luni, 11 mai 2015

«Tumultum rusticani valachorum». David Prodan, Răscoala lui Horea

Dan Culcer, CRISTALUL [Pe marginea cărții lui David Prodan, Răscoala lui Horea}

Apa trece, pietrele rămîn
Profillul lui Cloșca
de pe foia de urmărire

Mă pregătesc de multă vreme să recitesc unele capitole din monografia lui David Prodan, Răscoala lui Horea, pentru a-mi confirma sentimentul, avut Ia prima lectură, că ne aflăm în faţa unei capodopere nu doar a istoriografiei române sau europene ci chiar a prozei, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Am tot ocolit pînă acum tocmai prefaţa autorului care, s-a dovedit, conţinea argumente în favoarea tezei mele, istoriograful punîndu-şi o seamă de probleme specifice naraţiunii de reconstituire istorică, epocii însăşi. „Fac aci astfel istorie de fapte — scrie David Prodan. — Nu fapte sporadice sub nume de semnificative, ci fapte multiple, de repetiţie, de frecvenţă, mărturisind generalitatea; nu numai fapte de excepţie sub nume de reprezentative, ci fapte de rînd, de masă, mărturisind mentalitatea comună, şi nu în eflorescenta, ci în plenitudinea lor, în variabilitatea mărturisirii lor. Apelez des la amănuntul «nesemnificativ» care verifică fapta. Faptele mai întîi, în tumultul şi nuditatea lor umană şi apoi, întemeiat pe ele, semnificaţiile". Sau: „Pentru a fi cît mai veridic, am recurs la un procedeu aparte. Am lăsat actorii, evenimentele, răscoala însăşi să se nareze, să mărturisească singură, în credinţele ei, în intenţiile, în textele, în limbajul ei. Abundă astfel în expunere textul documentar în spiritul lui, în duetul, în expresiile, în cuvintele lui, doar uşor adaptat la expunerea proprie". Nu e nevoie să transcriem aceste citate în limbajul profesional al criticii pentru a se: vedea că avem de-a face cu probleme pe care şi le pune orice romancier chiar atunci cînd ficţionează în limitele unor evenimente istorice. Mai mult, avem a observa că lucrarea lui David Prodan se înscrie în problematica autenticităţii care a preocupat literaţii, eseiştii şi savanţii «generaţiei» căreia îi aparţine istoriograful, născut cum se ştie în 1902.
Nu vrem să forţăm nota, dar dacă există o Zeitgeist atunci este improbabil ca istoriograful să se fi putut sustrage acesteia iar o «generaţie» poate fi definită a posteriori tocmai prin astfel de generale, definitive influenţe, acţiunea lor în epoca de formare spirituală fiind indeniabilă.
Veridicitatea la care aspiră autorul nu este aceea la care se referă Ia un moment dat esteticienii mimesisului primitiv, cultivat de toate dogmatismele. Efectul obţinut, în sensul intertextualităţii, este de perfectă suprapunere între semn şi sens, montajul documentelor, parafrazarea lor (apariţia unor naratori secundari, deci a unor personaje potenţiale, cu trăirea, cu aprecierea lor subiectivă asupra evenimentelor), amestecul bine dozat de informaţie controlabilă, confruntarea diferitelor versiuni cu legenda, cu ficţiunea dau textului acestui cutremurător documentar profunzimea epocii. Senzaţia de supradocumentare în faţa profuziei de amănunte este şi ea motivată, plauzibil, prin necesitatea de a lăsa liberă desfăşurarea mărturiei : «... numai această cît mai largă audiere ne poate da imaginea densă, multiformă a răscoalei, atmosfera, spiritul în care ea s-a desfăşurat; numai acest cît mai mult ne revelează chipurile variate în care s-au înscris, s-au răsfrînt în gîndurile .oamenilor faptele. Dar şi fiindcă toate acestea pentru actorii dramei sînt »adevărurile« în funcţie de care au acţionat. Nu adevărul real e mobilul acţiunii lor, ci imaginea lui reflectată în mintea proprie, adevărul propriu, adevărul propriilor credinţe».
Efectul este nu doar căutat ci derivă din chiar natura faptelor ca şi din aceea a documentelor. O exclamaţie retorică încheie unul din pasaje: „Să golim atunci de viaţă, să mortificăm faptele ca să devină ştiinţifice?"
Din fericire istoriograful nu a ales o astfel de soluţie. Prin această opţiune David Prodan se află nu doar implicat în estetica autenticităţii şi integrat astfel generaţiei sale ci şi între precursorii unui mod al istorio­grafiei pe care l-au ilustrat în Europa, în anii din urmă, autori feluriţi aparţinînd şcolilor, grupurilor care au renovat felul de a scrie istorie şi au deschis interesul pentru domenii noi.
Pe de altă parte ni se limpezeşte şi pe această cale mecanismul declanşării unei răscoale. La un moment dat un proces de relativă slăbire a controlului' puterii datorită unor conflicte interne, datorită unor conjuncturi externe (o criză economică, o înfrîngere în război), o întîrziere în aplicarea măsurilor de represiune, o ezitare, o „umanizare” a puterii oprimante, în fine distanţa însăşi de centrul puterii poate favoriza revolta (cazul coloniilor americane în raport cu metropola). Demolarea zidurilor unei puşcării, doborîrea unei statui, arestarea unui conducător, a reprezentanţilor autorităţii, decapitarea regelui, evoca tot atîtea evenimente cunoscute avînd în epicentru fapte simbolice a căror semnificaţie nu poate scăpa nimănui: autoritatea este desacralizată, „stăpînul” este coborît la nivelul omului de rînd, formaţiunea socială (în cazul nostru nobilimea, privilegiații) pe care se baza autoritatea este slăbită din varii motive. Mai mult chiar, contestarea sacralităţii se poate face în numele alteia, chiar dacă delegarea puterii a fost doar imaginară (referinţele căpitanilor răscoalei la îndemnurile împăratului Iosif al II-lea şi prezentarea crucii ca simbol al delegării puterii). Odată tabuul încălcat, procesul continuă, profanarea sacrului nu mai pot fi oprită. Iar amintirea gestului desacralizant rămîne înscrisă în memoria colectivă pentru vrejme îndelungată şi reînvie ori de cîte ori apar condiţii similare. Experienţa istorică dovedeşte că răbdarea oamenilor are o limită şi că, deşi rare, prilejurile de revoltă sînt totdeauna folosite atunci cînd masele ajung la limita răbdării.
Alegînd între două rele, cu prilejul conscripţiei militare, în speranţa că vor scăpa de iobăgie, masele ţărăneşt,i altfel destul de inerte social, au răspuns îndemnurilor unor lideri de opinie şi răscoala s-a răspîndit din epicentrul Munţilor Apuseni în tot Ardealul. Soluţiile suprasaturate au nevoie de un cristal pentru a părăsi echilibrul relativ şi a se structura. Dacă în chimie structurarea se produce mereu la fel, în viaţa socială orice structurare presupune în fapt o restructurare. Pentru constituirea conştiinţei etnice ca şi pentru constituirea conştiinţei sociale a românilor o răscoală precum aceea a lui Horea este cristalul salvator, prin care soluţia suprasaturată a ieşit din inerţie. In amintirea noastră nu opresiunea, violenţa sau martiriul se cuvin a fi reţinute, acum la două secole de la „tumultum rusticani valachorum" — cum e numită în documente răscoala ţăranilor români — ci, mai ales, semnificaţia superioară şi forţa speranţelor trezite atunci.

Dan Culcer

Text publicat în revista VATRA în nr. 164, p. A

P. S. 2015 Fără nici o modestie subliniez că referința subtextuală mi se foarte subliniată, dacă ținem seama de starea opiniei publice din România, la data apariției acestui text. Scriam despre necesitatea răscoalei („cristal salvator”) iar condițiile în care a avut loc Zaveră din 1989 au fost cele descrise aici, slăbirea puterii, ezitarea în aplicarea represiunii. Dacă aș fi avut ocazia de a discuta cu un cititor atunci, aș fi putut verifica dacă mesajul „subliminal” a trecut spre receptor. Din păcate nu am avut ocazia. Trăiam prea izolat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu