vineri, 27 februarie 2015

Cârteli și mirări

În numărul 5/2015 al revistei România literară citesc un text care mi se pare expresia delirului de putere, bazat pe amenințări, șantaj, cu evocarea practicilor de troc care au gangrenat și gangrenează încă evident viața literară și universitară ante și post-comunistă.
Nu prididesc, de mai bine de un deceniu, să mă mir de glissando-urile grotești ale acestui fost spirit tutelar al literaturii române sub Ceaușescu.

Ce ne lasă să înțelegem Nicolae Manolescu în editorialul său? Că e dreptul unui juriu să decidă cum îl taie capul ce fel de sancțiune premială distribuie și cui, orice contestație fiind contrară practicii jurizării. 
Așa ar fi dacă jurizarea s-ar fi făcut corect. Dar, așa cum reiese din intervențiile publice ale unor membri ai juriului, jurizarea nu s-a făcut nici transparent, nici metodologic corect. Atunci?
N. Manolescu crede că dacă cineva i-a acordat cuiva ceva, atunci cel care a primit acel ceva trebuie să fie recunoscător donatorului și să-și țină gura, ba mai mult să-l și considere, prin definiție, demn de premii naționale, de recunoștință într-un domeniu care nu are nici o legătură cu situația de troc construită de N. Manolescu.
Iată referința : « Merită să le arăt obrazul. Sau să-i împrospătez lui Al. Goldiş memoria: a fost premiat de USR şi de ARIEL, invitat în juriul Turnirului de Poezie, a avut rubrică în România literară. Totul în coordonarea „odiosului” Gabriel Chifu!»

N. Manolescu produce o demonstrație de gândire implacabilă! Ca și cum de asta ar fi vorba! Cu reducția la EGO. [doar dacă sunt supărați pe mine!] * 

După acest tip de logică, universitarii care au obținut titlul de doctor în fața unei comisii din care a făcut parte și N. Manolescu, nu au dreptul să formuleze rezerve eventuale față de opera sau activitatea lui N. Manolescu, sub amenințarea dulce că merită să li se arate tovalul, gestul grațios-evocator de bătaie gingașă a degetului pe obraz. 
Și cum N. Manolescu a făcut parte din multe comisii, numărul celor care i-ar fi, după această logică, definitiv sau temporar îndatorați, (în funcție de calificativul obținut ¿), trebuie să fie mare. Poate fi ușor constituită lista presupușilor îndatorați, informațiile de acest gen fiind disponibile în spațiul public.

Nu exclud, desigur, ipoteza unei bătălii pentru putere, evocată de N. Manolescu. O astfel de proiecție, am putea insinua, că va fi fost și la baza inițiativei înființării unor asociații «paralele». Deși dreptul de asociere nu e  limitat de nici o lege morală, nici de sentimentul de recunoștință față de atât de curajoșii și înțelepții înaintași, la care face apel N. Maolescu.
Ar fi oare posibil ca N. Manolescu să înțeleagă că nu e Pater Patriae, nici Salvatorul scriitorilor, și să-i lase de izbeliște pe mai tinerii sau mai vîrstnicii scriitori care cred că se pot descurca singuri, fără înțelepciunea bătrânească a mentorului.

Dacă vor avea nevoie de bătrâni, mai tinerii noștri vor trage poate vreo concluzie din povestea Țării fără bătrâni. Cel care își va fi ascuns Tatăl se va duce să-i ceară sfatul acestuia. Iar dacă nimeni nu va veni să-i ceară un sfat Președintelui, pentru salvarea Republicii Literelor Române, înseamnă fie că nu au apărut dușmani, fie că Republica s-a salvat singură, fie că nimeni nu mai cunoște adresa mail a bătrânul părinte. Salus populi ou Reipublicae suprema lex esto.

În ce mă privește, nefiind nici tânăr, nici concurent la vreun premiu, mă uit mai degrabă spre zona strict administrativă din activitatea unei asociații care are mare nevoie de transparență, de administrare corectă și de comunicare eficientă. La acest nivel se manifestă criticile mele, în calitatea de membru. 
Mi-a aduc aminte că l-am întâlnit acum nu știu câți ani, pe Eugen Uricaru la ieșirea din sediul Uniunii. Nu era încă fost sediu. Tot mai cârtești? mi-a șoptit el zâmbind amical și oarecum complice.
Nu știu la care din cârtelile mele făcea aluzie, nici nu l-am întrebat. Se gândea poate la cârteală publică, când am cerut, la o adunare a scriitorilor, în cadrul căreia ne era impus de Partid un președinte ne-ales, cu falsificare voturilor, pe vremea Răposatului, să mi se restituie cărțile unor autori români exilați și deloc comuniști, confiscate la revenirea în România de niște vameși-securiști?

Profit de ocazie să repet alte cârteli re-făcute publice recent.
Iată care ar fi urgențele a căror gestionare este, pentru mine, esențială. 
  1. Regăsirea arhivei Uniunii scriitorilor din perioada anterioară lui 1989, despre care mi s-a spus oficios că ar fi dispărut, cu unul din colegi ar fi distrus-o, că a fost devastată sau vândută de un coleg bețivan. Am cerut de mai multe ori oficial acces ca cercetător. Nu am primit un răsăpuns adecvat și clar. Care este adevărul?  
  2. Donarea arhivei la Arhivele Naționale pentru a fi ferită de distrugere și pentru ca să devină accesibilă cercetării științifice.
  3. Pentru perioada de imediat de după decembrie 1989, reconstituirea arhivelor ședințelor de Consiliu, cu procesele verbale privitoare la deciziile luate de Consiliu, inclusiv cele referitoare la ipotetica ștergere a unor datorii față de Fondul Literar. Această a două temă e legată de privatizarea abuzivă a Fondului, de către persoane care erau implicate în activitatea acestuia înainte de privatizare (George Bălăiță, Ugen Uricaru).
  4. Analiza gestiunii conducerilor succesive, prin contestarea quitusurilor și angajarea unui cabinet contabil indepenent.
  5. Reînființarea Fondului Literar ca instituție integrată Uniunii, de gestiune a drepturilor de autor, instituție cu caracter asociativ (nu comercial).
  6. Contestarea dreptului COPYRO de a se declara continuatoarea legală a Fondului Literar. 
  7. Reluarea continuității Societății Scriitorilor Români (din România și străinătate), posibilă devreme ce Uniunea Scriitorilor a fost continuatoare SSR în momentul înființării de după 1945. 
Dan CULCER, 27 februarie 2015
2015 > Numarul 5 > Pe când un referendum literar?

Editorial:
Pe când un referendum literar? de Nicolae Manolescu

O modestă (sic!) propunere, Apel către Juriul Premiului Mihai Eminescu: iată titlul unui veritabil protest pe internet semnat (deocamdată, 21 ianuarie) de 32 de tineri scriitori, majoritatea poeţi, câţiva critici, restul necunoscuţi, contra deciziei juriului de la Botoşani. Aş remarca mai multe lucruri.
Să încep cu modalitatea aleasă de semnatari, una cum nu s-a mai văzut, fiind vorba de literatură. Într-un mod cât se poate de jignitor, votul a şapte critici binecunoscuţi este condamnat drept o „dezertare de la misiunea” care le-a „fost încredinţată”, ca „servirea unor interese de grup” sau, şi mai grav, ca o „malversaţie”. Este evident că autorul textului nu ştie ce spune şi nici nu are proprietatea cuvintelor. Unui juriu literar nu i se încredinţează o misiune. Întrebarea cea mai simplă ar fi: de către cine? Un juriu are o datorie, dar asta e altceva. O responsabilitate. Tinerii semnatari pun la îndoială o decizie adoptată prin vot secret de către şapte critici reputaţi din două generaţii, de la care, pretinde apelul, „au învăţat (ei înşişi) în deceniile din urmă poezie”. Orice juriu, inclusiv Nobel, poate greşi. Problema juriilor literare nu priveşte infailibilitatea judecăţii, ci autoritatea celor care le compun. Autoritate altminteri recunoscută de semnatari, de vreme ce acceptă că membrii juriului le-au fost învăţători. Dar de la ce autoritate se revendică cei 32 de tineri, convinşi că e vremea să alcătuiască ei înşişi un juriu mai competent? Şi, mai ales, ce anume îi îndreptăţeşte să afirme că „anul acesta ştacheta a coborât nepermis de jos”, mai rău, că „s-a prăbuşit” şi că „mai jos de atât, o spunem cu fermitate (sic!), e greu de ajuns”? Îmi vine greu să cred că nici unul din cei care şi-au angajat semnătura nu recunoaşte valoarea unor poeţi precum Nicolae Prelipceanu sau Gabriel Chifu. (Dacă aş fi maliţios, aş adăuga că ştacheta ar putea fi coborâtă cu adevărat jos de tot dacă un juriu de tineri douămiişti ar acorda premiul la mai bine de jumătate din semnatari.) Ei chiar le-au citit cărţile? Mă îndoiesc. A pune la îndoială valoarea operei celor doi poeţi, de atâţi critici importanţi constatată, e un bizar exerciţiu de iresponsabilitate agresivă. Între semnatari sunt critici care au avut rubrică în România literară condusă de Gabriel Chifu şi care au scris exact ce au considerat de cuviinţă, fără a li se schimba o virgulă: firesc era să scrie şi acum, nu proteste stupide, ci articole, pe care le-am fi publicat imediat, în care să le explice membrilor juriului de ce cărţile cu pricina sunt lipsite de valoare. Le stăm în continuare la dispoziţie. Unii din membrii juriului au făcut-o, ei. Şi atunci cine e vinovat de a nu vedea „relieful valoric în linii juste”? Răspunde fiecare din noi de ce scrie el însuşi. Şi nu prin proteste colective, care nu sunt altceva decât o formă de laşitate intelectuală. Oricât de ferme (sic!) se doresc a fi.
Fermitatea nu face parte din limbajul critic, ci din cel politic. Dar cuvântul dă la iveală substratul protestului: e vorba de o luptă pentru putere. De un război al generaţiilor. Declarat „bătrânilor” de către „tineri”. Doar că, nici dacă am accepta că aşa stau lucrurile, n-am putea fi de acord cu maniera în care tinerii înţeleg să-l poarte. Nu există decât un singur mod normal şi civilizat de a câştiga un astfel de război: scriind literatură bună. Iar ca sarcina de a acorda premii să treacă în responsabilitatea tinerilor (înţeleg că asta îi roade pe unii!), e nevoie de o autoritate, care însă nu se capătă prin proteste, ci prin opere. Pe când un referendum literar?
Mă uit pe lista de semnături. La unele mă aşteptam. Doi poeţi în ebuliţie permanentă, din păcate, nu literară, şi care întârzie să dea în clocot, prezenţi, în schimb, de câte ori se pune ceva la cale, n-au mai publicat poezie de o bună bucată de vreme: Liviu Antonesei, trecut cu arme şi bagaje în gazetărie, şi Florin Iaru, talent cu polonicul, caracter cu linguriţa. Caracter de dimensiuni asemănătoare dovedeşte Octavian Soviany, a cărui teză de doctorat avea ca subiect opera lui Marin Mincu şi coordonator pe…Marin Mincu. (Părându-i-se probabil că este insuficient lăudat, Mincu a respins teza!) Mă miră, nu foarte tare, semnătura lui Paul Cernat, deşi decis să nu se mai amestece în viaţa literară, căruia i-am oferit o rubrică în România literară, pe care a susţinut-o un timp, până când i-a căşunat pe mine, nu ştiu de ce, şi-a luat jucăriile şi a plecat la „Observator cultural”. Ce să mai zic de academicii Andrei Terian şi Al. Goldiş, cărora nu le găsesc în nici un fel rostul pe listă, doar dacă sunt supăraţi pe mine în urma unei polemici şi profită de ocazie ca să se ia de Gabriel Chifu. Merită să le arăt obrazul. Sau să-i împrospătez lui Al. Goldiş memoria: a fost premiat de USR şi de ARIEL, invitat în juriul Turnirului de Poezie, a avut rubrică în România literară. Totul în coordonarea „odiosului” Gabriel Chifu! Ciudat e că printre semnatari sunt scriitori publicaţi, nu o dată, sau chiar nominalizaţi la Premiul „Cartea Anului” al României literare, şi despre care în revista noastră s-a scris, precum Claudiu Komartin, tot mai otrăvit pe măsură ce scrie tot mai prost, Andrei Dósa, cu un debut primit de noi cu simpatie, Ştefan Manasia, Ionel Ciupureanu sau Marin-Mălaicu Hondrari. Şi ei vor să acorde premii înainte de a primi? Sau înainte de a avea o operă? Ceea ce au publicat deocamdată cei mai mulţi trebuie confirmat. Promisiuni neonorate sunt destule.
Proteste precum acesta sunt necolegiale şi dovedesc nu numai invidie, dar şi o necunoaştere a regulilor lumii literare. Ca să nu spun că, în definitiv, nu au nici un sens. Ele afirmă peremptoriu şi fără acoperire un singur lucru: daţi-vă la o parte, ca să venim noi. Îmi amintesc de recomandarea lui Heliade Rădulescu de acum un secol şi trei sferturi. În munteneasca lui, Heliade le spunea, într-un context diferit şi cu o altă ţintă, tinerilor epocii preromantice: Scriţi, băieţi, numai scriţi! Când veţi avea, dragii moşului, o operă în stare să facă autoritate, vom mai discuta. Treaba voastră nu e să protestaţi, ci să scrieţi. Aţi băgat la cap, Radu Niţescu, Sorin Despot, Laurenţiu Ion, Nicolae Avram şi, ultimul pe listă, deşi mai degrabă primul, Radu Vancu? À bon entendeur salut!

 [Nicolae MANOLESCU]
--------------
Eu nu sunt supărat pe N. Manolescu, sunt doar profund dezamăgit. Cândva mă îmcontram cu unii colegi de redacție pe tema rezervelor exprimate de aceștia cu privire la necesitate de a-l invita la un colocviu despre roman. Nu mai cred demult că metaforele folosite de critic pentru a construi o tipologie a romanului sunt altceva decât butaforie. (d.c.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu