vineri, 27 februarie 2015

Cârteli și mirări

În numărul 5/2015 al revistei România literară citesc un text care mi se pare expresia delirului de putere, bazat pe amenințări, șantaj, cu evocarea practicilor de troc care au gangrenat și gangrenează încă evident viața literară și universitară ante și post-comunistă.
Nu prididesc, de mai bine de un deceniu, să mă mir de glissando-urile grotești ale acestui fost spirit tutelar al literaturii române sub Ceaușescu.

Ce ne lasă să înțelegem Nicolae Manolescu în editorialul său? Că e dreptul unui juriu să decidă cum îl taie capul ce fel de sancțiune premială distribuie și cui, orice contestație fiind contrară practicii jurizării. 
Așa ar fi dacă jurizarea s-ar fi făcut corect. Dar, așa cum reiese din intervențiile publice ale unor membri ai juriului, jurizarea nu s-a făcut nici transparent, nici metodologic corect. Atunci?
N. Manolescu crede că dacă cineva i-a acordat cuiva ceva, atunci cel care a primit acel ceva trebuie să fie recunoscător donatorului și să-și țină gura, ba mai mult să-l și considere, prin definiție, demn de premii naționale, de recunoștință într-un domeniu care nu are nici o legătură cu situația de troc construită de N. Manolescu.
Iată referința : « Merită să le arăt obrazul. Sau să-i împrospătez lui Al. Goldiş memoria: a fost premiat de USR şi de ARIEL, invitat în juriul Turnirului de Poezie, a avut rubrică în România literară. Totul în coordonarea „odiosului” Gabriel Chifu!»

N. Manolescu produce o demonstrație de gândire implacabilă! Ca și cum de asta ar fi vorba! Cu reducția la EGO. [doar dacă sunt supărați pe mine!] * 

După acest tip de logică, universitarii care au obținut titlul de doctor în fața unei comisii din care a făcut parte și N. Manolescu, nu au dreptul să formuleze rezerve eventuale față de opera sau activitatea lui N. Manolescu, sub amenințarea dulce că merită să li se arate tovalul, gestul grațios-evocator de bătaie gingașă a degetului pe obraz. 
Și cum N. Manolescu a făcut parte din multe comisii, numărul celor care i-ar fi, după această logică, definitiv sau temporar îndatorați, (în funcție de calificativul obținut ¿), trebuie să fie mare. Poate fi ușor constituită lista presupușilor îndatorați, informațiile de acest gen fiind disponibile în spațiul public.

Nu exclud, desigur, ipoteza unei bătălii pentru putere, evocată de N. Manolescu. O astfel de proiecție, am putea insinua, că va fi fost și la baza inițiativei înființării unor asociații «paralele». Deși dreptul de asociere nu e  limitat de nici o lege morală, nici de sentimentul de recunoștință față de atât de curajoșii și înțelepții înaintași, la care face apel N. Maolescu.
Ar fi oare posibil ca N. Manolescu să înțeleagă că nu e Pater Patriae, nici Salvatorul scriitorilor, și să-i lase de izbeliște pe mai tinerii sau mai vîrstnicii scriitori care cred că se pot descurca singuri, fără înțelepciunea bătrânească a mentorului.

Dacă vor avea nevoie de bătrâni, mai tinerii noștri vor trage poate vreo concluzie din povestea Țării fără bătrâni. Cel care își va fi ascuns Tatăl se va duce să-i ceară sfatul acestuia. Iar dacă nimeni nu va veni să-i ceară un sfat Președintelui, pentru salvarea Republicii Literelor Române, înseamnă fie că nu au apărut dușmani, fie că Republica s-a salvat singură, fie că nimeni nu mai cunoște adresa mail a bătrânul părinte. Salus populi ou Reipublicae suprema lex esto.

În ce mă privește, nefiind nici tânăr, nici concurent la vreun premiu, mă uit mai degrabă spre zona strict administrativă din activitatea unei asociații care are mare nevoie de transparență, de administrare corectă și de comunicare eficientă. La acest nivel se manifestă criticile mele, în calitatea de membru. 
Mi-a aduc aminte că l-am întâlnit acum nu știu câți ani, pe Eugen Uricaru la ieșirea din sediul Uniunii. Nu era încă fost sediu. Tot mai cârtești? mi-a șoptit el zâmbind amical și oarecum complice.
Nu știu la care din cârtelile mele făcea aluzie, nici nu l-am întrebat. Se gândea poate la cârteală publică, când am cerut, la o adunare a scriitorilor, în cadrul căreia ne era impus de Partid un președinte ne-ales, cu falsificare voturilor, pe vremea Răposatului, să mi se restituie cărțile unor autori români exilați și deloc comuniști, confiscate la revenirea în România de niște vameși-securiști?

Profit de ocazie să repet alte cârteli re-făcute publice recent.
Iată care ar fi urgențele a căror gestionare este, pentru mine, esențială. 
  1. Regăsirea arhivei Uniunii scriitorilor din perioada anterioară lui 1989, despre care mi s-a spus oficios că ar fi dispărut, cu unul din colegi ar fi distrus-o, că a fost devastată sau vândută de un coleg bețivan. Am cerut de mai multe ori oficial acces ca cercetător. Nu am primit un răsăpuns adecvat și clar. Care este adevărul?  
  2. Donarea arhivei la Arhivele Naționale pentru a fi ferită de distrugere și pentru ca să devină accesibilă cercetării științifice.
  3. Pentru perioada de imediat de după decembrie 1989, reconstituirea arhivelor ședințelor de Consiliu, cu procesele verbale privitoare la deciziile luate de Consiliu, inclusiv cele referitoare la ipotetica ștergere a unor datorii față de Fondul Literar. Această a două temă e legată de privatizarea abuzivă a Fondului, de către persoane care erau implicate în activitatea acestuia înainte de privatizare (George Bălăiță, Ugen Uricaru).
  4. Analiza gestiunii conducerilor succesive, prin contestarea quitusurilor și angajarea unui cabinet contabil indepenent.
  5. Reînființarea Fondului Literar ca instituție integrată Uniunii, de gestiune a drepturilor de autor, instituție cu caracter asociativ (nu comercial).
  6. Contestarea dreptului COPYRO de a se declara continuatoarea legală a Fondului Literar. 
  7. Reluarea continuității Societății Scriitorilor Români (din România și străinătate), posibilă devreme ce Uniunea Scriitorilor a fost continuatoare SSR în momentul înființării de după 1945. 
Dan CULCER, 27 februarie 2015
2015 > Numarul 5 > Pe când un referendum literar?

Editorial:
Pe când un referendum literar? de Nicolae Manolescu

O modestă (sic!) propunere, Apel către Juriul Premiului Mihai Eminescu: iată titlul unui veritabil protest pe internet semnat (deocamdată, 21 ianuarie) de 32 de tineri scriitori, majoritatea poeţi, câţiva critici, restul necunoscuţi, contra deciziei juriului de la Botoşani. Aş remarca mai multe lucruri.
Să încep cu modalitatea aleasă de semnatari, una cum nu s-a mai văzut, fiind vorba de literatură. Într-un mod cât se poate de jignitor, votul a şapte critici binecunoscuţi este condamnat drept o „dezertare de la misiunea” care le-a „fost încredinţată”, ca „servirea unor interese de grup” sau, şi mai grav, ca o „malversaţie”. Este evident că autorul textului nu ştie ce spune şi nici nu are proprietatea cuvintelor. Unui juriu literar nu i se încredinţează o misiune. Întrebarea cea mai simplă ar fi: de către cine? Un juriu are o datorie, dar asta e altceva. O responsabilitate. Tinerii semnatari pun la îndoială o decizie adoptată prin vot secret de către şapte critici reputaţi din două generaţii, de la care, pretinde apelul, „au învăţat (ei înşişi) în deceniile din urmă poezie”. Orice juriu, inclusiv Nobel, poate greşi. Problema juriilor literare nu priveşte infailibilitatea judecăţii, ci autoritatea celor care le compun. Autoritate altminteri recunoscută de semnatari, de vreme ce acceptă că membrii juriului le-au fost învăţători. Dar de la ce autoritate se revendică cei 32 de tineri, convinşi că e vremea să alcătuiască ei înşişi un juriu mai competent? Şi, mai ales, ce anume îi îndreptăţeşte să afirme că „anul acesta ştacheta a coborât nepermis de jos”, mai rău, că „s-a prăbuşit” şi că „mai jos de atât, o spunem cu fermitate (sic!), e greu de ajuns”? Îmi vine greu să cred că nici unul din cei care şi-au angajat semnătura nu recunoaşte valoarea unor poeţi precum Nicolae Prelipceanu sau Gabriel Chifu. (Dacă aş fi maliţios, aş adăuga că ştacheta ar putea fi coborâtă cu adevărat jos de tot dacă un juriu de tineri douămiişti ar acorda premiul la mai bine de jumătate din semnatari.) Ei chiar le-au citit cărţile? Mă îndoiesc. A pune la îndoială valoarea operei celor doi poeţi, de atâţi critici importanţi constatată, e un bizar exerciţiu de iresponsabilitate agresivă. Între semnatari sunt critici care au avut rubrică în România literară condusă de Gabriel Chifu şi care au scris exact ce au considerat de cuviinţă, fără a li se schimba o virgulă: firesc era să scrie şi acum, nu proteste stupide, ci articole, pe care le-am fi publicat imediat, în care să le explice membrilor juriului de ce cărţile cu pricina sunt lipsite de valoare. Le stăm în continuare la dispoziţie. Unii din membrii juriului au făcut-o, ei. Şi atunci cine e vinovat de a nu vedea „relieful valoric în linii juste”? Răspunde fiecare din noi de ce scrie el însuşi. Şi nu prin proteste colective, care nu sunt altceva decât o formă de laşitate intelectuală. Oricât de ferme (sic!) se doresc a fi.
Fermitatea nu face parte din limbajul critic, ci din cel politic. Dar cuvântul dă la iveală substratul protestului: e vorba de o luptă pentru putere. De un război al generaţiilor. Declarat „bătrânilor” de către „tineri”. Doar că, nici dacă am accepta că aşa stau lucrurile, n-am putea fi de acord cu maniera în care tinerii înţeleg să-l poarte. Nu există decât un singur mod normal şi civilizat de a câştiga un astfel de război: scriind literatură bună. Iar ca sarcina de a acorda premii să treacă în responsabilitatea tinerilor (înţeleg că asta îi roade pe unii!), e nevoie de o autoritate, care însă nu se capătă prin proteste, ci prin opere. Pe când un referendum literar?
Mă uit pe lista de semnături. La unele mă aşteptam. Doi poeţi în ebuliţie permanentă, din păcate, nu literară, şi care întârzie să dea în clocot, prezenţi, în schimb, de câte ori se pune ceva la cale, n-au mai publicat poezie de o bună bucată de vreme: Liviu Antonesei, trecut cu arme şi bagaje în gazetărie, şi Florin Iaru, talent cu polonicul, caracter cu linguriţa. Caracter de dimensiuni asemănătoare dovedeşte Octavian Soviany, a cărui teză de doctorat avea ca subiect opera lui Marin Mincu şi coordonator pe…Marin Mincu. (Părându-i-se probabil că este insuficient lăudat, Mincu a respins teza!) Mă miră, nu foarte tare, semnătura lui Paul Cernat, deşi decis să nu se mai amestece în viaţa literară, căruia i-am oferit o rubrică în România literară, pe care a susţinut-o un timp, până când i-a căşunat pe mine, nu ştiu de ce, şi-a luat jucăriile şi a plecat la „Observator cultural”. Ce să mai zic de academicii Andrei Terian şi Al. Goldiş, cărora nu le găsesc în nici un fel rostul pe listă, doar dacă sunt supăraţi pe mine în urma unei polemici şi profită de ocazie ca să se ia de Gabriel Chifu. Merită să le arăt obrazul. Sau să-i împrospătez lui Al. Goldiş memoria: a fost premiat de USR şi de ARIEL, invitat în juriul Turnirului de Poezie, a avut rubrică în România literară. Totul în coordonarea „odiosului” Gabriel Chifu! Ciudat e că printre semnatari sunt scriitori publicaţi, nu o dată, sau chiar nominalizaţi la Premiul „Cartea Anului” al României literare, şi despre care în revista noastră s-a scris, precum Claudiu Komartin, tot mai otrăvit pe măsură ce scrie tot mai prost, Andrei Dósa, cu un debut primit de noi cu simpatie, Ştefan Manasia, Ionel Ciupureanu sau Marin-Mălaicu Hondrari. Şi ei vor să acorde premii înainte de a primi? Sau înainte de a avea o operă? Ceea ce au publicat deocamdată cei mai mulţi trebuie confirmat. Promisiuni neonorate sunt destule.
Proteste precum acesta sunt necolegiale şi dovedesc nu numai invidie, dar şi o necunoaştere a regulilor lumii literare. Ca să nu spun că, în definitiv, nu au nici un sens. Ele afirmă peremptoriu şi fără acoperire un singur lucru: daţi-vă la o parte, ca să venim noi. Îmi amintesc de recomandarea lui Heliade Rădulescu de acum un secol şi trei sferturi. În munteneasca lui, Heliade le spunea, într-un context diferit şi cu o altă ţintă, tinerilor epocii preromantice: Scriţi, băieţi, numai scriţi! Când veţi avea, dragii moşului, o operă în stare să facă autoritate, vom mai discuta. Treaba voastră nu e să protestaţi, ci să scrieţi. Aţi băgat la cap, Radu Niţescu, Sorin Despot, Laurenţiu Ion, Nicolae Avram şi, ultimul pe listă, deşi mai degrabă primul, Radu Vancu? À bon entendeur salut!

 [Nicolae MANOLESCU]
--------------
Eu nu sunt supărat pe N. Manolescu, sunt doar profund dezamăgit. Cândva mă îmcontram cu unii colegi de redacție pe tema rezervelor exprimate de aceștia cu privire la necesitate de a-l invita la un colocviu despre roman. Nu mai cred demult că metaforele folosite de critic pentru a construi o tipologie a romanului sunt altceva decât butaforie. (d.c.)

marți, 24 februarie 2015

Pentru un început de reformă a Uniunii Scriitorilor din România Scrisoare deschisă către domnul Nicolae Manolescu, preşedintele USR

 Sursa http://www.observatorcultural.ro/Pentru-un-inceput-de-reforma-a-Uniunii-Scriitorilor-din-Romania*articleID_31485-articles_details.html
Către domnul Nicolae Manolescu,Preşedintele Uniunii Scriitorilor din RomâniaDomnule Preşedinte, După cum ştiţi, Apelul semnat la sfîrşitul lunii ianuarie de mai mulţi scriitori, jurnalişti şi oameni de cultură, prilejuit de acordarea Premiului „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia, a generat o serie de reacţii şi ecouri. Dincolo de atitudinile şi poziţiile exprimate cu privire la acest subiect, dezbaterile au scos la iveală o serie de probleme structurale legate de funcţionarea USR. Subiectul spinos al legii timbrului cultural obliga o dată în plus Uniunea Scriitorilor din România să procedeze la un dialog real, pe care aceasta a refuzat să îl poarte, cu toate părţile implicate în producerea, publicarea şi promovarea literaturii române a prezentului. Nici o dezbatere de idei, nici o decizie luată în urma unor confruntări fertile de opinii, nici o viziune coerentă, nici un proiect sistemic ce ar putea privi funcţionarea în anii următori nu vin astăzi din partea factorilor decidenţi în USR.În esenţă, credem că toate aceste probleme sînt legate de faptul că Uniunea nu a trecut pînă în momentul de faţă printr-un proces de reformă, perpetuînd o serie de sechele şi inerţii moştenite din mandatele anterioare sau chiar din perioada comunistă. Din acest motiv, fără a avea pretenţia de a acoperi toate problemele actuale ale USR, Grupul pentru Reforma USR, la care au aderat peste 70 de scriitori activi: prozatori, critici, poeţi, dramaturgi, membri şi nemembri ai Uniunii (aceştia din urmă fiind potenţiali candidaţi la statutul de membru, cu condiţia ca USR să redevină o organizaţie coerentă care îi poate reprezenta în lumea actuală), vă adresează o suită de propuneri pentru un început de reformă reală a Uniunii Scriitorilor: 1. Pentru a evita pe viitor ipostazele controversate precum acelea în care s-a aflat dl Gabriel Chifu de-a lungul ultimilor ani (în dubla sa calitate de Vicepreşedinte al USR şi de premiant constant al Uniunii), propunem includerea în Statutul USR a situaţiilor de incompatibilitate şi conflict de interese – aspecte profund nocive ale vieţii literare, care facilitează apariţia unor fenomene precum traficul de autoritate sau corupţia (mita mascată sub formă de premii, finanţări sau alte recompense). În mod concret, vă propunem ca, prin Statut, toate persoanele aflate în conducerea USR (preşedinte, vicepreşedinţi, membrii CD, membrii CUSR, preşedinţii filialelor, membrii Comitetelor de Conducere ale filialelor – ultimii fiind persoanele care numesc juriile filialelor) să fie exceptate, pe perioada desfăşurării mandatului, de la posibilitatea de a primi vreun premiu acordat fie în mod direct de către USR, fie în cadrul evenimentelor patronate de USR.2. În această ordine de idei, considerăm că este firească şi necesară o revenire la prevederea, abrogată la Întrunirea Comitetului Director al USR din 14 decembrie 2012 (http://www.uniuneascriitorilor.ro/19-12-2012-intrunirea-comitetului-director-din-14-decembrie-2012/), conform căreia un preşedinte al Uniunii Scriitorilor nu poate ocupa această funcţie decît pe parcursul a două mandate. Practica ne arată că un număr nelimitat de mandate pentru conducerea unei instituţii nu este de natură să întărească mecanismul democratic de decizie.3. După cum bine ştiţi, pe data de 3 decembrie 2014, Camera Deputaţilor a adoptat Legea pentru finanţarea revistelor de cultură reprezentative din Romînia (http://www.uniuneascriitorilor.ro/10-12-2014-legea-pentru-subventionarea-revistelor-de-cultura-fost-aprobata/), care aşteaptă acum promulgarea din partea Preşedintelui României. În varianta adoptată, legea prevede că „revistele uniunilor de creatori din România [...], precum şi alte reviste şi publicaţii culturale vor fi finanţate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii, cu suma de minimum 4500 mii lei, sumă indexabilă anual“. Întrucît e de estimat că, la fel ca în anii anteriori, Uniunii Scriitorilor din Romînia îi va reveni cea mai mare parte din suma de „minimum 4500 mii lei“ (4.500.000 de lei „noi“, adică în jur de 1.000.000 de euro), iar aceşti bani provin din fonduri publice, considerăm că sînt de maximă importanţă corectitudinea şi transparenţa modului de distribuire a acestor fonduri către revistele de cultură reprezentative. În plus, recenta apariţie pe agenda publică a polemicii legate de noua lege a timbrului literar, care a stîrnit controverse şi dezbateri aprinse şi risca să creeze un nou hiatus între scriitori, edituri şi publicul cititor, obligă Uniunea Scriitorilor să se responsabilizeze, procedînd la transparentizarea proceselor prin care banii pe care USR îi gestionează ajung să fie folosiţi ca o investiţie reală în cultura vie şi în proiecte publicistice care au legătură cu stricta actualitate literară. În acest sens, vă propunem:(a) elaborarea unei proceduri riguroase şi transparente de împărţire a fondurilor către revistele solicitante;(b) evaluarea solicitărilor pe baza unor dosare de aplicaţie (eventual, după modelul unor competiţii de tradiţie în România, precum aceea organizată de AFCN);(c) ierarhizarea cererilor de către o comisie independentă, ai cărei membri să aibă experienţă de evaluatori şi din care să nu facă parte persoanele cu funcţie de conducere în USR, angajaţi ai revistelor care solicită finanţare sau orice altă persoană cu interes patrimonial în distribuirea fondurilor. Ni s-ar părea obscen, de pildă, ca o persoană care lucrează sau colaborează constant la o revistă care apare sub egida USR să decidă ce sumă i s-ar cuveni respectivei reviste.4. Problema transparenţei se ridică şi în cazul admiterii de noi membri în Uniune. În acest sens, e simptomatică (şi, nu mai puţin,bizară) decizia Consiliului USR din data de 17 noiembrie 2014, cînd, pe lîngă cei 80 de membri validaţi la propunerea Comisiei de Validare, „au devenit membri“ ai USR nu mai puţin de 240 de stagiari (http://www.uniuneascriitorilor.ro/21-11-2014-comunicat-2/). Altfel spus, pe durata unui singur an, USR, care număra anterior aproximativ 2.400 de membri, şi-a sporit numărul de membri cu 13%! Dincolo de faptul că o asemenea inflaţie de noi membri ridică serioase semne de întrebare cu privire la nivelul profesional al Uniunii în ansamblul ei, considerăm că problema trebuie clarificată şi sub aspect procedural. Astfel, potrivit noului Statut (v. în special Anexa 2: Regulamentul Comisiei de Validare), adoptat în primăvara anului 2013, statutul de membru (titular) în USR se obţine doar pe bază de dosar şi prin decizie a Comisiei de Validare. Or, după cum au declarat mai mulţi stagiari deveniţi peste noapte membri, cei 240 au fost titularizaţi fără să fi depus un nou dosar care să solicite acest lucru. Situaţia nu ar fi fost, poate, atît de bizară dacă CUSR ar fi decis titularizarea tuturor stagiarilor. Numai că, parcurgînd cele două liste, se observă că: au existat şi stagiari care, în 2014, au devenit titulari urmînd prevederile Statutului (adică depunîndu-şi dosarul la Comisia de Validare); au existat stagiari cărora, deşi şi-au depus dosarul la Comisia de Validare, li s-a refuzat admiterea ca titulari; dintre stagiarii care nu şi-au depus dosar, titularizarea devălmaşă s-a realizat doar pentru unii, în timp ce alţii au rămas în continuare cu statutul de stagiar. Întrucît toate aceste decizii par aleatorii, dacă nu chiar discriminatorii, vă solicităm, domnule Preşedinte al USR, să lămuriţi public următoarele două probleme: (a) care a fost temeiul pentru care CUSR a decis titularizarea anumitor stagiari prin încălcarea Statutului (care prevede că admiterea ca membru titular al USR se face doar pe bază de dosar şi doar de către Comisia de Validare)? (b) care au fost criteriile după care s-a decis titularizarea doar a anumitor stagiari? Considerăm că, răspunzînd acestor întrebări, veţi contribui într-o măsură semnificativă la contracararea vocilor care prezintă USR ca pe un sistem clientelar şi discreţionar.5. În perspectivă, asemenea situaţii ar putea fi evitate într-o manieră extrem de simplă: dacă, urmînd exemplul altor instituţii democratice, USR va publica, de fiecare dată, pe site-ul său, procesele-verbale ale şedinţelor Comitetului Director şi ale Consiliului USR. Avantajele unei asemenea practici ar fi numeroase. Ajunge să enumerăm aici doar cîteva:(a) membrii Uniunii ar putea monitoriza astfel gradul de implicare al aleşilor lor şi modul în care aceştia le reprezintă interesele;(b) membrii USR ar înţelege mai bine temeiurile anumitor decizii, care altminteri le rămîn uneori opace, în condiţiile în care comunicatele transmise de conducerea Uniunii se caracterizează printr-un stil eliptic sau lipsit de claritate;(c) membrii Uniunii se vor putea convinge astfel mai bine că la nivelul conducerii asociaţiei sînt nu doar tolerate, ci chiar încurajate luările de poziţie critice, problematice şi „disidente“;(d) în general, o asemenea transparenţă va promova imaginea USR ca instituţie democratică şi în afara breslei scriitoriceşti.6. În aceeaşi ordine de idei, considerăm benefică informarea membrilor Uniunii cu privire la bugetul anual de venituri şi cheltuieli al organizaţiei din care fac parte. În condiţiile în care cea mai mare parte a membrilor USR (în prezent, peste 2600, să ne reamintim) plătesc anual o cotizaţie de 100 de lei, credem că e important ca aceştia să fie corect informaţi cu privire la modul în care se cheltuiesc nu doar banii publici, ci şi banii lor. Prin urmare, propunem ca, la sfîrşitul fiecărui an, să faceţi publice, pe site-ul USR, salariile sau indemnizaţiile membrilor din conducerea USR, sumele alocate diverselor programe sau reviste susţinute în mod direct de USR şi alte categorii de cheltuieli (deplasări etc.). Totodată, considerăm că ar fi utilă o informare mai detaliată a membrilor cu privire la oportunitatea anumitor cheltuieli, nu doar sub aspect financiar, ci şi sub aspectul rezultatelor şi al impactului pe care acestea le au în beneficiul organizaţiei. De exemplu, credem că e important să se arate că o activitate precum „Turnirul poeţilor“ facilitează stabilirea de contacte şi încheierea de parteneriate cu instituţii similare din străinătate (asociaţii, reviste, edituri etc.) şi că beneficiază de o mediatizare internaţională – că, mai exact, ea reprezintă o activitate care, înainte de toate, serveşte scopurilor USR ca breaslă şi nu rămîne un simplu pretext turistic de care conducerea Uniunii se serveşte în tentativa de a-şi fideliza anumiţi membri.7. Nu în ultimul rînd, vă propunem, domnule Preşedinte, o modalitate elegantă, democratică şi statutară de a soluţiona (cel puţin provizoriu) nemulţumirile din cadrul breslei. Nu ne iluzionăm că am putea atinge vreodată un consens deplin (care nici nu ar fi de dorit, în opinia noastră) cu privire la problemele care vizează activitatea Uniunii, dar nu credem că exagerăm nici dacă vă atragem atenţia că în primul sfert al mandatului dv. actual (al treilea) aţi provocat mai multe nemulţumiri decît în primele două mandate la un loc. Tocmai de aceea, vă propunem să convocaţi o Adunare Generală a USR, mai ales în condiţiile în care aceasta nu a avut loc în 2013, deşi era obligatorie, conform recent votatului Statut. În acest fel, vom putea discuta deschis cele mai importante probleme ale Uniunii şi vom putea solicita un vot de încredere (sau contrariul lui) pentru dv. şi pentru actuala echipă de conducere a USR. Ne veţi arăta astfel – nu doar subsemnaţilor, ci tuturor membrilor şi scriitorilor care sunt potenţiali membri ai organizaţiei – că, în ciuda tuturor luărilor de poziţie din spaţiul public care o prezintă drept o instituţie anacronică, coruptă şi solipsistă, Uniunea Scriitorilor e capabilă mereu să se reformeze şi să fie acea instituţiede interes public democratică şi deschisă la dialog pe care ne-o dorim cu toţii.
Octavian Soviany, Florin Iaru, Mariana Codruţ, Petru Ilieşu, Daniel Vighi, Ovidiu Nimigean, Cristian Teodorescu, Emilian Galaicu-Păun, Radu Aldulescu, Rita Chirian, Liviu Antonesei, Paul Vinicius, Lucian Vasilescu, Vasile Baghiu, Andrei Ţurcanu, Ionel Ciupureanu,Anca MizumschiDoina Ioanid, Dumitru Crudu, Paul Cernat, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Nicolae Avram, Alex Goldiş, Ştefan Manasia, Dan-Mircea Cipariu, Peter Sragher, Adrian Suciu, Gelu Vlaşin, Dan Iancu, Lucian Perţa, Cosmin Perţa, Mugur Grosu, Mircea Ţuglea, Bianca Cernat, Alexandru UiuiuAmelia StănescuŞtefania Coşovei, Nicoleta Popa, Radu Părpăuţă, Alexandru Mica, Gelu Diaconu, Alexandru Petria, Nicolae Silade, Petre Rău, Tatiana Segal, Dan Mihuţ, Luminiţa AmarieValeriu Mircea Popa, Ioana Greceanu, Mihai Vieru, Darie Lăzărescu, Diana Iepure, Daniel D. Marin, Igor Ursenco, Ioan Vasiu, Daniel Vorona, Florin Hălălău, George G. Asztalos, Andrei Ruse, Bogdan Munteanu, Flori Bălănescu, Sorin Despot, Radu Niţescu, Dan Ciupureanu, Yigru Zeltil, Cristina Nemerovschi, Andrei Dósa, Bogdan-Alexandru Stănescu, Bogdan Suceavă, Radu Vancu, Claudiu Komartin

 Mă alătur aceste propuneri de reformă a organizației, asociației profesionale al cărei membru sunt de peste 35 de ani. Sunt membru cotizant al Asociației din Târgu Mureș. Îi cunosc personal doar pe câțiva dintre semnatari, situația normală devreme ce nu mai locuiesc în România, totuși cunosc activitatea multora dintre ei, am legături profesionale cu unii, ba chiar de prietenie.
Am trimis un mesaj de adeziune, din care extrag, mai jos, un pasaj. Observ că adresându-ne președinetelui responsabil de prea multe abuzuri, această propunere de reformă riscă să fie ignorată cu dezinvoltura obișnuită a înaltului funcționar, fost critic literar. Aș fi preferat să ne adresăm Consiliului Uniunii, în definitiv organul de conducere colectivă al Asociației, și să nu încurajăm personificarea instituției, deja excesivă. De început de reformă? Chiar așa de grea ar fi reforma?
Mai amintesc că am pus în circulație la vremea respectivă, adresându-mă celor implicați, conducerea Uniunii și membrii ei, observații, sper încă pertinente, privitoare la distorsiunile grave de funcționare și lipsa de transparență produse de modificarea statutului.

Iată care ar fi urgențele a căror gestionare este, pentru mine, esențială. 
  1. Regăsirea arhivei Uniunii scriitorilor din perioada anterioară lui 1989, despre care mi s-a spus oficios că ar fi dispărut, cu unul din colegi ar fi distrus-o, că a fost devastată sau vândută. Am cerut de mai multe ori oficial acces ca cercetător. Nu am primit un răsăpuns adecvat și clar. Care este adevărul?  
  2. Donarea arhivei la Arhivele Naționale pentru a fi ferită de distrugere și pentru ca să devină accesibilă cercetării științifice.
  3. Pentru perioada de imediat de după decembrie 1989, reconstituirea arhivelor ședințelor de Consiliu, cu procesele verbale privitoare la deciziile luate de Consiliu, inclusiv cele referitoare la ipotetica ștergere a unor datorii față de Fondul Literar. Această a două temă e legată de privatizarea abuzivă a Fondului, de către persoane care erau implicate în activitatea acestuia înainte de privatizare (George Bălăiță, Ugen Uricaru).
  4. Analiza gestiunii conducerilor succesive, prin contestarea quitusurilor și angajarea unui cabinet contabil indepenent.
  5. Reînființarea Fondului Literar ca instituție integrată Uniunii, de gestiune a drepturilor de autor, instituție cu caracter asociativ (nu comercial).
  6. Contestarea dreptului COPYRO de a se declara continuatoarea legală a Fondului Literar. 
  7. Reluarea continuității Societății Scriitorilor Români (din România și străinătate), posibilă devreme ce Uniunea Scriitorilor a fost continuatoare SSR în momentul înființării de după 1945. 
Dan CULCER, 24 februarie 2015



duminică, 22 februarie 2015

Pregătiri de emigrare. O zi nebună

În vara lui 1987 am avut un program nebunesc, contra-cronometru, ca să reuşim, împreună cu fiica mea, Ioana, inventarul bibliotecii noastre pe fişe, vânzarea lucrurilor de prisos, pe care oricum nu aveam dreptul să le exportăm la plecarea în Franţa. Frecventam casa sculptorului Kolozsvari, fost student al Tatii la anatomie artistică, unde fumam, cu pletosul artist, o pipă, din tutunul preparat de el cu miere, care se usca pe dulap, şi îi admiram cuţitele finlandeze de pescar pe care şi le fabrica cu pasiune și talent, probabil pe fondul unor obsesii erotice.

Am găsit într-un caiet de jurnal, programul unei zile de vineri.
1. Telefon la Gogu Rădulescu. 
Mă zbăteam să obţin, la timp, plecarea pentru a putea înscrie copii la şcoală în Franţa, dar dosarul stagna pe undeva, iar banditul care îmi intentase un proces penal mă bloca sub acuza de a fi exportat sau vândut ilegal bunuri de patrimoniu naţional. Sfătuit de Mircea Iorgulescu, pus în legătură cu Z.Ornea, am ajuns să fiu primit de Gogu Demagogu, agent kagebist menţinut sub control de Nea Nicu. I-am dat un memoriu, un volum de critică cerut de el, cu dedicaţie (cât se poate de neutră). Nu mi-a promis nimic şi nu cred că voi avea timpul fizic înainte de moarte de a căuta documentele dosarului meu pe această temă, ca să aflu dacă Gogu Pintenogu a intervenit cu adevărat şi dacă presupusa intervenţie a avut efect.
2. Telefon Brumă. La Bucureşti.
Acest Brumă era specialistul în duplicarea şi autentificare legală a actelor de stare civilă, a diplomelor şi certificatelor de studii,  căci legea pe atunci nu nepermitea să plecăm cu actele originale. Acest brumă trebui să fi făcut avere mare. Reuşea să livreze documentele rapid, în 24 de ore, contra unei sume importante (din păcate am uitat suma exactă) Modul în care s-a realizat tranzacţia merită să fie povestit separat. Doar atât acum. I-am dat acestui necunoscut în mână toate actele noastre orginale. Nu aveam decât un număr de telefon. A venit cu o maşină: m-a îmbarcat, a făcut o tură în jurul clădirii Bibliotecii Metropolitane actuale, mi-a luat actele şi a zis că ne vedem a doua zi la aceiaşi oră. A doua zi a întârziat. Vă las pentru meoment să imaginaţi care erau gândurile mele. Am ajuns repede la concluzia că individul făcea trafic de documente originale. A sosit, i-am dat banii, am luata actele tot în maşină, nu l-am mai văzut niciodată. Era un adevărat profesionsit al traficului de autentificări, cu reţele pînă la nivelul Ministerului Justiţiei, unde se bătea ştampila ultimă.
3. Dosar LOCATIV. 
Era vorba de vânzarea obligatorie la Stat a partamentului nostru de patru camere, moştenit de la părinţi. contra unei sume stabilită după reguli speciale de acest Oficiu locativ al Primăriei. Inginerul Turzo era responsabilul Oficiului.
4. La Bibliotecă. 
Pentru a obţine dovada donaţiei mele, forţată şi ea, dar măcar spre binele comun. Aşa a ajuns în patrimoniul bibliotecii judeţene Poetica lui Timotei Cipariu cu autograful fostului posesor, poetul Mihai Eminescu.
5. Chitanţă scânduri. Nu mai ştiu despre ce a fost vorba.
6. Ora 14, Fizioterapie. 
Avem dureri articulare şi mă tratam înainte de plecare.
7. Bocanci schiuri pentru copii. Haină Ioana, Haină Maria. Pulover croşetet de mână la comandă. Pulover pe corp. Nr.44 Csotum de stofă verde nu foarte deschis, gri, negru (toamnă, iarnă). Haină treisferturi cu vatelină, neagră, verde, gri, Blană.
8. Dan Costum la strîmtat. 
Pierdusem peste 10 kilograme în această perioadă.

Octavian Căpăţînă. Cultură, confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia

Am preluat prezentarea cărții lui Octavian Căpățînă de pe situl editurii Casa cărții de știință. Cred că e o carte pe care o voi achiziționa. Păcat că nu am găsit deja recenzii în presa culturală.
«Lucrarea este o sinteză, a numeroase cercetări ungare, germane şi române, privind spaţiul central european. Se au în vedere atât fenomene istorice, cât şi culturale. Sinteza e posibilă tocmai pentru că, o dată, este acoperită o perioadă mare, din antichitate până în contemporaneitate, şi altă dată, pentru că se abordează deopotrivă procesele istorice şi cele culturale. Avem, astfel, o sensibilitate crescută a observaţiei generale. Sunt reamintite documentele vremii, lucrările celebre ale lui George Bariţiu şi Teodor V. Păcăţianu sau Replica Junimii Academice Române din Transilvania şi Ungaria. Referitor la perioada contemporană şi recentă, se amintesc asasinatele, dar şi celelalte metode de epurare rasială din perioada horthystă; se oferă pagini din jurnalul unei fete de 13 ani, care a sfârşit tragic la Auschwitz, în urma aplicării Soluţiei Finale în nord-vestul României. Alte referiri la perioada recentă permit aprecierea rolului jucat de horthyştii convertiţi la stalinism în edificarea comunismului în România; comunizarea Transilvaniei este punctată de câteva date şi experienţe semnificative pentru factologia perioadei. La întrebarea câţi dintre maghiarofoni sunt maghiarizaţii şi câţi maghiarii, primim răspunsul Institutului de genetică al Academiei ungare. Se urmăreşte şi contribuţia urii la fenomenul de maghiarizare şi se dau exemple din cultura ungară din care cititorul poate să-şi facă propria opinie despre fenomen. Este o lucrare necesară având în vedere nivelul cultural extrem de scăzut al decidenţilor politici din România şi ignoranţa celor de la nivel european.»
Dr. Gelu Neamţu, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române

Cultură, confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia
Autor : Octavian CăpăţînăFormat : 14 x 20 cm ,
Pagini : 150 pag.
Anul apariţiei : 2014
Domeniu : Istorie
ISBN 978-606-17-0618-1