duminică, 24 aprilie 2016

O lege pentru liniştea altora 
de Dan Culcer

Am trimis acest text pe adresa lui Carmen Mușat de la Observatorul cultural cu propunerea de a fi publicat sau de a mi se dea un argument în caz de refuz. 

Să începem prin a aminti că N. Steinhardt a numit lupta de clasă, rasism social !

« Generaţiile tinere au dreptul să ştie că nu toţi oamenii valoroşi din punct de vedere profesional sînt ireproşabili din punct de vedere etic. Or, cultul personalităţilor practicat cu sîrg la noi face imposibilă evaluarea critică a celor ce devin astfel obiecte ale idolatriei publice. Pentru a contracara predilecţia pentru idoli a lumii noastre premoderne (din multe puncte de vedere), ar fi, probabil, nevoie nu doar de legi, ci de exercitarea constantă a spiritului critic.»  ― scrie Carmen Mușat, într-un editorial din revista Observatorul cultural din 28 august 2015, intitulat O lege pentru neliniştea noastră.

Eu l-aș fi intitulat O lege pentru liniștea altora, fiindcă mă îndoiesc că Legea a fost concepută și votată pentru liniștea românilor sau pentru a încuraja spiritul critic în România. Mă tem că, dimpotrivă, legea asta are vocație de căluș. Ba sunt chiar sigur.

Cine sunt cei pentru a căror liniște s-au votat ordonanțe de urgență și legi de urgență, prost redactate și anti-constituționale ? ― ne pot întreba curioșii.
Răspundem : o mână de oameni care scriu, vorbesc în numele unei comunități, Comunitatea DEMOCRAȚILOR, o grămadă informală, pe care nimeni nu o poate reprezenta, de altfel nici ei nu o reprezintă, devreme ce niciodată nu au fost delegații acesteia, prin nici un sistem validat de reprezentare. Unii democrați auto-proclamați își mai lipesc pe frunți eticheta de «societate civilă». Ca și cum tot restul lumii ar fi o «societate militară».


De fapt, nucleul sau motorul «democraților», în cazul Legii 217/2015, este o minoritate etnocentrică foarte gălăgioasă mediatic, pe multe vocale și post-vocale canale, o „echipă de zgomote”, care vrea să convingă restul lumii românești, adică majoritatea, că în România ar exista forțe active care, ipotetic și precar argumentat, ar amenința liniștea sau chiar integritatea fizică a unei alte minorități, de evrei cetățeni ai României, între 3000, 7 000 sau 10 876 de persoane, după socotelile optimiste sau exacte ale celor care îi administrează politic, etnic, cultural și/sau religios.
Era nevoie de o lege specială pentru a proteja această minoritate? Nimic mai puțin necesar. Există și sunt suficiente, teoretic și practic, pentru menținerea echilibrului, legi generale, aplicabile pentru protejarea tuturor cetățenilor, în ambele sensuri, de agresivitatea minoritarilor la adresa majoritarilor sau de agresivitatea majoritarilor la adresa minoritarilor. Acest raport există sub forma unei corespondențe biunivoce. Deși este vorba evident de mărimi inegale, biunivocitate se aplică, fiindcă avem și mase sau grupuri sociale și demografice inerte, care nu interacționează pe acest teren.i

Minoritarii activi sunt finanțați parțial din bugetul statului, adică din impozitele majorității, sau din afara țării, din Ungaria, pentru iredentismul adiacent chestiunii Ardealului, din Statele Unite sau Israel, pentru chestiunea recuperării sau obținerii unor despăgubiri pentru bunurile „românizate”, (prin grupurile Claims ii) principalul scop al tuturor cercetărilor pe această temă nefiind desigur doar demonstrarea naturii imorale, motivate economic sau ulterior, militar, atunci, în anii războiului premergători acestuia, a măsurilor anti-evreiești luate de guvernele naționaliste de după 1930 sau de pedepsirea inițiativelor individuale criminale, ci mai ales implicarea statului în spolierea unor evrei mai avuți (evident cei bogați, ceilalți nu aveau din ce și de ce să fie spoliați).
Dacă spoliată ar fi fost majoritatea comunității, atunci am putea deduce că majoritate evreilor erau înstăriți, ceea ce evident nu este adevărat. Spoliații au fost o minoritate din minoritate. Aceștia sau urmașii lor vor despăgubiri, întemeiate pe legile Restaurației capitaliste, care se numește „democrație”.

Dar în România există o majoritate pământeană care este formată din descendenții unor țărani proprietari de pământ (nu chiaburi, noțiune cu sens politic inventată de comuniști, ci răzeși, în Moldova și Muntenia), care nu a fost despăgubită de spolierea suferită prin colectivizarea forțată și prin «lichidare chiaburimii ca clasă», fizic și economic. În afară de aceștia, mica și marea burghezie română au fost victime ale unor naţionalizări abuzive, legale doar fiindcă instrumentul puterii, parlamentul comunist, a votat legii abuzive.
Prioritatea normală a despăgubirii trebuie să fie acordată elementului majoritar și, proporțional, în raport cu resursele materiale actuale ale țării, care nu sunt extensibile, minorităților suferinde. În numele priorității naționale. Asta nu însemnaă etnocrație ci democrație, adică ascultarea și apărarea majorități, de către instituțiile statului. Nu invers.

Distrugerea economiei, în speță a industriei românești, după 1990, transformarea țării în piață de desfacere neprotejată pentru produse de consum ale unor țări occidentale, dar și a unor produse de primă necesitate importate, în numele privatizării, a privat statul de resurse comune, care ar fi putut fi utlilizate inteligent, în sensul arătat mai sus.

Legea Cojocaru, un proiect deloc utopic, a cărei comentare este ocultată sistematic de presa controlată, a cărei aplicare a fost declarăt imposibilă, fără nici un studiu real de fezabilitate, ar fi putut rezolva aceste delicate negocieri în numele unor divergențe legitime, între minoritari și majoritari, care nu pot fi ignorate, cu riscul de a perpetua nemulțumiri sociale profunde și destabilizatoare.

În numele unor valori onorabile, componente ale tradiției locului, o sumă de mici „echipe de zgomote” de rezistență națională românească li se opun minoritarilor activi, cu mijloace legale, cu metode de contra-propagandă mai mult sau mai puțin eficiente, în mediile de comunicare virtuale, cărora presa controlată nu le acordă atenție decât pentru a le combate fără argumente reale. Acum Legea 217/2015, cu impreciziile ei juridice, riscă să le interzică activitatea, sub diverse pretexte.
În compunerea acestor colective de rezistență se află oameni cultivați, naționaliști dar rareori xenofobi, a căror acțiune publică este limitată de orientare politică conformistă a majorității electoratului român, prins în mecanismele pseudo-reprezentării electorale, în plasa demagogiei și a complicității cu cleptocrația, care a reușit să convingă, cu o formulă, adaptată după aceea a ministrului francez Guyzot, «Români, îmbogățiți-vă!», ca și cum reușita socială, calculată exclusiv în bani și putere, ar depinde exclusiv de indivizi.

Este victoria Restaurației care capătă chipul Cleptocrației, bazată pe electoralismul pseudo-democratic, care promite fiecăruia posibilitatea de a se îmbogăți, dacă poate. Dar nu oricine poate, ci mai ales aceia care încalcă sau ocolesc legile, care se folosesc rețele de complicități, restul românilor lipsiți de muncă sau cu venituri dependente de bunul plac al unor patroni abuzivi, emigrează sau mor lent de stress, de foame și boli, îmbătrânind fără protecție socială și sanitară corespunzătoare.
Scara salariilor și veniturilor nu mai poate fi echilbrată de cineva. Mulți medici solicită onorarii nerușinate, fără legătură cu nivelul de venituri ale clienților potențiali, ceea ce blochează accesul sărăntocilor la diagnostic și la îngrijirea medicală.

Mai există o masă nedeterminată până acum, dar care poate fi măsurată, de indivizi neorganizați, vociferanți pe Internet, care se manifestă sub acoperirea anonimatului, cu intervenţii și comentariilor adesea împănate de cuvinte murdare sau jignitoare, cu argumentate inventate sau fără argumente. Dar pentru controlarea acestei zgmot de fond, existent în orice societate, pentru eliminarea vocabularului și, deci, a mesajului vulgar și neargumentat nu este nevoie de o lege ci de un filtre lexicale programate pe situri de către webmaisteri, filtre care operează demult, dar care, de o vreme, nu mai par funcționale. Bizar, atunci când știm că, tot pe bază de filtre lexicale și alte procedee analitice, serviciile de siguranță ale statelor, dotate cu softuri de control foarte scumpe, sunt capabile să analizeze sau să blocheze fluxul întregului Internet. Chiar dacă, evident, nu au interesul să-l blocheze, căci ar bloca sursa lor de informații.

Reamintesc că, nu cu mulți ani în urmă, nu se puteau înregistra în situri sau bloguri pe zonele de comentarii, mesaje care conțineau numele unor practici sexuale sau numele organelor sexuale, ale altor părți de corp „rușinoase”. Cu proliferarea neîngrădită a siturilor pornografice s-a produs un soi de liberalizare a vulgarității care se revarsă atât în spațiul privat, cât și în cel public, debordând în spațiul politic. Pe acest fond au apărut și insultele la adresa minorităților etnice, care răspund cu aceiași monedă, când se „discută” pe teme sensibile, despre Ardeal, de pildă, între maghiari anonimi și români anonimi, sau provocatori anonimi de ambe etnii.

Voi observa că înjurăturile pe Internet, proferate de unii români contra unor maghiari, sau a maghiarilor în general, nu ar fi căpătat rata de frecevență actuală, dacă nu s-ar fi lansat campaniile maghiare cu accente iredente, anti-constituționale, dacă nu s-ar fi tolerat insinuarea în spațiul public al unor manifestări anti-românești notorii (2011 : spânzurarea momâii lui Avram Iancu înMiercurea-Ciuc, de către Csiki Barna, un provocator maghiar, îmbrăcat în straie negre de mercenar), arborarea unor steaguri străine în spațiul public, răspunsul la acestea fiind nul, din neputința de a le bloca politic și administrativ, din excesul de toleranță al administrației statului român.
Am urmărit procesul acesta ca sociolog. Am adunat material ilustrativ timp de un deceniu. Nu improvizez scriind aceste concluzii. Provocatorii au fost adesea maghiari, inclusiv în zilele lui Martie Negru de la Târgu Mureș. Aceia care erau adeptții lui „Acum sau niciodată”, așa cum declaraseră la congresul de înființare al UDMR de la Cluj, la care am filmat ca reporter video și despre care am scris ca ziarist, în Franța. Am vizionat pe Youtube declarațiile unui maghiar din Sovata, date unui ziarist din Ungaria, la câțiva ani după conflictul etnic din martie 1990, în care individul, foarte mândru de sine, se lăuda că venise atunci, la Târgu Mureș, dotat cu un topor, după ce organizase transportul unei echipe de șoc cu un autobuz, fiindcă cineva din oraș i-ar fi telefonat că «Az olahok ollik a Magyart!» (Valahii omoară Maghiarul!).
Pe de altă parte, români, săteni țapinari din zona montană, au fost convocați la Târgu Mureș în aceeași perioadă, cu aceleași argumente, de politicieni de tipul Radu Ceontea. Ca în piesele de teatru, după regula lui Cehov, arma vizibilă pe scenă în actul întâi trebuie să fie folostă în actul final.
Se manifestau atunci cei care, dintre liderii maghiari, optaseră pentru soluția urgenței, a forței, după principiul „acum sau niciodată”, voind să profite de slăbirea statului român, de dezorganizare serviciilor de pază și ordine, a serviciilor de informații, în urma reformelor improvizate de administrația Iliescu-Roman, pentru a controla și recupera rețeaua de învățământ, bilingvă, la Târgu Mureș, pentru a realiza o separare totală. Asta se numea protecție față de asimilare, unul din argumentele naționaliste extremiste, segregaționiste ale unor lideri maghiari ardeleni.
Existau, firește, lideri și forțe politice maghiare moderate, legaliste, care au avut până la urmă câștig de cauză. Grupuri moderate, cel puțin la nivel vizibil, deși scopul final al tuturor liderilor comunitari maghiari, indiferent de discursul public, a fost și este controlul asupra Ardealului, indiferent de forma politică și economică în care acesta s-ar realiza. Este suficient să se citească programul Fundației Miko, de pildă, care fixa în 2013 ceea ce se preconiza deja în 1990, cucerirea economică a Ardealului. iii

Pentru a dezumfla discursul, cât mai este timp, despre pericole umflate cu pompa, propun o revenire la texte, o discuție pe texte, în primul rând prin re-editarea integrală a tuturor textelor importante,  produse de români :  ideologice, publicistice sau literare, caracterizate de străini sau de români drept xenofobe (antisemitismul fiind o variantă a xenofobiei, nimic mai puțin, dar nimic mai mult).

Monitorizatorii vigilenți, eventual inteligenți și cultivați (sunt mai rari, dar mai eficienți) sunt rugați să ne furnizeze lista integrală a xenofobilor de la care trebuie să pornim.
Avem și noi câteva propuneri și putem pune la dispoziția cititorilor deja câteva linkuri unde textele sunt disponibile demult, dar poate tinerii sau bătrânii români nu le-au citit și vorbesc din auzite. E aproape normal, fiindcă operele acestea au fost interzise, existența lor nu mai este semnalată decât în treacăt, fără nici o analiză de text, de context, fără precizări referitoare la cauze și la efecte reale, nu imaginare, care au fost sursele acestei xenofobii specifice. Pe vreme stâpânirii fanariote în Principatele încă neunite, românii nu erau antisemiți, ci anti-fanarioți, anti-greci eventual, apoi anti-ruși când s-a instalat administrația lui Kisselev, adică se construia o opinie publică românească, așa cum se putea numi opinia păturii superioare burgheze în curs de afirmare în Valahia și Moldova, care își exprima interesele într-un cadru conflictual. Nici atunci, nici mai târziu aceste acțiuni de apărare și atac, nu se adresau agresiv ansamblului populațiilor la care ne referim, ci acelor minorități din minorități cu care minoritatea burgheză românească se afla în concurență, nu erau opera întregii comunități a românilor, subiect pasiv, care nu avea acces nici la politică, nici la presa embrionară.

Mă refer intenționat la alte tensiuni pseudo-etnice, în alte epoci, pentru a sugera că astfel de tensiuni au reapărut în raporturile dintre păturile superioare ale comunităților românești și evreiești, doar atunci când, prin imigrarea necontrolată și incontrolabilă, în Moldova, se depășise un prag de toleranță și apăruse o concurență economică receptată de pământeni ca periculoasă. Teoriile care motivează controlul străinilor asupra comerțului din Moldova (evrei, supuși austriaci, cum erau) ca fiind o actvitate pe care românii o lăsaseră liberă din dezinteres sau dispreț, sunt contrazise cu documente pentru perioade imediat anterioară, în care românii exercitau aceste meserii cu eficiență economică normală.
Marele geograf Victor Tufescu, a publicat un studiu complex, istoric, economic și sociologic privind evoluția orașului Botoșani și a zonei sale, în secolul al XVIII-lea și începutul secolul al XIX-lea, în revista Sociologie românească, editată de Dimitrie Gusti. Aici se dovedește că negustori români din acea localitate erau capabili să organizeze și comerțul internațional cu Anglia pentru produsele locale.iv Dacă la 1899 evreii reprezentau 51% din populatia orasului.Prima statistica moderna efectuată după unirea principatelor (la 1859 în Moldova si 1861 în Muntenia) coroborată cu determinările recensământului austro-ungar din 1869 pentru provinciile de peste munţi, arata ca Botoşanii ocupau locul al patrulea între oraşele țării, depăşit fiind doar de Bucureşti (121 000 de locuitori), Iaşi (65 745 de locuitori), Arad (cu aproape 28 000 de locuitori), Botoşanii având atunci 27.147 locuitori. Aceasta situatie pare sa se fi menţinut pâna la 1870, când oraşul Botoşani ajunsese la 39 941 de locuitori, fiind întrecut doar de Bucuresti, Iasi si Galati v
Trăim acum, în Europa, situații similare, la proporții diferite, în condiții particulare, în care permeabilitatea granițelor Uniunii Europene devine cauza unor tensiunii politice mascate de etnisme, manipulate de forțe politice diverse, în folosul lor, pentru cucerirea sau păstrarea puterii. vi
În același timp, se vor edita, tot sub formă electronică, principalele texte ale xenofobiei anti-românești a maghiarilor, evreilor, rușilor, ucrainienilor, sașilor, șvabilor, rutenilor, rusinilor, turcilor, bulgarilor, cehilor, slovacilor, austriecilor, țiganilor. Ca să ne limităm la xenofobia vecinilor interiori și exteriori ai românilor.  Pe vecinie mai noi, italieni, spanioli, îi vom consulta altădată.
Editarea lor va cere mai mult timp, dar trebuie începută acum. Traducerea va solicita sponsorizări, xenofobii români, chiar dacă sunt mai puțin avuți decât sponsorii xenofiliei, vor avea ocazia să se manifeste activ și solidar prin donații substanțiale, pentru a contribui la repunerea în circulație și la prezentarea corectă a acestor texte deloc simple.
În Ungaria această activitate este înfloritoare pe situri care pun în valoare toate textele interzise după 1945, până la cele mai explozive și mai agresive la adresa evreilor sau românilor, cele două ținte predilecte ale iredentismului, xenofobiei și naționalismului agresiv hungarist. 
S-ar putea găsi poate resurse pentru a oferi burse unor tineri, așa cum Fundația Soros, sau altele asemena, oferă celor ce cercetează temele predilecte pentru cercetarea cărora aceste fundații au fost create. În interesul creatorilor acestor Fundații, firește.
 
Mai greu va fi să găsim traducători, căci mulți români, prea auto-centrați, prea siguri pe ei, au uitat să învețe aceste limbi, învăţând în schimb cu sârguință limbi străine la modă, învățând desigur, cu această ocazie, cum să dea limbi (adică să linguşească) unor stâpâni finanțatori diverși, mai mult sau mai puțin recenți și darnici.
Odată textele în cauză editate și difuzate, vom putea începe confruntările opiniilor exprimate în acest opuri, cu versiunile diverse ale istoricilor, arheologilor, sociologilor, psihologilor români sau străini, xenofobi sau xenofili, despre istoria, psihologia, comportamentul social al românilor și vecinilor acestora.
Nu putem porni de la premisa falsității a tot ceea ce unii români (neutri sau xenofobi) au afirmat despre comportamentul minoritarilor cu care au intrat direct în contact. Pe de altă parte memoria colectivă a păstrat și transmis fapte, impresii sau opinii, fie din experiența proprie, fie din experiența transmisă de părinți sau alți membri ai familiei mici sau extinse, care sunt elemente de istorie orală, demne de atenție.
Nu există nici un motiv să se acorde mai mult sau mai puțin credit unor elemente de istorie orală, adică unor amintiri, notate sau transmise din generație în generație, de indivizi aparținând comunității românilor decât celor similare, pe care se bazează transmisia memoriei comunitare a unor minoritari, în speță evreii despre care scriem aici, cărora li se dedică Legea 217/2015.
De aceea nu putem evita o altă discuție pe texte, în spirit critic, în analiza opiniilor celor care au intervenit pe marginea legii în ultimele săptămâni ale lui august 2015. Iată câteva surse interesante pentru acest aspect : 

- in emisiunile din 3 august la 1:39:15 şi 5 august la 1:08:30
Înregistrarea părţii finale din emisiunea de pe 5 august, care lipseşte de pe situl Realitatea: 


Notez mirarea unor comentatori de pe diverse bloguri, dintre care unii par să aibe orientări de dreapta, dar nu de extremă dreaptă, care se fac că nu înțeleg de unde vine valul de interes întârziat pentru această lege, trecută prin Parlament și Senat fără dificultăți majore și ignorată aproape total de pământeni până acum de public.
Le ofer o explicație simplă : fiindcă presa mercenară a ocultat dezbaterea, o parte din ea fiind o presă controlată de unii dintre aceia care doreau «implementarea» (cu un cuvânt la modă!) legii în versiunea ei actuală. Deci nu aveau nici un interes să o pună în discuție publică, probabil știind că s-ar putea pârli sau chiar prăji, la un mic incendiu provocat de opozanții excitați.

La întrebarea naivă, ce i-o fi apucat pe unii, ca mine, de pildă, să devină «brusc» naționaliști, după ce se lepădaseră de național-comunismul ceaușist înainte de 1989, și după ce acesta a fost discreditat cu brio de presă post-Zaveră, de tipul România lIberă, Revista 22, de GDS și de toate onegeurile finanțate de naționaliștii pseudo-internaționaliști, de tip Soros, de manipulatorii năimiți din redacțiile unor cotidiene vândute și cumpărate, avem un singur răspuns : 
Acum a fi naționalist în România devine o necesitate, chiar o obligație morală, fiindcă este singura direcție de acțiune în apărare și atac, care poate răspunde agresiunilor economice, ideologice și psihologice cărora le sunt victime românii slabi de înger, prin blocarea proceselor distructive care au fost puse în mișcare de negatorii suveranității statale românești, în numele valorilor «europeniste», măști grotești dar străvezii pentru interese imperiale și coloniale inavuabile. 
Pentru recontextualizarea necesară orbilor, uitucilor și naivilor, dar mai ales manipulatorilor, ar fi util să ne amintim măcar două elemente din trecutul apropiat al culturii române colonizate.
Vreme de aproape o jumătate de secol opera publicistică a lui Eminescu a fost interzisă, și deci «indiscutabilă», cu aceleași argumente precum cele vârâte în această lege anti-constituțională.
De cine: de reprezentanții nealeși dar vigilenți (de genul activistului iudeo-comunist Moses Rosen ― aici eticheta se potrivește perfect și nu face decât aparent referință la expresia similară din propaganda nazistă) ai unei comunități care, la o jumătate de secol după moartea lui Eminescu și, mai ales, după schimbarea radicală a situației lor sociale, țineau să mențină interdicția, privând cultura românilor de opera integrală a lui Eminescu. Cu ce drept?
Că tot atâta vreme, adică o jumătate de secol, autorii etichetați pe drept sau pe nedrept, ca vag sau total anti-semiți au fost interziși, că o parte a operei lor a rămas invizibilă, deci niciodată discutată de la scrierea ei, și că îndată ce au fost editați, unii doar parțial, mulți prost editați, opera lor a fost eludată prin acoperirea ei cu etichete infamante, fiindcă autorul ar fi sau chiar a fost legionar sau simpatizant, de aceiași vigilenți monitorizatori sau de slugile lor locale, cei pe care i-am poreclit, cu un termen din vulgata comunistă, dar perfect adecvat, «burghezia compradoră»,
Și ce? Singurul criteriu de valorizare pozitivă a unei activități publice este xenofilia sau non-apartenența la Legiune sau la Frățiile de cruce?
Doina lui Eminescu îi avertiza pe români de contrariu. Când străinii vor să pună mâna pe pământul unui popor, reacția de apărarea a acestui popor este normală. Raptul se făcea nu demult în numele ideologiei comuniste. Experiența mea, complexă și contradictorie, în raporturile mai ales cu intelectualii maghiari din Ardeal, sau cu cetățeni unguri, îmi dă materia de reflexie necesară. Este relația dintre un «majoritar» bilingv, deschis și natural bilingv, ca mine, în raport cu niște bilingvi «minoritari» care se simțeau onorați de bilingvismul meu, dar agresați de bilingvismul solicitat în realții cu autoritățile statului român, speriați de efectele procesele asimilaționiste, sperietoare de ciori pentru un neam izolat și diferit, într-un mediu considerat ostil demografic, printr-o natalitate superioară, a românilor.
Ioan Slavici face parte dintre românii lucizi și a avut experiența contactului cu străinii. Printre altele fiindcă a trăit în monarhia austro-ungară, cunoștea limba maghiară și cea germană, avusese o activitate politică și culturală națională românească, în acest context.
Ioan Slavici este și el acuzat de anti-semitism. Pentru că și-a îngăduit să analizeze, fără rezerve mentale și cu o franchețe analitică remarcabilă, raporturile dintre români și o masă de evrei, în perioda în care, la finele secolului al XIX-lea, niște evrei imigranți, intrați recent și ilegal în România dinspre Rusia, Polonia sau Austria (prin Bucovina), cereau drepturi egale cu cetățenii români.
Acești evrei, de stări sociale și nivele culturale foarte diferite, dar tratați de liderii lor ca o masă de manevră omogenă, erau ajutați de forțe intervenționiste și anti-suveraniste, adică europene și imperiale, care făceau presiuni asupra guvernelro României pe toate căile, în numele unor principii umanitare.
Slavici cuteza să scrie la 1878 cîteva adevăruri evidente, deloc jignitoare ca orice adevăr, devreme ce nu putea fi contestate de comunitate. Ioan Slavici scria :
«Înainte de toate ei, între dînşii, sînt strâns uniţi şi totdeauna gata să-şi deie o mînă de ajutor. Pentru dânşii un ovreu, fie el de oriunde şi în orice condiţiuni, e „unul dintre oamenii noştri"» Comportamentul actual al supraveghetorilor și monitorizatorilor se bazează pe aceeași mentalitate mereu activă.
În condițiile în care, chiar minusculă, comunitatea actuală din România nu poate fi considerată omogenă social, politic, cultural, împărțită, cum este, în neologi, românofoni, maghiarofoni, bâtrâni, tineri, foști comuniști sau foști sau actuali sioniști rămași pe loc.
Atunci când scria Slavici, acesta observa că: « Legiuitorii noștri, streini de viță ori crescuți în streinătate, zăpăciți cum erau și cum nici nu puteau să nu fie, înainte de a legifera, nu și-au dat silință să studieze trebuințele, obiceiurile și firea poporului, ci au croit legile pe o stare de lucruri cu totul închipuită, ba chiar în mare parte o stare de lucruri pe care numai o doreau.»

Se dovedește acum că nu e nevoie ca  legiutorii  să fie «  străini de viță ori crescuți în străinătate  », cum era cazul când scria Ioan Slavici, luminând astfel o parte din publicistica lui Eminescu, prietenul său, e suficient să fie incompetenți sau dependenți, prin interese materiale inavuabile dar mult probabile, de alții, ca să poată fi împinși să voteze legi tâmpite, inaplicabile sau care, dacă ar fi aplicate, ar provoca mai mult rău decât bine românilor.
Fiindcă acesta este singurul criteriu de validitate al legilor, să facă bine celor cărora le sunt adresate, celor pe care îi protejeazp de descompunerea socială, de anarhie.
Scrie Slavici : «Cîți dintre oamenii care astăzi au să hotărască dacă e bine să dăm ori să nu dăm ovreilor drepturi, ― cîți dintre acești oameni, cîți anume sînt, care, într-un chip ori într-altul, nu atîrnă de ovrei!?  Statul român, miniștrii români, deputații și senatorii români, bărbații politici ai României, comercianții români, proprietarii mari din România, ba chiar țăranii români, într-un cuvînt, toți aceia care hotărăsc chestiunea ―își au ei socotelile în regulă?»
Mai departe Slavici pune puncul pe I, în contradicție cu moda actuală, dar în consens cu bunul simț și cu istoria :
« Avem în țara noastră o parte relativ foarte mare dintr-un popor răspîndit peste aproape întreagă fața pămîntului și ni se face propunerea de a-i acorda toate drepturile de care ne bucurăm noi înșine.
Pe tărîmul de drept chestiunea nu poate fi discutată, deoarece toate vremile și toate popoarele au admis principiul că un popor poate să aibă interes, poate să fie silit, dar nu poate să fie dator a acorda vreunui alt popor drepturi pe pămîntul său și că, prin urmare, după vederile lumii noastre, ovreii nu pot face pretenție la drepturi în țara noastră.» vii
« Tot atît de puțin poate să fie discutată chestiunea pe tărîmul principiilor umanitare ― își continuă argumentația Ioan Slavici. Chiar dacă nu am lua noi pe ovrei drept un popor, umanitatea nu cere să le dăm drepturi, ci numai să ne îndurăm de dînșii, pe cît se află în o stare materială ori morală mai rea decît aceea în care ne aflăm noi. În cele din urmă, numai oamenii pot să fie umani, nu însă și popoarele sau statele.»

După cât se pare, starea materială ori morală a celor de care ar trebui ca românii să aibă grijă acum este departe de a fi îngrijorătoare. În orice caz, în comparație cu starea materială și morală a unei imense părți a neamului românesc, devenit, de nevoie, migrant și a cărui rădăcină este în pericol. Cifrele demografice și statistica generală o dovedesc fără tăgadă! Desigur, nu afirm că ar fi vina unui evreu, a evreilor în general. E responsabilitate inițială a guvernelor Iliescu-Roman. A tuturor oamenilor politici și a tuturor instituțiilor statului român, care au fost și sunt incapabile să oprească hemoragia. Acest lucru va trebui judecat de un tribunal în România, atunci când România își va redobândi suveranitatea.

Slavici continuă argumentația, în contextul politicii românești aflată sub presiunea statelor europene mari, organizatoare a Congresul de la Berlin, unde se decidea, în numele dulăilor, soarta cățeilor : «  Singurul tărîm pe care chestiunea se poate discuta e acela al intereselor bine înțelese și justificate.» Adică, folosind expresia fostului ministru de externe al Franței, Hubert Vedrine, prin negocierea în condiții de absolută egalitate politică a divergențelor legitime.

Ordonanțatorii, de tipul lui Alexandru Florian, comentatorii xenofili, cu aerul că sunt perfect obiectivi, neutri, moderni sau post-moderni, uită sau se fac că uită : unii dintre autorii interziși au fost condamnați în procese deloc echitabile și juridic inacceptabile, sub presiune unei armate de ocupație, nu de eliberare. Considerarea acestor procese ca fiind juridic corecte, implicând un soi de revalidare, în 2015, a sentințelor din 1944, 1946 sau ulterioare, este un abuz, o nerozie sau un act de cinism. Pentru care Alexandru Florian trebuie tras la răspundere și eliminat de la conducerea unui institut finanțat de statul român, care a condamnat oficial comunismul ca regim criminal, și nu poate admite ca un șef de instituție bugetară din România să elogieze, direct sau indirect, justiția acestui regim criminal.

Cultura română are nevoie de toți autorii ei. Activarea spiritului critic este necesară, doar luând în seamă cele de mai sus.
Ca să reluăm o situație particulară, notăm că antisemitismul lui Mircea Eliade nu a fost demonstrat, în ciuda notelor din Jurnalul lui Mihail Sebastian, scriere a cărei autenticitate integrală va fi contestabilă atât timp cât nu se va pune la îndemâna unui editor o copie facsimilată și integrală a manuscrisului. În orice caz, citatele din opera lui Eliade prin care se vrea ilustrat antisemitismul și pro-legionarismul său sunt spicuiri dintr-o operă care doar ea poate fi considerată expresia completă și integrală a poziției lui Eliade față de chestiune evreiască. Liviu Bordaș, co-autorul unei cărți de documente extrase din arhiva Eliade de la Chicago a demonstrat, cu texte, legăturile excelente dintre Eliade și o cantitate de evrei intelectuali sau mai puțin intelectuali care i-au apreciat opera și cărora nu le-a fost nici greață, nici teamă de a coresponda cu el sau de a scrie pozitiv despre opera lui, fără să-l stigmatizeze ca legionar sau/și antisemit. Textul lui Norman Manea, de la care pornește editorialul Observatorului cultural, nu este o referință științifică ci un eseu pro domo sua. Căruia i s-a dat o excesivă importanță. În acest context el nu are nici o relevanță. Nici măcar o valoare argumentativă.

Acestea fiind zise : De ce oare independenta revistă Observatorul cultural se menține pe linia unor articole de ziar, în loc să discute pe text diversele intervenții și contestații publice pe tema legii, dintre care nu foarte multe, e drept, dar cele mai importante, au depășit blocajul mental și limitarea criticii legii în termenii «lege-anti-legioanară», demonstrând argumentat bizareriile juridice, caracterul anti-constituțional, natura vagă sau falsă a pseudo-definițiilor politice de la care se revendică.
Alerta mea derivă din decizia de a nu mai accepta nici un fel de cenzură, nici măcar pe aceea a vigilenților de acum. Legiferarea nu poate fi folosită pentru a împiedica discuția liberă și publică pe orice subiect.

Se înșeală cei care cred că-și asigură siguranța lor personală sau generală, ca indivizi membri ai unei comunități minuscule, chiar dacă aflată în rețea cu principalele organizațiile comunitare evreiești din lume, prin astfel de legi asimetrice, printr-un act de auto-protecție specios, fiindcă de fapt provoacă reacții din ce în ce mai radicale, prin practicarea unei imixtiuni inacceptabile în treburile comunității pe care se bazează existența acestui stat, comunitatea românească, în cazul nostru.viii Activitatea pentru obținerea unor restituiri sau depăgubiri e încă intensă. Presiunea legislativă pe care o comentăm este, fără nici un dubiu, legată de această activitate economică. O activitate care, chiar dacă în parte îndreptăţită legal și moral, trebuie să fie menţinută în echilibru cu revendicările de același tip ale românilor. În realitate, românii sunt tratați de statul român drept cetățeni de rangul doi, în vreme ce revendicările maghiare, săsești și evreiești, mai ales, sunt tratate prioritar. E nu doar o nedreptate ci și o politică greșită, ale cărei consecinţe vizibile se exprimă prin tensiuni în opinia publică exprimată sau în rumorile sociale pe care serviciile de informații le vor fi decelat, analizat, așa cum fac eu.
Reacțiile populare pot fi violente, în măsura în care acest fenomen se suprapune presiunii uniformizatoare europeniste și imperialiste care crește. E un avertisment pe care nu puțini l-au exprimat în România sau în Europa, dar puțini l-au luat în serios.

Știm că există forțe care, din 1859 încoace au militat pentru desmembrarea acestei entități statale care se numește România. Kominternul a declarat România stat multinațional care trebuie să explodeze prin obținerea unor autonomii naționale pentru minoritari. După 1989 astfel de politici și ideologii au reapărut, sub alte steaguri, sub presiunea unor agenți lucrând sub steag străin în România.
Până să se ajungă la o Europa unită, egalitară, federală, mai este mult drum de parcurs. Dacă așa ceva se mai poate visa acum, sub presiunea valului migrator actual.

Alerta mea derivă din decizia de a nu mai accepta nici un fel de cenzură, nici măcar pe aceea a vigilenților de acum. Dar și din dorința de a trage un semnal de alarmă cordial.
Legiferare nu poate fi folosită pentru a împiedica discuția liberă și publică. Pe toate temele. După o jumătate de secol de interdicții comuniste, de falsificare a istoriei în numele a diverse prejudecăți ideologice și politice, interne sau externe, nu mai putem accepta cenzura, edițiile ad usum delphini, croșetate, dotate cu prefețe, postfețe și note lărmuitoare (sic !), practicate în comunismul real, care contracarau, chipurile, greșelile înaintașilor noștri, cei care nu pricepuseră importanța marxismului, necesitatea Revoluției, precum comuniștii, avangarda luminată a proletariatului. Nu o să o luăm de la capăt, în numele altei dogme sau în numele temerilor neîntemeiate ale unei minorități care a decis, în majoritatea ei, de la 1948 încoace, adică în ultimii cincizeci de ani, că are o altă patrie și un alt destin decât acela al poporului românilor.
A explica emigrarea evreilor din România după 1948 prin presiunea antisemitismului românilor este o ipoteză care trebuie nu doar ignorată ci chiar ridiculizată. Propaganda sionistă și comunismul de penurie au produs ceea ce nici măcar evacuările spre Transnistria și tragediile din acel noman's land ieșit de sub administrația românească a lui Alexianu și intrat sub control militar, nu au reușit, devreme ce majoritatea evreilor repatriați după 1943 au ales să rămână în România, colaborând la construirea socialismului. Binele lor și destinul lor depinde de destinul patriei lor. Cei care au dorit să rămână în România au făcut-o liber, nu au fost nici amenințati, nici alungați de statul român, nici de români. Și nu au de ce să se teamă că li se va întâmpla așa ceva. Credem că înțelepții comunității din România, ca și cei din patria evreilor, vor reuși să stâmpere excesele unor așa-ziși reprezentanți, nedelegați, ai intereselor colective care, prin agitația lor și prin discursul agresiv care dorește să stabilească o vinovăție colectivă a poporului român față de strămoșii lor, agită spiritele și provoacă reacții de răspuns și apărare întemeiate. ix
Dan Culcer
4 septembrie 2015

i «Une relation  biunivoque  fait correspondre à chaque élément de l’ensemble A un (seul) élément de l’ensemble B et inversement fait correspondre à chaque élément de l’ensemble B un (seul) élément de l’ensemble A.» Ceea ce presupune existența unor asambluri egale.
ii Nouveau programme d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference  [27/03/2015] La  CLAIMS Conference, organisation internationale créée en 1951, a récemment mis en œuvre un  nouveau programme d’indemnisation. Ce  «  Fonds de l’enfant survivant  »  («  Child survivor fund  ») s’adresse aux victimes juives du nazisme, nées entre le 1er janvier 1928 et le 8 mai 1945, ayant été persécutées en tant que telles et qui répondent aux critères suivants  : avoir été détenu dans un camp de concentration, emprisonné dans un ghetto, caché ou avoir vécu dans l’illégalité avec de faux papiers d’identité. L’indemnisation consiste en un  paiement unique de 2.500 euros. Vous pouvez télécharger le formulaire de demande en cliquant sur celien. Les formulaires doivent ensuite être adressés à  :CLAIMS Conference. Gräfstrasse 97, 60487 Frankurt/Main, Allemagne. Par ailleurs, une notice d’information présentant l’ensemble du dispositif d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference est disponible en téléchargement  ici. Pour plus d’information  :1/ Le site Internet de la CLAIMS Conference  :http://www.claimscon.de/unsere-taet... 2/ La fondation CASIP-COJASOR, partenaire en France de la CLAIMS Conference  : Tél. 01 49 23 71 30
iii Pus sub sensul unui citat din Miko Imre („Mit erőszakkal nem, csöndben és halkan munkálva veghezvihetünk.”( Ceea ce nu putem reuși cu forța, vom putea duce la bun sfârșit în liniște și fără zgmot) experții convocați de Partidul Ardelean al Poporului au redactat în 2013 un Program al colaborării economice ardelene (cu economiile ungară și română. Din această formulare reiese că ardelenii maghiari se consideră o entitate economică separataă, care nu se înscrie în economia României, ca parte a acesteia, ci ca partener autonom, între cele două țări vecine și entitate ardelenaă maghiară. Poziție interesantă și demnă de notat ca atare. « A terv feladata tehát azoknak a gazdasági alapoknak a lerakása, amelyekre biztosan és fenntarthatóan épülhet a romániai magyarság jövője. Ennek érdekében a terv a gazdaságfejlesztés azon területeivel foglalkozik, amelyeknek nemzetkaraktere van, és amelyek az erdélyi magyarság megmaradása és gyarapodása szempontjából fontosak, megkerülhetetlenek. Fontos hangsúlyozni, hogy nem maradhatnak el a társadalom megújítását, a magyarság képességeit, készségeit gyarapító és szellemi örökségének megőrzését szolgáló fejlesztések sem. A romániai magyarság esetében kiemelten fontos, hogy a fejlődés a gazdasági mellett társadalmi, környezeti és kulturális szempontból is egyaránt fenntartható legyen. A terv időhorizontja a 2020-as év. Ez egyrészt elegendő idő a valóban stratégiai célok megfogalmazására, másrészt elég rövid ahhoz, hogy eredményei értékelhetők, mérhetők legyenek, a stratégia célkitűzései pedig ne lépjék túl a realitás kereteit. A 2020-as időhorizont ezen kívül egybeesik az Európai Unió stratégiai tervezési időhorizontjával is. A terv földrajzi tárgya Erdély. (A moldvai csángó magyar településterületek miatt kitekintéssel a Kárpátokon túlra is.) A tervben szorgalmazott gazdasági kapcsolatok azonban túlnyúlnak Erdély határain román, magyar és európai szereplők irányába.» (Extras din Proiectul Miko Imre, al Consiliului Național Ardelean Maghiar « Az Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács (EMNT) által kezdeményezett Mikó Imre Terv az erdélyi magyar közösség alulról építkező, önálló gazdaságfejlesztési tervezete. Ennek vitairatát ajánlom az Ön szíves figyelmébe.»Nu există pe site o versiune în limba română iar eu nu mai traduc decât în rezumat. CIne vrea să priceapă ce se întâmplă, să învețe maghiara sau să suporte consecințele înfumurării și neștiinței sale.
iv Tufescu, Victor, Botoșanii, un oraș care decade, în Sociologie românească, nr. 10-12 (oct.-noi). an III, 1938,, p. 505
v Tufescu, V. Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipiului Botoşani, Botoşani - istorie si contemporaneitate, p. 12-13
vi Iată o descriera a relațiilor dintre pământeni și anumiți evrei la jumătatea secolului al XIX-lea : «Anul 1848 debuta în mod nefericit cu un prim incident izbucnit între evrei ş i autorităţ ile din Principatele Române, urmat de un gest devenit treptat unul obiş nuit ş i anume acela al adresării unor memorii că tre guverne europene pentru soluţ ionarea unor probleme interne. Când facem o astfel de afirmaţie avem în vedere cererile elaborate de evreii, având statutul de supuşi ai Prusiei ş i ai Austriei, care, nemultumiţi fiind de intenţia reprezentanţilor Ministerului de Interne de a le închide sinagogile, se adresau pe rând celor două state pentru a fi sprijiniţi în acţiunea lor de protest. Reacţia „Departamentului treburilor dinăuntru”, concretizată într-o adresă către Secretariatul de Stat, faţă de solicitările amintite, dincolo de respingerea lor categorică , conținea şi o primă dovadă în privinţa disponibilităţii reduse a statului român de a accepta ca probleme interne să fie rezolvate în urma unor presiuni externe. Cererile erau considerate a fi necuviincioase, iar Secretariatului de Stat i se recomanda să intervină la consulatele de care aparţineau respectivii evrei pentru a fi opriți a mai face astfel de solicitări. » în Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, Vol. V. Coordonatori Vasile Ciobanu, Sorin Radu, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, Sibiu, 2010
vii După data scrierii lui Slavici, statul român, e adevărat că sub presiunea unor imperiali, a acordat drepturi cetățenești evreilor sudiți (foști sau actuali supuși austrieci sau otomani), a confirmat drepturi și evreilor pământeni în Muntenia, adică celor stabliți legal sau tolerați de mult timp.
viii Dar această atitudine se exprimă și prin legislațiile restrictive privatizate comunitar din Franța (Legea Gaysot).

ix Pe marginea unui editorial intitulat  O lege pentru neliniştea noastră de Carmen Mușat, în Observatorul cultural din  28 august 2015.
http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=32315&pageID=1#comments

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu