Deși am terminat de scris o carte despre cenzură și ar trebui s-o las baltă cu cenzura, tot mai adun note privitoare la acțiunea acesteia în România dinainte de Zaveră (1989). În textul de mai jos mă interesează lista de cărți aici menționate, retrase de pe piață sau oprite de la difuzare. Diversitatea lor dă o măsură a tipului de control pe care îl exercita Partidul comunist, de fapt o politică echilibristică, de echilibru mereu pus la încercare, între tendințele ideologice contradictorii ce se manifestau în societatea românească și chiar în interiorul P. C. R. Toate orientările ideologice actuale se întrevedeau deja cu mult înainte de 1989, în interiorul partidului comunist, dar manifestarea lor nu căpăta o expresie ideologică clară, era dispersată prin studii sociologice, prin romane, prin articole de ziar. Era însă evidentă această diversitate, pentru observatorul social care eram, în actele decizionale ale unor conducători locali ca și în activitatea ministerelor care erau, cum se știe, controlate de activiști superiori specializați.
Așa se explică diferențele de politică în domeniul culturii sau învățământului, de pildă, între perioadele relativ liberale în cadrul guvernelor Maurer, prin Pompiliu Macovei (1965-1971) și Mircea Malița, față de politica aplicată sub supravegherea lui Leonte Răutu de N. Popescu-Doreanu, Miron Constantinescu, Constanța Crăciun.
Așa se explică prezența atâtor foști membri de partid în structurile de conducere ale partidelor înființate după 1989, nu doar prin tactica «entrismului» sau prin dorința de a bruia câmpul politic în favoarea singurei forțe organizate, FSN.
Devine greu de explicat chiar și pentru adepții național-comunismului de ce era nevoie să asculți «ungurimea» scandalizată de scoaterea la iveală a adevărurilor despre colaboraționismul liderilor ei mai vechi sau mai noi cu sovieticii ocupanți, în timp ce blochezi atâtea adevăruri din istoria românilor, în numele ideologiei «comuniste» mereu rescrise, de care nu ai curajul de a te lepăda deschis. Și mai ales să întârzii editarea operelor publicistice ale lui Eminescu sub presiunea Rabinului Roșu, Mozes Rosen, lider al resturilor unei comunități care se mutase în Israel demult.
Dan C.
Biblioteca de idei / Cu privirea spre Corneliu Vadim Tudor – scriitorul!
Nu obişnuiesc să îngreunez meditaţiile diurne ale cititorilor acestei rubrici cu elemente de actualitate politică. E un spaţiu cultural, iar cultura adevărată, care depinde astăzi în bună măsură de mersul politicii, se „fereşte” de implicaţiile „adânci” şi „adâncitoare” ale Politicului ca marcă. Cu toate acestea, nici nu pot ocoli subiectul acestor zile – moartea lui Corneliu Vadim Tudor.
Deşi am fost colegi patru ani în Senatul României, nu voi mărturisi elemente, oricât ar fi ele de interesante, din culisele acelor ani (1992–1996). Aceasta, mai ales, pentru a-i proteja pe „patrioţi”, pentru că multă lume a crezut masiv, atât în P.U.N.R. (! Am fost reprezentantul acestui partid în Parlament!), cât şi în P.R.M.
În mintea mea rămâne ca un moment cardinal „întâlnirea” dintre „numele” meu şi „numele” Corneliu Vadim Tudor. Am fost onoraţi de destin cu „ocazia” de a fi „schingiuiţi” în discuţii (evident, separate!) la cabinetul şefului propagandei comuniste româneşti – Mihai Dulea. Prin Bucureşti circula în acea vreme (primăvara lui 1984) verbul „a duli”, cu formula curentă „ai dulit-o”. O „duliserăm” amândoi. Eu, pentru „Fariseii lui Iehova”, apărută la Editura Politică (director Valter Roman!), iar Vadim pentru lucrarea „Saturnalii”, tipărită la Editura Albatros, şi pentru care ura stârnită în rândul unei etnii româneşti s-a finalizat prin retragerea cărţii.
S-au regăsit pe lista cu „noi”, de asemenea, Florin Tucă, pentru cartea sa „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz” şi Romulus Zaharia, pentru romanul său „Ademenirea”, unde reflecta realităţi clujene din perioada imediat următoare instaurării regimului comunist, din care rezulta foarte clar că primii comunişti (foşti ilegalişti) au fost cu precădere evrei şi unguri.
Din aceste considerente de „oportunitate” sau „inoportunitate”, eu m-am considerat solidar cu C.V. Tudor, începând cu acel an. Şi i-am învăţat pe de rost poezia incriminată, iar versurile: „Trist cartofor, tu monument de ură/ Satyr drapat în giulgiu vişiniu/ Cum vii să faci tu ordine-n cultură/ Mai bine-ai vinde nasturi şi rachiu/ Mici echiMoze-s ochii tăi, de fiară/ Rânjeşti ca râia, hoţ, cu colţii răi/ Mefiboşet gângav şi fără ţară/ Răufăcător eşti tu, cu toţi ai tăi/ Nu îţi lipsea, aveai de toate,/ Stăteai pe Roze-n caldul tău bârlog/ Când ai sărit la creastă, pintenog,/ Să răstigneşti o nouă sanctitate/ La care eu de-un secol mă tot rog” mi-au rămas pe buze multă vreme. Căci era „ţintit” chiar Mozes Rozen, preşedintele Comunităţii Evreieşti, iar eu eram abonat la „Revista cultului mozaic” şi urmăream viaţa culturală a etniei româneşti provenite din „poporul ales”.
Timpul le măsoară pe toate. I s-a spus mult, poate prea mult, „Tribunul”. Eu cred în postumitatea care-i va aşeza, cu bună măsură, măsurate, contribuţiile sale literare. Căci Corneliu Vadim Tudor, dincolo de multe balasturi separabile, a fost un excelent scriitor!
Comentarii
Trimiteți un comentariu