Dan Culcer, CRISTALUL [Pe marginea cărții lui David Prodan, Răscoala lui Horea}
Apa trece, pietrele rămîn
 |
| Profillul lui Cloșca de pe foia de urmărire |
Mă pregătesc de multă vreme să
recitesc unele capitole din monografia lui David Prodan, Răscoala
lui Horea, pentru a-mi confirma sentimentul, avut Ia prima
lectură, că ne aflăm în faţa unei capodopere nu doar a
istoriografiei române sau europene ci chiar a prozei, în sensul cel
mai larg al cuvîntului. Am tot ocolit pînă acum tocmai prefaţa
autorului care, s-a dovedit, conţinea argumente în favoarea tezei
mele, istoriograful punîndu-şi o seamă de probleme specifice
naraţiunii de reconstituire istorică, epocii însăşi. „Fac aci
astfel istorie de fapte — scrie David Prodan. — Nu fapte
sporadice sub nume de semnificative, ci fapte multiple, de repetiţie,
de frecvenţă, mărturisind generalitatea; nu numai fapte de
excepţie sub nume de reprezentative, ci fapte de rînd, de masă,
mărturisind mentalitatea comună, şi nu în eflorescenta, ci în
plenitudinea lor, în variabilitatea mărturisirii lor. Apelez des la
amănuntul «nesemnificativ» care verifică fapta. Faptele mai
întîi, în tumultul şi nuditatea lor umană şi apoi, întemeiat
pe ele, semnificaţiile". Sau: „Pentru a fi cît mai veridic,
am recurs la un procedeu aparte. Am lăsat actorii, evenimentele,
răscoala însăşi să se nareze, să mărturisească singură, în
credinţele ei, în intenţiile, în textele, în limbajul ei. Abundă
astfel în expunere textul documentar în spiritul lui, în duetul,
în expresiile, în cuvintele lui, doar uşor adaptat la expunerea
proprie". Nu e nevoie să transcriem aceste citate în limbajul
profesional al criticii pentru a se: vedea că avem de-a face cu
probleme pe care şi le pune orice romancier chiar atunci cînd
ficţionează în limitele unor evenimente istorice. Mai mult, avem a
observa că lucrarea lui David Prodan se înscrie în problematica
autenticităţii care a preocupat literaţii, eseiştii şi savanţii
«generaţiei» căreia îi aparţine istoriograful, născut cum se
ştie în 1902.
Nu vrem să forţăm nota, dar dacă
există o Zeitgeist atunci este improbabil ca istoriograful să
se fi putut sustrage acesteia iar o «generaţie» poate fi definită
a posteriori tocmai prin astfel de generale, definitive
influenţe, acţiunea lor în epoca de formare spirituală fiind
indeniabilă.
Veridicitatea la care aspiră autorul
nu este aceea la care se referă Ia un moment dat esteticienii
mimesisului primitiv, cultivat de toate dogmatismele. Efectul
obţinut, în sensul intertextualităţii, este de perfectă
suprapunere între semn şi sens, montajul documentelor, parafrazarea
lor (apariţia unor naratori secundari, deci a unor personaje
potenţiale, cu trăirea, cu aprecierea lor subiectivă asupra
evenimentelor), amestecul bine dozat de informaţie controlabilă,
confruntarea diferitelor versiuni cu legenda, cu ficţiunea dau
textului acestui cutremurător documentar profunzimea epocii.
Senzaţia de supradocumentare în faţa profuziei de amănunte este
şi ea motivată, plauzibil, prin necesitatea de a lăsa liberă
desfăşurarea mărturiei : «... numai această cît mai largă
audiere ne poate da imaginea densă, multiformă a răscoalei,
atmosfera, spiritul în care ea s-a desfăşurat; numai acest cît
mai mult ne revelează chipurile variate în care s-au înscris,
s-au răsfrînt în gîndurile .oamenilor faptele. Dar şi fiindcă
toate acestea pentru actorii dramei sînt »adevărurile« în
funcţie de care au acţionat. Nu adevărul real e mobilul acţiunii
lor, ci imaginea lui reflectată în mintea proprie, adevărul
propriu, adevărul propriilor credinţe».
Efectul este nu doar căutat ci derivă
din chiar natura faptelor ca şi din aceea a documentelor. O
exclamaţie retorică încheie unul din pasaje: „Să golim atunci
de viaţă, să mortificăm faptele ca să devină ştiinţifice?"
Din fericire istoriograful nu a ales o
astfel de soluţie. Prin această opţiune David Prodan se află nu
doar implicat în estetica autenticităţii şi integrat astfel
generaţiei sale ci şi între precursorii unui mod al
istoriografiei pe care l-au ilustrat în Europa, în anii din
urmă, autori feluriţi aparţinînd şcolilor, grupurilor care au
renovat felul de a scrie istorie şi au deschis interesul pentru
domenii noi.
Pe de altă parte ni se limpezeşte şi
pe această cale mecanismul declanşării unei răscoale. La un
moment dat un proces de relativă slăbire a controlului' puterii
datorită unor conflicte interne, datorită unor conjuncturi externe
(o criză economică, o înfrîngere în război), o întîrziere în
aplicarea măsurilor de represiune, o ezitare, o „umanizare” a
puterii oprimante, în fine distanţa însăşi de centrul puterii
poate favoriza revolta (cazul coloniilor americane în raport cu
metropola). Demolarea zidurilor unei puşcării, doborîrea unei
statui, arestarea unui conducător, a reprezentanţilor autorităţii,
decapitarea regelui, evoca tot atîtea evenimente cunoscute avînd în
epicentru fapte simbolice a căror semnificaţie nu poate scăpa
nimănui: autoritatea este desacralizată, „stăpînul” este
coborît la nivelul omului de rînd, formaţiunea socială (în cazul
nostru nobilimea, privilegiații) pe care se baza autoritatea este
slăbită din varii motive. Mai mult chiar, contestarea sacralităţii
se poate face în numele alteia, chiar dacă delegarea puterii a fost
doar imaginară (referinţele căpitanilor răscoalei la îndemnurile
împăratului Iosif al II-lea şi prezentarea crucii ca simbol al
delegării puterii). Odată tabuul încălcat, procesul continuă,
profanarea sacrului nu mai pot fi oprită. Iar amintirea gestului
desacralizant rămîne înscrisă în memoria colectivă pentru
vrejme îndelungată şi reînvie ori de cîte ori apar condiţii
similare. Experienţa istorică dovedeşte că răbdarea oamenilor
are o limită şi că, deşi rare, prilejurile de revoltă sînt
totdeauna folosite atunci cînd masele ajung la limita răbdării.
Alegînd între două rele, cu prilejul
conscripţiei militare, în speranţa că vor scăpa de iobăgie,
masele ţărăneşt,i altfel destul de inerte social, au răspuns
îndemnurilor unor lideri de opinie şi răscoala s-a răspîndit din
epicentrul Munţilor Apuseni în tot Ardealul. Soluţiile
suprasaturate au nevoie de un cristal pentru a părăsi echilibrul
relativ şi a se structura. Dacă în chimie structurarea se produce
mereu la fel, în viaţa socială orice structurare presupune în
fapt o restructurare. Pentru constituirea conştiinţei etnice ca şi
pentru constituirea conştiinţei sociale a românilor o răscoală
precum aceea a lui Horea este cristalul salvator, prin care soluţia
suprasaturată a ieşit din inerţie. In amintirea noastră nu
opresiunea, violenţa sau martiriul se cuvin a fi reţinute, acum la
două secole de la „tumultum rusticani valachorum" — cum e
numită în documente răscoala ţăranilor români — ci, mai ales,
semnificaţia superioară şi forţa speranţelor trezite atunci.
Dan Culcer
P. S. 2015 Fără nici o modestie
subliniez că referința subtextuală mi se foarte subliniată,
dacă ținem seama de starea opiniei publice din România, la data
apariției acestui text. Scriam despre necesitatea răscoalei („cristal salvator”) iar condițiile în care a avut loc Zaveră din
1989 au fost cele descrise aici, slăbirea puterii, ezitarea în
aplicarea represiunii. Dacă aș fi avut ocazia de a discuta cu un
cititor atunci, aș fi putut verifica dacă mesajul „subliminal” a
trecut spre receptor. Din păcate nu am avut ocazia. Trăiam prea
izolat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu