Treceți la conținutul principal

Strașnica posteritate a bruitiștilor. Un mesaj de la Gavril Ședran

Prietenul Gavril Ședran reacționează la postarea mea privitoare la baloanele prea umflate și pleznite ale mereu mereu re-exportatei «avangarde» zise românești, cu Dada-Tristan Tzara în frunte.
Reproduc mesajul cu acordul autorului. Voi adăuga în zilele următoare câteva precizări ultra-subiective referitoare la statutul scandalagiilor de la Zurich.

«Dragă Dane,

Probabil fără intervenția ta privitoare la Tzara nu aș fi deschis măcar cotidanul  „24 heures” din 30-31 ianuarie cu cele 3 pagini dedicate  centenarului  Cabaretului Voltaire din Zurich, unul între altele, centenar după centenar în neîntreruptul șir de aniversări  din programul automatului de împrăștiat ceață.  Dada-ul nu mă mai interesa încă din studenție. Radicalitate de magazin de mărunțișiri de și pentru băieți și fete de tați, bolșevisme de mucava. Am în vedere grupusculul bucureștean & company.  Cumintele și laboriosul Jean, dacă m-ar auzi, cu degetul ridicat și capul puțin aplecat într-o parte  m-ar amenda ca exagerat, nihilist chiar, nelalocul meu și bineînțeles anti-patriot. 

 Între excepțiile care salvează Dada-ul helvet se numără Walter Serner, care în 1916 numai băiețaș nu era. Avea  27 de ani și în urmă un parcurs de anarhist. Personaj mai degrabă întunecat, sulfuros chiar, care va sfârși tragic. În caruselul măștilor zurichoise e singurul adevărat provocator. Cu ocazia rarelor lui participări, serile Cabaretului sfârșeau în haos. Poliția nu s-a înșelat când s-a interesat de el; i-a înregistrat nu mai puțin de 34 de adrese, din 1915 până în 1933 (când i s-a pierdut total urma pentru un timp) deși părăsise Elveția încă din 1919, dezgustat  spunea el de « arivismul » celor de la Dada, „prizonieri în colivia propriului lor intelect”.

Hans Richter  spune despre Serner că a fost anarhistul total, iar Christian Schad consideră că ideile lui au fecundat Dada și i-au dat orientarea ideologică. Arp admira la Serner statura elansată, eleganța orientală, surâsul dandy și impresia de neadaptat modern. Uneori în loc de ochelari purta monoclu. Putea să aibă și expresii severe. Principala contribuție scrisă a lui Serner a fost „Letze lockerung - manifest dada”, un fel de Cod al bunelor maniere pentru uzul escrocilor, după ziaristul elvețian. Nu sună rău. Există o traducere integrală în franceză (făcută de Gerhard Bauer, apărută în 2008  sub titlul „Le dernier relachement - Manifeste dada” la editura „Coup d’enere” ) și selecțiuni în engleză. De ce o fi rămas Serner la periferie? Nu a fost destul de productiv pentru  o epocă stahanovist-fordistă ca cea a noastră? E încă de temut? Dosarul său trebuie să fi fost declasificat. Să fie ambiguitatea lui în materie de apartenență religioasă (evreu convertit la catolicism) care l-a făcut de două ori irecuperabil? În Germania există totuși din 1984 un premiu cu numele lui.

Oricum Serner era două clase peste Tzara, acesta un mic scandalagiu fără consistență. Provocator e prea mult spus. Scandalagiu cu monoclu  și … plagiator, căci în „manifestul” său din decembrie 1916 s-a servit copios din ideile manifestului dada al lui Serner, redactat și făcut public mai bine de o jumătate de an înainte. Și din „Manifestul literar” publicat în 1915 la Berlin de Hugo Ball și Richard Huelsenbeck. O făcea fără prea multe scrupule, cei trei părăsind Cabinetul zurichoaz care începuse să-și piardă publicul. Fără scrupule a fost și mai târziu când, auto-instituit ca arhivar al propriului ego,  s-a opus la deconspirarea surselor sale românești, Urmuz, ale cărui texte le cunoscute înainte de a fi fost publicate. În București neastâmpăratul licean nu putea să fi scăpat spectacolele subtile și devastatoare ale tânărului George Ciprian pe texte de Urmuz. Luat la bani mărunți dinTzara rămâne  zgomotul. Și totuși bine-orientatul Jean are dreptate. Poți să înoți contra curentului, dar nu să-i schimbi sensul. Oricum ordinea totalitară de orice culoare ar fi, cu timpul de partea ei și nenumărații servitori, lefegiii sau servili prin vocație, recuperează totul. Te admir pentru disperata ta angajare  în grămada politico-culturală care a devenit brandul protocronismului fanaro-carpatic („ratata” mi-a ieșit din întâmplare dar se potrivește). Disperant.

Unele informații găsite în cele trei pagini de ziar totuși m-au distrat. Am înțeles interesul sincer al junimii internaționale pentru spectacol. Unde mai puteau vedea în plicticosul oraș dintre munți un român săltând din cur, ca din burtă o dansatoare orientală, și un altul cântând la o vioară invizibilă, tot înclinându-se până la pământ, în timp ce poetaștri de diverse sorginți ai Cabaretului își citeau poemele simultane, simultan în patru diferite limbi. Și câte și mai câte. Ecoul nopților ce-au dus la închiderea restaurantului cabaret nu pentru îndrăzneli politice ci pentru tapaj nocturn (poliția era altfel îngăduitoare cu activitățile lușe din cartier;  Lenin și Krupskaia erau și ei pe aproape, la nr. 14 a străzii unde la 1 se aflat Cabinetul)  va detona un big bang de studii, teze de doctorat și titluri academice. Și continuă și astăzi, centenar. Ca-n basme, mă suii pe-o lingură scurtă, ...

Strașnică posteritatea bruitiștilor, pe care după excesele din iarnă-primăvară îi găsim recuperându-și forțele în distinsa companie a utopiștilor de pe  Muntele Verita. Vioristul fără vioară, care în ianuarie căuta de lucru în cartierul rău famat al Zurichului, crea costumele pentru „dansul de miezul nopții al demonilor din pădurea Arcengo”. Arp, Ball și Hennings făceau parte din public.  Departe și la adăpost de grozăviile războiului împotriva căruia combătuseră viguros și care continua pe undeva, surd, absurd, fără relaș. Sunt cumva (re)sentimentar?

Nu mă gândisem că radicalismul șmecherașului Tzara, care a prins pe picior greșit pe mai bune educatul grup elveto-german, era de fapt un tertip să scape de concentrare. Magistral descrisă de către Frederich Glauser e scena simulării înârzierii mintale, înaintea așa numitei comisii medicale de la Berna. Tzara cu vocabularul redus la „o !” și „a !”, cu bărbia lăsată și balele curgându-i pe cravata într-o parte și Glauser pe post de infirmier tamponându-l conștiincios. În România, așa cum era ea, cu racilele ei de atunci, n-ar fi mers, cum n-ar fi mers nici în Elveția dacă băiețandrul cu cravată și monoclu ar fi fost unul de-al locului. Mult prea grosieră prestația puștanului.  Au luat deci banii lui tăticu înțelegătorii șviți - dar l-au pus totuși sub urmărire pe „dementul precoce”, cum l-au clasat specialiștii în cerificatul eliberat -  psihiatrii sunt una, poliția alta, nici o schizură între. „A” și „o” vor deveni baza „poemelor fonice”, prin care Tzara declara că „unește tehnica primitivă cu sensibilitatea modernă” etc etc. Mítica  propoziție este extrasă din „Oeuvres completes” (tome I, p552, Flammarion, Paris, 1975). 

Trezită-mi fiind curiozitatea, am fost tentat să mai cotrobăiesc un pic prin labirinturile netului. M-am întrebat ce căuta o Else de Freytag-Loringhoven, născută în 1874 (baroneasă prin căsătorie, dar trăind și murind în mizerie), între puștani de familii bune-bune (Tzara n. 1896, Duchamp n. 1887, Serner n.1889). Nu regret ce am descoperit (eu, altfel lucrurile sunt demult știute), deși mi-a mai tăiat din simpatia și prețuirea pentru Duchamp.

Bun, descoperirea e sub semnul ipotezei, dar mai mult decât plauzibilă. Artistul care a trimis urinoarul, Richard Mutt, a fost în realitate o femeie, tocmai baroneasa. Mai multe informații converg. 1 - Scrisoarea lui Duchamp trimisă surorii lui în care afirmă că expeditorul urinoarului deși semna cu nume de bărbat era o femeie. Ce rost ar fi avut să-și mistifice și sora, în plus aflată în Franța?  2 - Titlul „Fântână” a fost propus de organizatori, nu de Duchamp. 3 - Subiectul „scatologic” e mai apropiat de profilul baroanei decât de cel al lui Duchamp. 3 - Alfred Stiglitz expune urinoarul cu titlul „Madona din sala de baie”.  In Mercure de France în 1918 se argumentează pentru titlul „Buddha din sala de baie”, forma trimițând la un Buddha șezând.  4 -  În același an, 1917, baronesa face o sculptură intitulată „Dumnezeu” - ready made de recuperare, un sifon de canalizare în plumb, care, culmea, a supraviețuit. Hazardul. Similitudinea „inspirației” și a lipsie de respect pentru sacru sunt evidente. 5 - Cât despre semnătură (R MUTT), de ce nu ar putea să fie citită invars MUTT R, adică „mutter” numele dat Elsei de apropiații ei. 6 - În momentul în care Duchamp își atribuie „lucrarea”, nefericita Elsa fusese demult marginalizată, uitată, moartă. Duchamp are o scuză chiar dacă dacă morala iese puțin șifonată. Lucrarea, e adevărat, se înscrie coerent în demersul lui iar consecințele pentru posteritate ar fi fost aceleași. Rolul personalităților în istorie. Trăiască  dialectica. Chiar susținută de autorități  în materie (Julian Spalding, Glyn Thompson, Irene Gamel, cu CVuri respectabile)  ipoteza rămâne ipoteză și apute a pucioasă în Biserica Artei Contemporane. Una peste alta, mie îmi place autenticitatea  baroanei, nec vir, nec mulier de-adevăratelea. Unică. Superbă. Nu mă mir că a publicat pozie în aceeași revistă în care semna și Joyce, iar Wiliam Carlos Wiliam îi acordă un capitol în din propria autobiografie.

Apoi mi-a fost rău, cu acest prilej sângerându-mi rana niciodată închisă din anii studenției, sentimentul metafizic al neputinței. Mi-a revenit în memorie un vers al lui Cotruș pe care mi-l spuneam scrâșnind prin anii 60 „mâine o să-mi fac pită din dinamită”.  Cred că de-atunci, unii după alții, șir de neadaptați, și-l transmit ca pe-o ștafetă, fără să știe al cui e, fără să-l știe.

Te îmbrățișez GTS

PS Pe net te descurci infinit mai bine decât mine, așa că îți trimit  nu dosarele pe care le-am făcut ci doar situl articolului: http://www.24heures.ch/culture/dada-100-ans-dadalphabet/story/13351205

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O mizerabilă formă a confuziei criteriilor

« Cercetarea lui George Voicu seamănă cu gestul energic al omului care deschide larg fereastra, într-o încăpere neaerisită. Ne atrage atenţia, implicit, că nu e suficient să examinăm cvasi-dispariţia evreilor din cultura română de azi, sau uciderea lor, în timpul Holocaustului. E necesar să rememorăm premisele şi contextele care au putut face toate acestea cu putinţă. »- scrie Laszlo Alexandru în revista sa electronică , recenzând cartea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu , recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti. Voi citi negreșit cartea lui George Voicu. Tocmai fiindcă probabil rememorează nu doar premisele și contextele cvasi-dispariției ci și cele ale prezenței evreilor în cultura română. Fiindcă, tocmai acest aspect este adesea eludat de cercetarea românească. Ne-am putea întreba ce are acest subiect istoric, de altfel pasionant și plin de triste învățăminte de minte pentru

Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc

 Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc Texte și surse documentare. Stimați colegi scriitori, difuzez o serie de legături, sau linkuri cum se zice în romgleză , pentru informarea Dvs., pentru reconstituirea unor intervenții în presă, care, în rezumat, se reduc la un denunț, inițiat de Nicolae Manolescu, relansat de Andrei Cornea, Andrei Oișteanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș. În spatele unei pretinse polemici grupul declară, în toate oficinele la care au acces, că aș prezenta un sindrom de antisemitism . Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra , că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa . Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară , publicate d

România. Secolul al XIX-lea. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri

 Invazia economică și demografică a României în a două jumătate a secolului al XIX-lea are un aspect care poate fi pus în legătură cu comerțul actual de droguri. E vorba de cucerirea până aproape de monopolizare a comerțului cu alcooluri de către evrei. Singura cârciumă din Copalnic-Mănăștur, localitate ardeleană în care au trăit strămoșii mei, era ținută de evreica Zeiger Roza, localul fiind așezat lângă pod. Vindea alcool extras din porumb care provoca uneori orbirea consumatorilor. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri.