Magda URSACHE Dialogul (?) textelor sau „a filei două feţe”

„să-l atacăm pe Eminescu! Să-l lovim cumplit/

din toate părţile şi deodată,/

fiindcă el, o!, tocmai el, are prea multe păcate;/

în pas cu moda legiferată de lichele/

să aşezăm în ordine de-atac/

cohortele şi tunurile:

Hai legiunea scribilor ce vă schimbaţi stăpânii/

precum mănuşile (ce fericire e pe capul ţării/

că voi aţi învăţat să scrieţi!)/

loviţi-l fără îndurare/

fiindcă el nu a avut decât/

un singur stăpân – adevărul./

…

Să-l răstignim pe Eminescu

fiindcă este divin”.

Valeriu Matei, Ziliada

N-am vrut să scriu despre Eminescu de 15 ianuarie, nici în iunie: să nu urmez inerţial politica aniversărilor, cum o numeşte Ion Simuţ. Mai frust: cineva întreba de ce e scos Eminescu în ianuarie şi-n iunie de la naftalină. Dar cine l-a băgat acolo? Vreun famen (în trad. liberă, calomniator, mincinos, bârfitor)? Iată însă că afirmaţia Ioanei Bot şi a lui Cătălin Cioabă (redactor de carte la eseul lui Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, cu subtitlul Facerea şi desfacerea unui mit, Bucureşti, Humanitas, 2015), din emisiunea lui Cătălin Ştefănescu (data exactă: 15 ianuarie 2016) nu trebuie lăsată fără reacţie. Şi anume propunerea ca volumul respectiv să intre în şcoală, să fie predat acolo, elevilor. Mergând şi mai departe: propunerea mea ar fi să rămână numai Boia în manualul de română, nu şi Eminescu. Eventual opţional: Boia sau Eminescu, la alegere. Doar tindem nu spre Bildung, ci spre Unbildung (Konrad Paul Liesseman), spre non-educaţie televizuală. Istoricul (şi deloc istoric literar), în aceeaşi emisiune, şi-a asumat un rol deplorabil: să-l minimalizeze pe scriitorul de geniu, ca să nu spun să-l ajusteze, în tot ce înseamnă acest fapt, pornind de la titlul împrumutat din Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992. Or, afirmă Lucian Boia, Petre Ţuţea ar fi „autor fără operă”. Atât de fără operă, că i-a luat sintagma şi i-a folosit-o ca titlu. Sau, poate, uzează în răspăr de cuvintele românul absolut, aşa cum alţii uzează de ghilimelele deriziunii pentru poetul naţional. Iar ghilimelele deriziunii sunt bune şi în cazul Luceafărului, poemul „suprem”. Da, pe istoricul „altfel” îl deranjează faptul că Eminescu este văzut ca „exponent suprem al românismului”. O fi vocabula suprem compromisă de lăudacii comunismului, cu mintea de lemn şi-n limba de lemn, dar Eminescu tot suprem rămâne şi iese întărit din campaniile contra sa.

Fac parte dintre cei convinşi de superioritatea absolută a poetului. Eminescu nu este un mit (în accepţia Boia: un fals, o poveste, o făcătură, o născocire), nu e o glorie artificială, întreţinută artificial şi nu are egal în toată literatura, nu numai „în literatura română a secolului al XIX-lea”. Cât despre „boiaua” Boia, ea poate deveni chiar reclamă la văruieli. Eminescu, crede Lucian Boia, va intra în ceaţă repejor, în două-trei generaţii şi atâta tot. Iar profesorul Edgar Papu, ironizat la pag. 160-161, pentru Contribuţii la ideea unui protocronism românesc (1977), într-un dialog peste timpuri cu istoricul, i-ar fi replicat că România „dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins «imposibilul»”. Şi-i răspund hic et nunc lui Mircea Platon, cu care am deseori discuţii care devin articole: deţinutul politic Edgar Papu n-a fost „pervertizat” de comunism; dimpotrivă, comuniştii i-au pervertit ideea protocronismului. Şi de ce nu am fi de acord cu protocronismul de bună credinţă al lui Edgar Papu şi l-am considera penibil, la hurtă cu făuritorii tezismului demagogic-festivist?

Personal, n-aş fi vrut să-l am profesor de istorie pe Boia (prea pictează istoria românilor în negru absolut), cu atât mai puţin de istoria literaturii, la care nu se prea pricepe. L-aş fi preferat pe Edgar Papu, expus celei mai nedrepte critici pentru că s-a expus apărând valorile trecutului. Aşa gândea şi Emil Cioran: „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”.

Vă aduceţi aminte de expresia „a îndeplini plenar sarcinile”? Lucian Boia le-a îndeplinit. Acum îndeplineşte noile directive precipitat, cum a mai făcut-o. Vorba etnosofului: „om drept ca funia-n traistă”. Zice că, în 15 ianuarie, Eminescu e mult prea mult aniversat, că i se face un deserviciu poetului; oare prea puţin nu-i un deserviciu? Iar sufocantele repetiţii laudative, dar şi mimetice, despre poezia lui Eminescu nu trebuie contracarate prin comentarii fără bemol la cheie, cum că Eminescu „nu-i ofertant”, cum declara într-o emisiune o poetă mustăcioasă; că Eminescu e „limitat”, cum credea un poet (habar n-am cine) la 165 de ani de la naştere. T.O. Bohe l-a declarat nul pe Eminescu, dar a înşfăcat Premiul Naţional pentru debut, la Botoşani, în 2000. Paralele n-au miros de floare de tei. Eminescu – vai! – e „dezamăgire” pentru Dan Suciu. Alţii îl vor pe Eminescu „ludic”, bântuit de „fantezii pornografice”. Aşa-l au!

Elevii, ni se tot repetă, n-au habar de Eminescu. Marius Chivu a declarat că este „nu ignorat, ci urât de elevi”. Un alt frisonat de „cultul excesiv Eminescu” se arăta indignat, pe un post local iaşiot, de faptul că sunt cozi de elevi la teiul din Copou. Dar n-or să mai consume şcolarii Luceafărul.

Hai, jos cu Eminescu! Dar ce punem în loc. Fondane, Tzara, cum s-a tot propus? Roxana Sorescu se zbate de multă vreme (în dispărutul supliment „Adevărul literar şi artistic” din 27 noi. 2001) să demonstreze că B. Wechster (von Doian – Fundoianu) îl surclasează pe Eminescu „faţă de care se diferenţiază prin nuanţare şi evoluţie”. Iată şi exemplele doveditoare de evoluţie, în opinia cercetătoarei: „Spre pădure niciodată/ N-am privit şi-mi pare rău./ Codrul negru, codrul mare/ Mă atrage-n sânul său”; „Ce e amorul? E un vis/ Ce-ţi turbură gândirea/ Căci vieţii noastre a fost scris/ Ca să-i gustăm durerea”; „Şi dacă nu am îndrăznit/ De mult să-ţi spun iubirea/ E fiindcă prea mult te-am iubit,/ Ca să-ţi suport iubirea”; „Sub ferestrele-ţi, iubito/ Dorul aprig l-am purtat/ De cu zi şi până-n seară/ Plâns-am şi am suspinat”. Alt suspin fundoian, datat Iaşi, 3 noi. 1921? „Şi în vis, realitatea/ Mi se-nfăţişă deodat’/ Tu de toţii (sic!) sărutată/ Eu râvnind la sărutat”. Comparaison n’a pas raison! Pe mine nu m-a convins, aşa cum n-au convins, în proletcult, Beniuc, Toma, Deşliu, care se credeau mai mari decât Eminescu. Comparaţi Un singur dor de Beniuc („Deasupra-mi coacă-şi roada mărul sfânt” cu Mai am un singur dor. Comparaţi Piuici şi fraţii lui mai mici de A. Toma cu Somnoroase păsărele. Cât despre Deşliu, nici n-am ce compara.

Injurii în loc de argumente s-au produs destule în timpul vieţii lui Eminescu (în lupta cotidiană cu stricăciunea, a avut parte de ură, invidie, mârşăvie), dar şi postum. E sport naţional, cum spune editorul Valentin Ajder (Eikon, Bucureşti) să-l îngropi pe un confrate cât este încă în viaţă. La noi, orice zboară se mănâncă de viu. Cazul Marin Sorescu. Postum, e mai uşor, că nu mai are drept de replică.

După ce Eminescu s-a stins (eroare voită sau nu, dar poetul a fost ucis de medici), în afară de teribila epigramă care l-a costat moral enorm pe Macedonski (nu i-au dat foc la casă, l-au supus unui lynching cultural), detractorii s-au hodinit o vreme; ca Boia să se întrebe de ce s-a declanşat atât de târziu „ marea ofensivă” anti-Eminescu, în postsocialism. Cum, abia în ’98? Din bun simţ, zic eu. Campania din „Dilema”, nr. 265, 27 febr. ’98, a trecut limita denigrării. Eu, una, prefer să se treacă limita laudei. Şi nu-i o tâmpenie să-ţi glorifici poetul naţional.

Până atunci, însă,la noi la Ieş’, în 15 ian. ’90, un ins nevricos voia să facă ţăndări vitrina librăriei Junimea, la aniversară. Cultul lui Eminescu devenise, peste noapte, calat pe ceauşism. L-a citat Ceauşescu pe Eminescu vreodată, că nu ştiu. Şi dacă a făcut-o, ce vină are Eminescu? Numai că demonii prostiei chiar există şi reacţionează. Şi-mi aduc aminte de atitudinea violent-ostilă a unui băiet iaşiot care susţinea chiar în încăperea unde era omagiat poetul: „Zău, sunt zeci de autori în sală peste Eminescu”.

Peste cadavrul Eminescu trebuia tras fermoarul sacului de gunoi. Dan C-ul îl felicită pe Patapievici că a produs „despăducherea” lui Eminescu; Cărtărescu îi aplicase o ploşniţă pe guler, inspirat, probabil, de nepriceputa nemţuşcă Mite, floare albă de cireş, pentru care Eminescu avea „nări triviale”, „mâna nespălată” şi făcea „glume ţărăneşti”.

Mânjii tineri şi seci, care vor să bage soarele-n traistă ca-n Creangă, nici nu se lasă comparaţi cu Eminescu. S-a ajuns la nu-mi place Eminescu, pe necititelea. Cine-l mai citeşte pe Eminescu, se mira cineva, când există Dylan? Eu zic: cine nu citeşte Eminescu, nu citeşte nici Dylan Thomas; cine nu citeşte Eminescu, nu citeşte nici Shakespeare.

Petru Ursache a fost întrebat de o membră a scriitorilor Filialei Iaşi: „Credeţi că în 2000 se va mai citi Eminescu?” „Da, coniţă, dacă se va mai citi, atunci se va citi Eminescu” a venit răspunsul.

Mie, una, mi-i greaţă de zbârnâiala de zmeu publicist a lui CTP: „Eminescu e ateu”, afirmaţie sprijinită pe spusa proletarului, „căci morţi sunt cei muriţi”, nicidecum a poetului.

Ca să intrăm într-un dialog (?) al textelor, să-l juxtapunem pe Cezar Ivănescu: „aş vrea să mor cântând Eminescu” lui Paul-Bădescu. Mereu neîncântat de Eminescu, celălalt Cezar scrie decis că poetul era ceva „inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”. Numai că nici Eminescu, nici statuia lui nu sună a gol. Poate demolatorul ei.

Privire ultracritică deţine şi Ioana Bot (sau Both), care vrea să ne convingă s-o lăsăm mai slab cu Eminescu. Acei unii care-l consideră poet naţional ar fi întârziaţi, copleşiţi de „jugul” lui, ceea ce moderatorul emisiunii, Cătălin Ştefănescu, copil de casă TVR1, aprobă dând din cap complice şi cu-n licăr particularizant în ochi.

Dacă-l priveşti de departe şi superficial ca Răzvan Rădulescu, semnatar în aceeaşi „Dilema” ’98, Eminescu nu-i nepereche, e doar unu’ din secolul XIX şi gata.

Îmi asum încă o dată riscul de a intra în categoria „mătuşilor patriotice”, ocărâte de self-elitişti pentru că îl preţuiesc pe poetul nepereche Eminescu. Aşa este, nepereche şi dacă zoilii i-ar cuprinde măreţia l-ar urî şi mai mult. Cum în plină democratură (Pierre Hassner) suntem mai supuşi şi mai dezbinaţi decât în proletcultură, un exeget îl turteşte (verbul lui Slavici despre Aron Densuşianu) pe celălalt, culmea, din aceeaşi tabără pro. Lui Dan Mănucă (Oglinzi paralele, 2001) nu-i place „om deplin”, propunând în loc „scriitor total al literaturii noastre”. De ce? Pentru că e spus mai puţin expresiv?

De ziua Eminescului, denigratorilor li se dă cuvânt în emisiuni televizate ca să se arate deranjaţi de mulţimea eminescologilor. Numai că toţi blasfemiatorii care au vrut să-l înghită pe Eminescu s-au înecat rău de tot cu el. În fapt, ieşim ca nişte cârnaţi din fabrica lui Eminescu, după Ţuţea. Şi trebuie făcută o pauză între Eminescu şi ceilalţi, în enumerări.

Poetul naţional este măsura tuturor poeţilor români, ca să-l parafrazez pe Protagoras.

Reproduc integral articolul trimis de Magda Ursache pe care îl voi difuza cât voi putea de mult. Sunt convins că bătălia pentru Eminescu e doar la început. Istoria secolului al XIX-lea trebuie scrisă. Nu rescrisă, fiindcă nu a fost scrisă încă. Făuritorii de țară au avut păcate dar ele vor fi iertate la judecata de apoi a neamurilor, pentru că au fost oameni întregi, de omenie. Dacă eticheta «om de omenie» a fost lipită și răslipită pe fruntea Conducătorului iubit, nu înseamnă că vorba i-ar aparține lui sau lingușilor de serviciu din anii optzeci ai secolului XX. Dacă stăm să numărăm și «listăm» detractorii lui Eminescu, vom vedea limpede cine sunt aceștia și ce vor. Eminescu este un turn de veghe la fruntariilor neamului, așa cum a spus-o, cu alte cuvinte, Octavian Goga. Și pe acesta îl cred fiindcă a fost el însuși turn de veghe. Dan Culcer