se cade să aibă o tresărire de mândrie şi să-şi îndrepte spinarea.
G.S.: Care este mesajul pe care îl transmite Eliade prin opera sa?
R.M.: Un mesaj anti-văicăreală. Anti-tânguire.


vineri, 25 martie 2016

Nu din prietenie pentru Germania nazistă a intrat România în război.


citesc si ma minunez! - scrie mariuta, mulgătoarea de vaci
sustine domnul Dan Culcer ca * statul român pentru care lucra Mircea Vulcănescu nu era un stat prieten cu Germania nazistă*!
abia acum am inteles cum la Stalingrad armata a III-a a fost facuta praf in totalitate in 4 ore, iar armata a IV-a a fost distrusa in proportie de trei pe patru si ca cei 300.000 de soldati morti si cei 325 000 de disparuti pe frontul de est s-au datorat neprieteniei fata de Germania nazista! oare care ar fi fost cifrele daca am fi fost prieteni cu statul german guvernat de nazisti?
eu zic ca romanca get-beget, cu ADN-ul confirmat in acest sens, ca fara 23 Augustul regelui Mihai si al comunistilor era vai de mama noastra daca ne lasam pe mana *gheneralului*! asa, profitand de *prostia* ungurilor, am reusit sa iesim dintr-un razboi pierdut, dus cu mari sacrificii, mai bine decat am intrat! De aceea spun, Antonescu fu un idiot, onest, dar idiot, a produs belele, ne-a lasat belele in plan real ( vezi chestiunea demografica!) si ceva pete semnificative in plan simbolico-istoric!
Sunt obligat să mai fac un scurt comentariu la comentariul internistic, din Observatorul cultural, al unei «măriuțe, mulgătoare de vaci» care se minunează că am putut nega prietenia dintre Germania și România, ca motiv al intrării României în război contra măreței Uniuni Sovietice. Pe vremea aceea existau deja eforturi pentru «definirea agresorului». Germania nazistă, Uniunea Sovietică erau țări agresoare. Nu România!
România își apăra teritoriul ciuntit de agresori. Știți ce înseamnă să-ți aperi teritoriul? Să nu accepți să ți se ia pământul de sub picioare, să nu accepți să ți se impună să joci tontoroiul fericit, în timp ce hoții îți intră în casă, îți fură mobilele, îți amenință sau omoară copii și bunicii, îți distrug cimitirele și biserica unde ai fost botezat și unde te-ai căsătorit, îți otrăvesc fântâna (cu ideologia lor colonială), îți taie copacii din livadă și vor să le mulțumești pentru toate astea, cu pistolul lor la tâmpla ta.

Către mariuta, mulgătoarea de vaci
Nu are rost să vă mirați cu glas tare. Mai bine citiți.
Nu din prietenie pentru Germania nazistă a intrat România în război. Am pomenit cele două evenimente anterioare lui 22 iunie 1941. Poate faceți totuși legătura între cauze și efecte.
Ar fi trebuit să stea în pivnițe și să plângă toți românii alungați din Ardealul de Nord și din Basarabia, ca nu cumva Antonescu să le audă bocetul și să nu fie deranjat. Iar șeful statului ar fi trebuit să-și pună dopuri în urechi ca să nu-i audă? În fine, citiți măcar auto-apărarea redactată de Mircea Vulcănescu pe când era în așteptarea procesului, pentru a înțelege că sunt evenimente vizibile și altele ascunse (la un moment dat), motivații și declarații publice, ca și motivații ascunse în subsolul evenimentelor istorice.
Reafirm, România nu avea nici un motiv real de a fi în relații de prietenie cu Germania nazistă. Descris de N. Iorga, printre alții, măcar comportamentul armatei germane după înfrângerea armată a românilor, în Primul război mondial, cu ocuparea Bucureștilor, Munteniei și a sudului Moldovei, ar fi un argument că între statul român și statul german până la 1945 nu au fost relații de prietenie reală ci doar de adaptare și supunere la forță, din partea României. A fost o alianță tactică. Fiindcă statele care «garantaseră» independența și unitatea României cândva, după 1920, erau fie practic desființate, fie nedoritoare, incapabile să-și țină promisiunile. România devenise mică și era slabă, singură între doi mastodonți. Când scriu România nu mă refer la o entitate supraindividuală ci la o comunitate din care au făcu parte strămoșii noștri, din care facem parte, a cărei soartă mă privește, fiindcă îi privește pe toți ai mei. Chiar dacă trăiesc în Franța, eu nu sunt cetățean al lumii, entitate prea mare și prea abstractă pentru un individ. Opiniile, principiile în numele cărora activez, valorile pe care le prețuiesc și apăr, Interesele mele, din această perspectivă, nu coincid cu cele ale indivizilor care afirmă valoarea juridică a Legii 217. A face o lege în numele unei minorități, pe baza unor interpretări ale istoriei care vor rămâne mereu discutabile, sub aspectul intenționalității, este inacceptabil.
Pot accepta negocieri, o gestiunea în contradictoriu și în spirit egalitar a «divergențelor legitime» (Hubert Vedrine), dar niciodată nu voi accepta un alt diktat. Ori Legea 217 este un diktat. oricine ar fi propus-o redactat-o și votat-o. Virginitatea juridică jucată de Al. Florian pe tema neamestecului său în promovarea și impunera acestei legi scelerate, nu poate înșela pe acela care știe că la București mi s-a interzis (sub forma unei insistente rugăminți) să prezint o comunicare despre «Săptămâna Roșie», fără ca să fi citit cineva textul, la o sesiune științifică dedicată lui Paul Goma, după ce organizatorul primise un telefon amenințător de la Alexandru Florian, care relua tema fâsâită a «antisemitismului» lui Paul Goma.
Ca și declarațiile de prietenie veșnică cu «marele popor sovietic» , emise de comuniști ca Dej sau Ceaușescu, era vorba de propagandă și diplomație în raport cu marile puteri, ceea ce  nu a  eliminat vreodată nici vigilența, nici suspiciunea față de politica de forță a acestei mari puteri estice. Și toată politica reală îndreptățește afirmația mea.  Dar ca să putem discuta cu Măriuța, simpatica noastră  «mulgătoare de vaci.» , al cărui ADN nu are nimic de-a face cu subiectul, ar trebui să pornim de la bibliografia chestiunii, pe care activa noastră mulgătoare nu pare să o fi parcurs nici măcar în parte.

Din păcate batem pasul pe loc de 70 de ani cu aceiași întrebare care i-a fost probabil pusă la Moscova lui Ion Antonescu de anchetatorii SMERSH și la care a răspuns corect. Ce căutam la Stalingrad? Probabil că răspunsul brutal ar fi fost : să dăm cu Stalin de pământ și să scoatem Rusia din brațele sufocante și ucigașe ale sistemului sovietic, care ne amenință cu invazia, să eliberăm deținuții din Gulag și să salvăm românii deportați în Siberia. Firește, singură, armata română nu avea cum obține astfel de rezultate. Iar armata germană, aparent aliată, avea alte scopuri, printre altele controlul surselor petrolifere ale României, necesare pentru război, deci scopuri tot atât de coloniale și expansioniste ca ale armatei sovietice atunci sau în Afganistan, sau ale armatelor NATO în Orient, ACUM. Cu nasul în ghidon nu vezi drumul.
Iată ce crede

miercuri, 23 martie 2016

E vremea să alegem

Am intervenit într-o discuție pe marginea unui Protest împotriva desemnării Oanei Stănciulescu ca membră în Consiliul de Administrație TVR, publicat într-o revistă din București.
S-au exprimat mirări în legătura cu prezența unor intelectuali semnatari (unii români) a acestui protest, într-o dezbatere care avea la origini o stigmatizare a unei persoane care îi deranjase pe redactorii Legii 217/2915. Lege pe care alții o consideră o capodoperă de acțiune anti-legionară, anti-xenofobă, pro-democratică, pro-europeană.
Chestiunea numirii sau nenumirii unei ziariste, Oana Stănciulescu, în Consiliul de Administrație a TVR a devenit repede secundară #. Dar o lectură a textelor de pe blogul ziaristei lămurește coagularea semnatarilor (cel puțin a celor care sunt sau se declară democrați, europeniști, anti-legionari, fiind de fapt fie oportuniști, fie carieriști, fie naivi, prost informați, fie inși cu un comportament de turmă, fie motivați de ideologia pe care o slujesc, fie pur și simplu doar evrei, calitate comunitaristă care pentru ei este primordială, ca și pentru mine, acum și doar în acest strict context, calitatea de român.
M-aș fi mirat să nu se afle printre semnatari Wiliam Totok.
Îl găsesc însă pe Szokoli Elek, maghiar bănățean, vechi coleg de facultate, arestat ca student pentru iredentism, adică pentru patriotism hungarist, solidarizare cu revoluția reformist-comunistă dar și națională de la Budapesta, în 1958, soțul Smarandei Enache. După 1989, militanți pentru democrație și europenism, cei doi au intrat, încet dar sigur, într-un joc politic în care motivațiile personale, comunitare ca și cele ideologice se amestecă inextricabil, deși doar pentru cei care nu cunosc persoanele, de fapt fiind tot mai impregnați de speranța că s-ar putea ieși din naționalism prin Europa suprastatală.
O iluzie, printre altele, care e contrazisă de situațiile politice, demografice, sociale pe care prietenii mei (încă, poate!) le-au trăit, dar nu le-au analizat. Din opoziție în opoziție la linia naționalistă a Vetrei Românești, a altor direcții similare, dar cu o toleranță semnificativă pentru linia iredentistă din politica UDMR, Smaranda Enache și Szokoli Elek au devenit ceea ce sunt, reprezentanții unei intelectualități care nu mai vede realitatea ci filtrează totul din perspectiva ideologică trans-națională, corectă în 1990, pe care și-o asumaseră și care acum îi orbește. Poate nu definitiv.
Îl mai găsesc printre semnatari pe Liviu Antonesei. Cadru didactic universitar. Cred că memoria nu mă înșeală, când îmi amintesc de o antologia de texte de publicistică, eseistică ideologică din epoca interbelică, pe care o realizase acum vreo patru decenii, pe când era cercetător la un institut din Iași, sub un titlu care vorbea de controverse. Atunci era mândru că reușise să introducă în antologie texte de Mircea Eliade, de pildă. Antonesei cunoaștea deci epoca, cel puțin la acest nivel. De aceea adeziunea la judecata strâmtă a istoriei, din perspectiva unei legi care reprezintă interese strict comunitare, drapate în discurs democratic, mi s-a părut ciudată și o consider trist oportunistă. Mi se pare ciudată prezența sa printre semnatari a căror carieră este sub-întinsă de comunitarisme și oportunisme notorii, cum sunt Mihai Dinu Gheorghiu, Florin Iepan, Maximilian Marco Katz, Norman Manea, Peter Manu, Liviu Rotman, Zoltan Tibori Sandor, Marius Tabacu, Michael Shafir, Lucian Nastasă-Kovacs. Poate că se simte solidar cu membrii listei ? E dreptul său. Dar este oare cu adevărat convins că Legea 217/2915, în numele căreia zgârâie ecranul televiziunii cei mai sus citați, ar fi o sinteză a principiilor democratice și ne va apăra pe toți de extremismul legionaroid? Că de iredentism, cleptocrație locală, de antiromânism, colonialism, corectitudine politică, de tăvălugul uniformizator și de efectele demografice și economice ale imigrației produsă de războaiele provocate în nordul Africii și în Orientul apropiat și mijlociu de guvernele americane, engleze și franceze recente, va trebui să ne apărăm singuri. Dan Culcer


Protest împotriva desemnării Oanei Stănciulescu ca membră în Consiliul de Administrație TVR

(Preiau acest extras din revista Observatorul cultural, spre păstrare, de teamă că nu-l voi mai găsi disponibil pe internet și deci comentariile de mai josr ar risca să devină de neînțeles).

Doamnei Alina Gorghiu,
Domnului Vasile Blaga,
Copreşedinţi ai Partidului Naţional Liberal

Am fost şocaţi de ştirea desemnării doamnei Oana Stănciulescu, la propunerea Partidului Naţional Liberal,  ca membră a Consiliului de Administraţie a Televiziunii  Române.
Oana Stănciulescu s-a făcut cunoscută ca  foarte activă în cultivarea memoriei unor personalităţi şi valori de extremă dreapta din istoria culturii româneşti. Cu o consecvenţă, ce trebuie subliniată, jurnalista îşi face un crez din a reabilita, şi eroiza o serie de personalităţi de orientare legionară, xenofobă, antieuropeană şi antidemocrată. Pe aceştia  i-a declarat repetat „eroii noştri“. Câteva exemple sunt revelatoare: la 23 februarie, acest an,  într-o dezbatere la Realitaea TV, Oana Stănciulescu declara că Radu Gyr, cunoscut poet legionar, autorul imnului mişcării legionare, personalitate recuperată de Ion Antonescu, în regimul căruia a ocupat importante demnităţi şi  scriitorul şi publicistul Vintilă Horia,  cunoscut ca prohitlerist sunt „reperele ei morale”. Şi, cu prestigiul câştigat întotdeauna de omul de pe ecran, recomanda societăţii româneşti să adopte aceste repere morale.
Doamna Stănciulescu a fost extrem de activă în  combaterea legii 217, supranumită în media „legea antilegionară“. Am aminti că această lege a fost propusă de parlamentari PNL, cu scopul de a împiedica propaganda extremistă din România. Doamna Stănciulescu, împreună cu alţi colegi ‘întru credinţă’ neolegionară au atacat brutal  Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel“, organism al Guvernului României şi au adus injurii grosolane directorului general al Institutului.
Nu este lipsit de interes să amintim forma de exprimare a doamnei Stănciulescu caracterizată prin agresivitate, autosuficienţă, minimalizarea adversarului de idei.
Considerăm că poziţiile publice ale doamnei Oana Stănciulescu contribuie la crearea unui climat politic şi moral insalubru şi sunt periculoase pentru democraţia românească. Ele sunt contrare opţiunii europene a societăţii româneşti, opţiune în care PNL a avut un rol important. Această opţiune este incompatibilă cu moştenirea fascistă.
Cu atât mai grav consideram că ar fi promovarea publicistei într-o poziţie importantă a Televiziunii publice.
Nu putem fi decat consternaţi de propunerea Partidului Naţional Liberal pentru completarea Consiliului  de administraţie al TVR. Fie că  îmbrăţisăm sau nu drumul politic al PNL, am văzut întotdeauna în acest partid o structură democratică importantă.  Am crezut întotdeauna în compatibilitatea conceptelor de democraţie, europenism şi liberalism.
Să amintim că în istoria sa, PNL  a ‘beneficiat’ de atenţia violenţei legionare, care l-a asasinat pe unul din liderii partidului, primul-ministru în funcţie, I. G. Duca.

Stimată Doamnă şi stimate Domnule,
Vă rugăm să luaţi în considerare, împreună cu organismele de conducere a PNL,  retragerea propunerii privind  desemnarea doamnei Stănciulescu în importantul forum al TVR.
Cu stimă,
Liviu Antonesei, scriitor,  profesor, Universitatea “A.I. Cuza“, Iasi
Ion Petre  Barbos,  Cluj-Napoca.
Stephan Benedict, publicist, New-York
Liviu Beriş, PHD, presedinte al  Asociatiei Evreilor Supravituitori ai Holocaustului
Maria Bucur, profesor, Indiana University, USA
Horia Bozdochina, PHD, istoric, Sibiu
Sorin Camner , inginer, Bucuresti,  Romania
Gianina Cărbunariu, regizor
Alina Ciobanu, consilier in cariera, Universitatea Bucuresti.
Peter Dan, PhD Long Island University, New York
Caius Dobrescu, profesor, Universitatea  Bucuresti
Irina Drăgan, psiholog
Smaranda Enache, militanta pentru drepturile omului.
Daniel Cristea Enache, conferentiar, Universitatea Bucuresti
Bogdan Florian, lector universitar, SNSPA
Iulian Fota, PHD, expert  in probleme de securitate
Andreea Gheba, doctorand, SNSPA
Mihai Dinu Gheorghiu, profesor , Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi
Georg Herbstritt, istoric, Berlin
Mihaela Grancea, profesor , Universitaea  Lucian Blaga”-Sibiu
Florin Iepan, regizor
Maximilian Marco Katz, MCA, Director Fondator al Centrului de Monitorizare a Antisemitismului
Macovei Elena-Irina, psiholog
Norman Manea, scriitor
Peter Manu,  medic, profesor universitar, USA
Adrian Miroiu, profesor universitar, SNSPA
Andrei  Klein, Cluj-Napoca
Werner Kremm, publicist, Timisoara
Marcu Flaviu Cristian, doctorand UBB, Cluj-Napoca
Iudita Mureşan, conferentiar universitar pensionar, supravietuitoare a Holocaustului.
Carmen Mușat, profesor universitar, Universitaea Bucuresti, redactor-sef la “Observator Cultural”
Lucian  Nastasă-Kovacs, profesor universitar, UBB Cluj-Napoca
Adrian Niculescu, conferențiar universitar, SNSPA
Iulian Popa, PHD, cercetător, UBB
Şerban Nichifor,  compozitor, profesor universitar , Universitatea  Națională de Muzică, Bucuresti
Liliana Popescu, conferentiar universitar, SNSPA
Liviu Rotman, profesor universitar, SNSPA
Michael Shafir, profesor , UBB,Cluj-Napoca
Stefan Sienerth, istoric, Germania
Edit Szegedi, conferentiar universitar, UBB, Cluj-Napoca
Daniel Vighi, scriitor, Timișoara
Zoltan Tibori Sandor, conferentiar universitar, UBB-Cluj
William Totok, publicist,  Berlin
Sebastian Toc, doctorand, SNSPA
Keno Verseck, jurnalist, Berlin
Claudia  Zidaru, doctorand SNSPA
Cezar Gheorghe, jurnalist cultural, critic literar, eseist

Update: În urma publicării protestului, următoarele persoane și-au mai exprimat adeziunea:
Dinu Adam, scriitor, Bucureşti
Emanuel Copilaş, asistent universitar, Universitarea de Vest, Timişoara
Alina Dragolea, lector universitar, SNSPA
Zoe Petre, profesor emeritus, Universitatea Bucureşti
Marius Tabacu, directorul Filarmonicii, Cluj-Napoca
Michelle Kelso, assistent  professor, Wahington University, SUA
Mihai Radu Predescu, inginer, Bucureşti
Cristian Vasile, Institutul de Istorie “N. Iorga”
Laszlo  Alexandru, publicist, Cluj-Napoca
Gabriel Hancean, publicist SNSPA
Daniel Mihai, compozitor Constanţa
Andreas Gluck, inginer, Berlin, supravieţuitor al Holocaustului
Răzvan Paraianu, istoric, conferenţiar, Universitatea Tg. Mureş
Elek Szokoly, publicist, Tg. Mureş
Aura Cumita, jurnalistă, Berlin
Bianca Burţa-Cernat, critic literar, România
Paul Cernat, conferenţiar universitar, Universitatea Bucureşti
Victor Eskenasy, jurnalist, Frankfurt am Main 

# Completare Miercuri, 23 Martie 2016. Protestul semntarilor nu a fost luat în seamă de Parlament. Nu cred că, din perspectiva propusă de mine mai jos, faptul are vreo semnificație. Nu e nici o «înfrângere» a poliției spiritului, nici o victorie a libertății de opinie. Doar o amânare a bătaliei și o victorie a politicianismului mărunt.  Dan C.
TVR are un nou Consiliu de Administraţie
TVR.RO | Miercuri, 23 Martie 2016. Parlamentul a validat, cu 312 voturi "pentru" şi 21 voturi "împotrivă", noul Consiliu de Administraţie al Televiziunii Române. Cei 13 membri titulari şi 12 membri supleanţi au fost audiaţi şi validaţi iniţial de comisiile de specialitate.
Noii membri titulari ai CA al TVR sunt:
1. Irina Radu - nominalizată de PSD. 2. Doina Gradea - nominalizată de PSD. 3. Alfred Bulai - nominalizat de PSD. 4. Radu Carp – nominalizat de PNL. 5. Oana Stănciulescu - nominalizată de PNL 6. Christel Ungar Ţopescu - nominalizată de Preşedinţie. 7. George Orbean – nominalizat de Guvern. 8. Debreczeni Hajnal - nominalizată de UDMR. 9. Raico Cornea – nominalizat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale. 10. Monica Simona Ghiurco – din partea salariaţilor SRTv. 11. Teodor Gabriel Giurgiu - din partea salariaţilor SRTv. 12. Valeriu Cristian Hadji- Culea - nominalizat de ALDE
13. Ruxandra Garofeanu- nominalizată de UNPR. Membrii supleanţi sunt: Elena Anca Dindirică, Smaranda Vornicu Shalit, Lucian Romaşcanu (PSD); Adriana - Silvia Mesesian, Cristian Vasile Petcu (PNL); Rostas Peter Istvan (UDMR); Georgiana Irina Lazăr (UNPR); Andrea Julika Ghiţă (grupul parlamentar al minorităţilor naţionale); Gheorghe Bălăşoiu (ALDE); Cornel Mihalache, Luminiţa Velciu (din partea salariaţilor SRTv); Ana Maria Sandu (Preşedinţie).
Iată primul meu comentariu la finele lecturii Protestului și a listei de semnatari.

[Am republicat introducerea la un apel pe care îl semnasem, alături de inițiator și de alții, la vremea respectivă.]

Dan Culcer    martie 20, 2016 la 10:46 pm

Legea 217/2015 (Wiesel, Antonescu, Florian, etc.) nu este constituţională

Domnule Ciorbea,
Vă semnalăm că aveţi datoria legală şi morală de a denunţa neconstituţionalitatea legii 217/2015 (care completează şi modifică OUG nr.31/2002- o normă care era la rîndul său acut neconstituţională). Nu vă puteţi ascunde laş atunci cînd Romania e tratată ca o colonie în care băştinaşii sînt privaţi de libertate, ca o ţară învinsă în 1944 şi ocupată pînă azi.
Dacă vă veţi deroba acum de la responsabilitatea de a apăra libertăţile cetăţeneşti- ce vă revine ca Avocat al Poporului, veţi păcătui fatal faţă de libertatea de conştiinţă a urmaşilor celor care s-au sacrificat, încercînd să-şi apere ţara şi demnitatea de urgia comunistă.
A venit momentul să vă dovediţi buna credinţă sau să vă dezonoraţi iremediabil.
V-aţi clădit cariera pretinzindu-vă un apărător al democraţiei, naţionalismului, creştinismului şi memoriei foştilor deţinuţi politici/ luptători anticomunişti, urcînd spre putere pe „culoarul” PNTcd. Veţi permite acum ca victimele comunismului să fie re-incriminate, întru protecţia călăilor şi moştenitorilor lor, prin impunerea unor legi nocive, paraşutate dinafara României?
Vă cerem să faceţi demersurile de rigoare, faţă de toate instituţiile care se pot implica la un moment dat în corectarea situaţiei (în primul rînd Curtea Constituţională, dar şi ICCJ/CSM, parlament, presă etc.).
Deschizînd lista de semnături: Ioan Roşca, cercetător interdisciplinar, purtător de cuvînt al Comitetului de Reprezentare a Victimelor Comunismului
ATENTIE ! Puteti gasi o argumentatie completa si semna pentru continuarea consistentă a acțiunilor anterioare promulgării legii 217 la :
http://www.petitieonline.net/petitie/parlamentul_i_i_incalca_atributiile_constitutionale_arogandu_i_calitate_de_putere_judecatoreasca_-p14383150.html

boris.mehr martie 21, 2016 la 7:12 am
interesant dialog între pro-legionari și anti-legionari, ca substrat al chestiunii de suprafață. Oana S. nu este o personalitate, deci nu despre ea ca persoană vorbim. Regretabil rămâne faptul că nici azi nu se cunoaște cum trebuie istoria Legiunii, un produs rebutat al confruntării fascism- stalinism. Legiunea s-a înecat în propriul sânge, spunea Nichifor Crainic care la început nu critica Legiunea. Mai citiți fraților istorie, luminați-vă, faceți o listă cu morții – martiri de care răspunde Legiunea – prefectul Manciu, premierul Duca, premierul Armand Călinescu, circa 60 de politicieni uciși la Jilava, REBELIUNEA ȘI POGROMUL din ianuarie 1941, rolul multor legionari de slugoi ai lui Antonescu, apoi ai regimului comunist. Aceștia sunt eroii neamului? Halal eroi. Să umplem țara cu statui ale lui Codreanu și Sima, să ne întoarcem la preistorie? 
Dan Culcer martie 21, 2016 la 10:27 pm
Domnul Boris Mehr ar merita să fie reciclat ca să învețe cum se citește un text. Nu eu sunt autorul petiției către avocatul poporului nici Ioan Roșca, care este un semnatar. Autorul este Petru Borodi din Cluj-Napoca. Cu opiniile lui Ioan Roșca sunt,
de altfel, întrutotul de acord, în privința diagnosticului de mai jos.
«Nu nostalgia faţă de legionari sau Ceauşescu e în joc acum, de fapt. Ci descurajarea sau încurajarea rezistenţei faţă de o dominaţie neocolonială»
 Cred că merită să citez acum din finalul unei scrisori larg deschise prin care cercetătorul și militantul Ioan Roșca se adresa în 2015 unor intelectuali români.

«Nu dezertaţi simulînd că nu înţelegeţi ce se întîmplă. Nu nostalgia faţă de legionari sau Ceauşescu e în joc acum, de fapt. Ci descurajarea sau încurajarea rezistenţei faţă de o dominaţie neocolonială care va secătui ţara de resurse, va ucide autonomia României, va transforma populaţia într-o turmă docilă de sclavi inconştienţi, sau chiar în carne de tun.
Nu vă deranjează/priveşte sau nu vă convine să vă pronunţaţi? Aşteptaţi să vedeţi cum se termină noua rundă din ciocnirea dintre imperii? Credeţi că puteţi continua jocul la toate capetele, luneca decurcăreţ şi chiar pretinde lauri, fără riscuri? Că veţi mai avea credibilitate, dacă tăceţi acum? Chiar şi după ce veţi recepţiona această provocare/ somaţie directă, personală, explicită? Veţi susţine că problema pe care v-am pus-o nu trebuie tranşată pentru că e ceva în neregulă cu mine?
Sau veţi trata acest mesaj ca o invitaţie la limpezirea apelor, ieşind la timp de pe lista tăcerii/ruşinii, reacţionînd onest şi demn, ca români şi ca oameni liberi. Şi mă voi pomeni că regăsesc pe lista semnatarilor petiţiei, aproape toţi destinatarii acestei scrisori deschise… Ceea ce, avînd în vedere capitalul de imagine de care încă vă bucuraţi, ar putea conta.»

Ioan Roşca, 22 august 2015 (pentru cei ce nu ştiu cine le scrie:
http://www.procesulcomunismului.com, http://www.piatauniversitatii.com, http://www.ioanrosca.com )


Sunt dreptaci din naștere. Nu dreptist. Acesta este un cuvânt în curs de validare doar în vocabularul lui B.M.
Se vorbește și scrie despre valori. Se contestă valorile dreptei în numele falsul temei al aparteneței (unora) la mișcarea legionară. Denunțurile ce se practică acum seamănă vrajbă și divid în favoarea unor actanți sub steag străin.
Să mi se dea lista valorile stângii, ca să putem compara în liniște. Cine, dadaistul Tzara, membru al CC al PCF și declarat comunist până la moarte, chiar dacă staliniștii săi colegi l-au ostracizat pentru că a protestat contra intervenției sovietice în Ungaria, unde comunștii reformiști au încercat să facă printre primii un soi de național comunism, sub steagul fiului de bancher Georg Lukacs ? Lucrețiu Pătrășcanu? Gherea? Da, acesta da. Radu Florian? Roller? Haida, de!

Dan Culcer


boris.mehr martie 21, 2016 la 12:29 pm 
nu mă miră poziția curat demagogică a vechiului dreptist Dan Culcer, a scris multe la viața lui, acum se repede la bietul Avocat al Poporului, care ar trebui să se adune un pic și să dea o replică ca un om al democrației sociale, nu rudimentare. Libertatea se apără prin legi, iar legionarii erau în afara Legilor de orice fel, morale, creștine, în afara umanismului. Cine este Oana? Un pion.


boris.mehr martie 21, 2016 la 12:39 pm
dacă controversatul Dan Culcer este aici, ce să mă mai mir de alții?


boris.mehr martie 22, 2016 la 2:54 pm
Deși unii s-au agățat de numele Mehr, nu mă intimidează, nici dl. Culcer nu mă convinge cu un text care nu are nicio legătură cu subiectul – promovarea unei persoane care nu se sfiește să admire sf. tinerețe legionară și să atace activitatea unui om inflexibil în vederile sale anti-legionare, dr. Alexandru Florian. Dacă România va deveni o colonie a Vestului nu este decât vina noastră a tuturor, că nu știm dreapta măsură. [s.n.]Din brațele lui Stalin am sărit în brațele Unchiului Sam și ale Germaniei creștin-democrate. Să ne despărțim de trecut râzând, spunea ereticul Marx. Singura propoziție care îmi place la el. Repetăm la nesfârșit istorii curioase despre eroii și anti-eroii din trecut. Să alegem un Parlament de oameni valoroși nu analfabeți și furăcioși. Mersi pentru spiritul colegial al unora, numai bine.
[Dan Culcer : România este o colonie, nu mai are nevoie să devină.]

Dan Culcer martie 22, 2016 la 6:05 pm

Că dl Marian Mehr nu vede legătura cu subiectul ține de redusa utilizare a sinapselor proprii Dlui Mehr. În cazul Alexandru Florian, ireductibilul adversar al «legionarilor», dincolo de motivațiile politice și comunitare, ireductibilitatea acestuia derivă și din salariu.# Nu mă las nici eu intimidat de acuze, etichete, aluzii și legi strâmbe.
Subiectul disputei este cel subliniat de Ioan Roșca și relansat de mine aci, nu adeziunea, la tinerețe sau la bătrânețe, a unora la doctrina legionară sau neo-legionară. În schimb solidaritatea peste veac a internaționaliștilor deveniți monitorizatori, în numele propriului lor naționalism, este atât de evidentă că poate nici nu mai trebuie exemplificări.
Nimeni nu mă poate convinge că deciziile tribunalelor comuniste din România au fost corecte și pot sta la baza unei legi care se referă la ele ca la autoritatea lucrului judecat. Mai devreme sau mai târziu aceste sentințe vor fi casate. Cei care își bazează artefactele morale și politice pe astfel de pseudo-sentințe mi se par pur și simplu ridicoli. Nu merită decât milă, nu și acord sau înțelegere.

# A se citi  articolul documentat semnat de Ion Spânu în Cotidianul. Cu scuze, rămîne cum am stabilit. Directorul Institutului "Elie Wiesel" este un fost propagandist al PCR
Link consultat http://www.cotidianul.ro/directorul-institutului-elie-wiesel-este-un-fost-propagandist-al-pcr-278322/


boris.mehr martie 23, 2016 la 10:02 am
Când nu ai argumente clare și te ascunzi în spatele unui patriotism de culoare verde, devii agresiv și mă numești „redus” amice desident Culcer, care circulai prin Paris în 1984 ca orice băiat…sub umbrelă. Este? Cândva m-ai publicat în ASYMETYRIA, ai uitat, Engels, alt eretic nenorocit, spunea că uitarea este condiția reînvățării, reciclării, nu am spus gratuit – controversatul Dan Culcer. Alexandru Florian nu se zbate pentru salariu, asta ar face Dan Culcer probabil. Sunt destui care gândesc astfel. Este vorba de a apăra memoria victimelor unei tragedii incomensurabile- HOLOCAUSTUL. Dar se pare că unii nu aud nimic, surdul nu aude decât ce dorește. Respect lupta anticomuniștilor reali, cer același respect față de victimele nazismului, fascismului, legionarismului. Fiecare evreu a pierdut rude în Holocaust, bunicii mei au fost asasinați pe Bug. Eu am scăpat, eram un copil, născut în același an cu Dan Culcer, care numai propria tragedie o cunoaște. Orb și surd, bietul om. 


Dan Culcer martie 23, 2016 la 3:10 pm
Boris Marian Mehr este binevenit în paginile revistei http://www.asymetria.org Chiar cu textele în care mă face «patriot verde». Dl. Mehr are dreptul să fie patriot albastru-alb? Nu am uitat că am publicat texte semnate de B.M., dimpotrivă am recitit recent și alte texte ca să îmi amintesc cu cine am de-a face. 
Utilizarea redusă a sinapselor însemnă dificultatea sau refuzul dogmatic, poate oportunist de a face legături între fapte. Nu am scris că Boris Mehr ar fi redus mental. Nu cred așa ceva, dacă aș crede nu mi-aș da osteneala să discut cu dânsul.

Dar toate astea sunt în afara subiectului.
 La subiect este recolonizarea României, distrugerea și vânzarea terenurilor agricole, reconstituirea proprietăților feudale sau paleo-capitaliste după lichidarea economiei României, care nu a fost o ladă de gunoi sau o grămadă de fier ruginit, cum se afirma în 1990 de către proști sau de către trădătorii intereselor colective (nu folosesc termenul interese naționale!)
Pincu Sfartz, un colaborator al revistei evreiești online ACUM.tv,, inginer în România, a descris industriile în care a lucrat până la pensionare. Era mândru de ceea ce realizase el și colegii lui. Nu erau ruine.


Contest validitatea deciziilor unor tribunale așa-zis aliate, de fapt sub control comunist și sovietic. Implicit contest orice lege sau decret care socotește acele sentințe drept juridic valide. De ce ocolești subiectul Dle Mehr?

Pe ce temei insinuezi, Dle Mehr, că eu aș lucra pentru bani, pentru cine de altfel? În vreme ce știm amândoi care este salariul lui Alexandru Florian și cine plătește. Nu insinuez nimic, Florian e lefegiu. Al ramolitului de stat al românilor sau al cui ? care se lasă jumulit.
Nu vreau să contribui prin impozitul plătit de mine în România, nici măcar cu 1 ban, la întreținerea unui director al unui institut care, în loc să se ocupe cu studierea iudaismului (activitate perfect onorabilă), face poliție politică, face presiuni prin telefoane amenințătoare asupra unor instituții de stat, asupra unor directori de institute de cercetări, asupra Academiei Române etc. Amenințările bazate pe legea scelerată înfricoșează pe cei care au ceva de pierdut, funcții de pildă.

Eu nu am nimic de pierdut ci totul de câștigat, adică libertatea de a-mi alege modelele. Și de a nu accepta anacronismele în judecarea faptelor istorice.

Statul român pentru care lucra Mircea Vulcănescu nu era un stat prieten cu Germania nazistă (semnatara Pactului Stalin-Hitler, coautoare a Diktatului de la Viena) ci dușmanul acesteia, precum era și victima potențială a Sovietelor care, prin Partidul Comunist din România, lucrase pentru descompunerea României.

Cei care lucrează în acest sens sunt continuatorii acestei politici dușmănoase, sub altă mască.
 Putem discuta despre politica guvernelor Sima și Antonescu. Cu condiția să le analizăm în context și nu din perspectiva exclusivă a situației evreilor în România.

În România nu trăiau și nu trăiesc doar evrei. Mai sunt și români, maghiari, secui, turci, greci, armeni. Tragica soartă a unor evrei din România, o minoritate, nu îngăduie nombrilismul practicat de această lege scelerată.
Mircea Vulcănescu este pentru mine un model de intelectual și patriot, chiar dacă asta nu-i convine cuiva. Și cei care ar vrea să mă împiedice să-i cinstesc public memoria îmi sunt dușmani. E clar?

Cu asta am încheiat participarea la comentarea acestei scrisori de protest care pune, pentru mine, definitiv, pe lista neprietenilor toți semnatarii. Restul sunt sofisme. E vremea să alegem.