joi, 8 septembrie 2016

Al. Jar — Un scriitor de partid, agent comunist, călău în Spania războiului civil

Am reluat lectura volumului Conferința (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955 (Colecția FID, Editura Vremea, 2006). Volumul este editat de Mihai Coloșenco și prefațat de Pavel Țugui, activist de partid la CC al PMR la acea dată, bun cunoscător al subsolurilor, cabinetelor și coridoarelor partinice ale epocii.
Rețin două infomații, prima verificabilă, a două încă nu. Secretizarea absolută a informațiilor privind acest eveniment ideologic (vag literar) este o realitate, singurele aluzii fiind de găsit prin interviuri tardive acordate de unele dintre slugile, mai mult sau mai puțin credincioase, ale regimului colonial comunist : Paul Georgescu, Ov.Crohmălniceanu, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Maria Banuș, Al. Jar, Aurel Baranga, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Traian Șelmaru, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar, Zaharia Stancu, V.Em. Galan, Ion Vitner, actori ai «revoluției», unii recrutați de sistem ca gropari activi ai culturii române, în anii 1945-1965.
Transformarea câtorva dintre aceștia în eroi ai rezistenței anti-staliniste, ulterior anti-ceaușiste (nu anticomuniste !!), gloriolele care li s-au pus pe chelii, țâțarnițe sau frunți lui Dan Deșliu, Mariei Banuș, Ninei Cassian, chiar lui Al. Jar, de către agenții cominterniști reciclați și lucrând sub steag străin (Silviu Brucan, Gogu Rădulescu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu), făceau parte din strategia reciclării, a restaurației internaționaliste, sub oblăduirea ideologiei «Societății deschise», inventată ca instrument propagandistic de Fundația miliardarului și speculantului evreu George Soros (alias Soros Gyorgy).
Despre Al. Jar deținem tot felul de anecdote privind acțiunea sa «reformatoare» și anti-totalitară, pentru libertatea creației, în interiorul standardelor realist-socialiste desigur, în cadrul dezbaterilor interne ale scriitorimii «angajate», din anii de după moartea lui Iosif Vissarionivici Stalin, tartorul.
Al. Jar fusese, sub numele de Solomon A. Jacob, voluntar în armata republicană din Spania, considerat în România un erou al rezistenței antihitleriste. Ulterior, redevenise, în alt context, erou, de date asta al unei rezistențe locale evreiești contra pierderii rolurilor și privilegiilor, în epoca de după 1965, după ce, în 1955-1956, fusese victima deloc inocentă, doar bizar de naivă, a manipulărilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Comitetului Central al PCR (PMR), cel care îl provocase la o «sinceritatea» partinică, care l-a dus la pedepsire sa prin excluderea din partid, cu tot ceea ce implica atunci, în 1956, o astfel de schimbare brutală de statut politic și social. 

Al. Jar a lucrat ulterior la un anticariat din București. Ceea ce era totuși o situație privilegiată și un post de încredere, fiindcă anticariatele controlau circulația cărții cu aspecte politice neortodoxe, scoteau din circuit toate cărțile interzise. Rolul anticariatelor în România a rămas același probabil până în 1989 și nu oricine putea fi angajat al unei astfel de întreprinderi cu rol în controlul circuitelor ideologice, prin cenzură.
După Wikipedia, prima soție a lui Al. Jar, (Golda)Olga Bancic, evreică din Basarabia, fusese arestată pentru prima dată, se pare că la vârsta de 12 ani, pe motivul că a participat la o grevă în fabrica de saltele la care lucra. În ciuda vârstei sale fragede, a fost închisă și bătută, spunea hagiografia comunistă.
În anii 1933 - 1939 a fost membră activă a organizației muncitorești locale. A fost arestată de atâtea ori, încât a început să considere arestul ca un accident de muncă. În 1938, a plecat în Franța, unde i-a ajutat pe stângiștii francezi să transporte arme brigăzilor republicane din Spania, pentru a lupta împotriva «fascismului» lui Franco. În 1939, după căsătoria(?) cu Alexandru Jar, Olga a născut o fată[1] căreia i-au dat numele de Dolores, drept omagiu adus eroinei Războiului Civil Spaniol, comunista Dolores Ibárruri, cunoscută și ca „La Pasionaria”.
Olga Bancic a adoptat în timpul războiului, la Paris, pseudonimul „Pierrette”. A asamblat bombe și a transportat explozive folosite pentru sabotarea trenurile germane care transportau trupe și provizii. Pe 6 noiembrie 1943 a fost arestată de Gestapo. Pe data de 21 februarie 1944 a fost condamnată la moarte, împreună cu 22 de tovarăși din celebra grupare Afișul roșu⁠(fr). Cei 22, fiind bărbați, au fost împușcați în aceeași zi. Dat fiind că o lege din Franța interzicea împușcarea femeilor, Olga a fost transferată de germani într-o închisoare din Stuttgart, unde a fost rejudecată și condamnată din nou la moarte. A fost decapitată de ziua ei de naștere, pe 10 mai 1944, când împlinea 32 de ani[2].
În procesul verbal întocmit de poliția franceză la arestarea ei se precizează că este fiica lui Noé și al Zeains Marie, celibatară, că este fără profesie și fără domiciliu cunoscut. Când a fost arestată se afla în compania lui Rajman Marcel zis „Michel” și avea asupra sa o carte de identitate falsă pe numele Lebon, născută Petresca Marie.[3]
Afișul roșu cu chipurile celor executați, răspândit de sistemul de propagandă germană și al autorităților de la Vichy, i-a inspirat poetului Louis Aragon poezia L'Affiche rouge.[4]
În anul 1959, pictorul român Alexandru Ciucurencu a expus lucrarea Olga Bancic pe eșafod[5] dar acest tablou a fost înlăturat din expoziție și nici până azi nu se știe precis unde se găsește.[6]

Nu există nici o relație de la cauză la efect între aceste fapte de rezistență și luptă antigermană, antinazistă, ale echipei lui Manukian și faptele evocate de Al.Jar în declarația sa la Conferința secretă din 1955, de la București. Cronologia nu poate fi inversată. Al. Jar a decapitat spanioli, civili sau militari, nu știm, înainte ca soția sa să fie decapitată de naziști la Stuttgart. Nu din răzbunare a ajuns călău ci din convingere ideologică, din «datorie comunistă». O spune cu atâta patos și mândrie. încât nu putem presupune că se laudă, că minte, devreme ce se declară gata să o mai facă.

«În ceea ce privește pe mine, poate că am greșit în unele laturi, dar nu am mințit, am spus ceea ce conștiința mi-a dictat să spun întotdeauna. Adeseori s-a spus că în spatele lui Al. Jar manevrează dușmanul de clasă.
Tovarăși, este posibil, dar n-am devenit niciodată instrument conștient ale dușmanului de clasă, n-am fost niciodată contrarevoluționar, precum și-au îngăduit unii să spună, pentru că această mână a tăiat capete de fasciști și o să mai să taie.[s.n.]» Nu a mai avut ocazia sî taie capete de fasciști undeva. 

Mă miră tare că o astfel declarație, deloc retorică, nu a atras atenția nimănui, nici atunci în România și în mediul comunist, tovarășilor săi de arme, de nici după 1990,  comentatorilor acestei stenograme. Ciudat! 
Să fi fost catalogată fraza ca o «simplă» rodomontadă? 
Eu cred că Al. Jar a făcut cu adevărat ceea ce spune. Asta explică în parte relația specială care pare să o fi avut cu organele de represiune imediat după 1950, devreme ce i se încredințase dificila sarcina de a scrie Undeva pe Dunăre, nuvela despre grănicerii care păzesc granița de sud a României de pericolul titoismului revizionist. 
Să aibă vreo legătură căderea lui Al. Jar cu reluarea relațiilor de prietenie dintre România și Iugoslavia titistă, după vizita lui Hrușciov la Belgrad în 1955 și estomparea conflictului ideologic, prin tolerarea reformismului iugoslav, ale cărui manevre politice privitoare la Lumea a treia și Mișcarea de nealiniere au fost tolerate ?* Să-l fi sacrificat Gheorghiu-Dej pe Al.Jar doar ca să scape de unul dintre voluntarii internaționaliști din Spania, printre care mișunau evreii, așa cum se organizase exmatricularea lor din viața politică în alte țări comuniste, prin procesul Slanski, de pildă, sau era și un gaj de prietenie dat lui Iosif Broz Tito?
 

* Tito a fost principalul fondator și promovator al Mișcării de Nealiniere și primul ei secretar general.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu