duminică, 20 decembrie 2015

Dan Culcer. De la dictatură la democratie — prin metoda Stirn


Am dat, fâcând ordine în arhive, peste un articol scris de  mine pentru România Liberă din București, la 11 iulie 1990. Nu știu dacă a apărut. Dar știu că nici o colaborare cerută de Băcanu în prezența lui Paler într-un bistro parizian, unde beam o cafea sau vreo bere împreună, la începutul lui 1990, nu a fost plătită de redacția acestui ziar plin de «democrație» și de ifose moralizatoare post-zaveriste.
Dan Culcer

De la dictatură la democratie-prin metoda Stirn

Un caz ridicol tulbură viata politică franceză. Olivier Stirn. un ministru al Turismului, în guvernul socialist al D-lui Rocard, a avut ideea genială de a angaja vreo 200 de actori, liceeni, şomeri şi studenţi ca spectatori de umplutură, la un colocviu organizat de asociaţia pe care o conduce, «Statele generale ale progresului» Vorbitorii au fost personalităţi de vază ale vieţii politice şi culturale franceze. Colocviul n-a atras în mod spontan publicul pe care se sconta. Cineva, dacă nu chiar Dl. Olivier Stirn a vrut să corecteze situaţia oferind masei de umplutură 349 de franci pentru treo ore de aplauze programate. Cum iniţiativa a fost dezvăluită de presă, scandalul care a izbucnit l-a obligat pe Stirn să demisioneze sub presiunea Primului
Ministru.
Ar fi putut sa fie doar subiectul unor glume, căci situaţia în sine era mai degrabă ridicolă decît dramatică. Dar, pe fondul unor scandaluri de care nu era străină pătura de politicieni, indiferent de orientare, situaţia a fost rapid luată în serios.
Dl.Stirn a devenit nu numai oaia neagră ci şi ţapul ispăşitor. In căutarea unei pierdute virginităţi morale. Criza reprezentării politice şi teama că teoreticienii anti parlamentarismului ( adică extrema dreaptă şi în speţă Jean-Marie Le Pen, preşedintele Frontului Naţional} ar putea să exploateze politic, propagandistic situaţia în favoarea lor, au obligat restul partidelor politice (de dreapta ca şi de stânga), să transforme cazul Stirn într-un caz exemplar de comportament deviant al unui om politic de ale cărui metode urmau să se delimiteze fără ambiguitate. Nu e primul şi probabil nu va fi nici ultimul. Cronologia nu contează.
Franţa va rămâne pentru România încă multă vreme un model la care ne întoarcem periodic. Chiar şi la. nivel simbolic. Aplicarea avant-la-lettre a «soluţiilor franţuzeşti» s-a făcut însă în funcţie de specificul naţional al democraţiei române, aşa cum a fost el teoretizat de Dl. Brucan şi aplicat de Dnii. Iliescu, Roman, Voican. Sala este înlocuită cu piaţa, studenţii, actorii, liceenii, şomerii (care pentru moment par a fi o marfă rară pe piaţa liberă din România) au fost înlocuiţi cu minerii scoşi din producţie şi înaintaţi la rang de gărzi de asalt ale Frontului, ameninţat de o lovitură de stat «legionară». Francii se înlocuiesc cu leii iar recrutorii de la Agenţia Naţională de Muncă sunt înlocuiţi cu agitatorii proveniţi din rândurile securiştilor implantaţi în zona Văii Jiului, încă pe vremea lui Ceauşescu, repede specializaţi în munca în subteran, când minerii erau încă revoluţionari.
Rămâne să se stabilească un singur lucru: cine va fi ţapul ispăşitor atunci când se va vedea că aplicarea metodei Stirn în România, ca şi aplicarea metodei Stahanov acum patruzeci de ani, nu are efect decât pe termen scurt. Cînd minerii, mai ieri chemaţi să ajute guvernul care le-a mărit salariile fără să le ceară nimic în schimb altceva decât «aplauze prelungite şi urale», vor observa că leul pierde din valoarea sa de cumpărare, vor cere oare să fie plătiţi în valută forte pentru aceleaşi servicii?
De unde se vede că, aparent, e mai bine să fii şomer la Paris decât miner la Bucureşti. Evident …desigur…fără îndoială, doar în aparenţă.

Paris 11 iulie 1990 Dan CULCER

marți, 15 decembrie 2015

În ascultarea clopotelor care bat pentru noi

Ascult sunetul unor clopote. Acum asemenea sunete se pot asculta pe diverse situri și depozite de tipul Youtube. Nu mai e nevoie să mergi până la biserică. De te bucuri, de plângi, sunetele acestea te-ar putea însoți pe unul din drumurile obligatorii pe care trebuie să le urmăm.

Greu să aleg, pentru moment cel puțin, între ritmul de muzică rusească și profunzimea sunetului clopotelor de la Catedrala Uspenski:


sau sunetele simple ale clopotului și toacei de la Mânăstirea Putna.

și în fine performanța aproape sportivă a unui laureat, Vasile Palmos.
Aflu că există un festival concurs de bătut toaca.
Semne că revine credința sau că e iarăși îngropată sub ritualuri laice?

Oricum ne rămâne să ascultăm clopotele acestei colecții extraordinare și să încercăm a pricepe cele ce se întâmplă.
https://play.google.com/music/preview/Tiowtafxvy5facrm2vgxfodipyq?utm_source=youtube&utm_medium=buylink&u=0

joi, 10 decembrie 2015

Colind-pluguşor - 2016

Primesc din California, de departe, un semn de bună-voință prietenească, de la Ion și Rafila Nicorici, români plecați din Stârci, satul din care se trage o spiță a Culcereștilor. Din aceasta a coborât adică descălecat și medicul Dimitrie Culcer, cel care a stat la temelia neamului Culcereștilor din Gorj.
Reproduc colindul fiindcă îmi face plăcere să se știe că am prieteni printre oameni cu care n-am stat față-n față niciodată.
Le mulțumesc și le urez lor și familiei lor din țara trans-atlantică tot binele și sărbători fericite. d.c.


Colind-pluguşor - 2016

Lui Dan Culcer, Paris.
Originar din Bogdan-Haza-Stârci -

Navigam grăbit pe net
Patinând” pe patru ”roate”
Când surpriza, îmi dă piept:
Parcă am fi, dintr-o cetate”?

Era cred pe la Crăciun
Când ”aflam” întâmplăturor
Că vorbeam de-un sat comun
Stârciul - nost, al amânduror”

Ne-a dat netul, bun prilej
Dezlegând o taină fină
Nu doar sat, ci același ”vrej”:
Cu nevastă-mea - o tulpină”

Spulberată - vrajba vorbei
Ce agită colbul urii
Noi ”zăcând” de taina ”slovei”
Pe altarele culturii...

Eu ... zăbavnic printre ”mici”
Dumneata, cu rol de mentor
De ne revedem la Stârci...
Celebrăm - ”un doctor stentor”

Amândoi, creștini sub ”Cruce”
Același Mântuitor
Dacă vântul bârfe duce...
Fraţi de Cruce, în veci nu mor”

Zile bune - nesfârşite!
Binecuvântări, să-avem!
Sărbători mai fericite” -
De la-un Prunc din Betleem” !

John I.Nicorici, Los Angelles, California.



duminică, 29 noiembrie 2015

IOAN PETRU CULIANU, MIRCEA ELIADE SI BROASCA ŢESTOASĂ OARBĂ (fragmente)

Am reprodus  pe blogul meu, Arhiva Românilor, un text de Ioan Petru Culianu, care merită să fie citit în contextul punerii în mișcare a buldozerului anticultural și represuv numit de mine Legea Wiesel. Adică o lege intrată în legilsația României pe calea presiunii economice și ideologice a unor agenție de influență sub steag străin.


IOAN PETRU CULIANU
MIRCEA ELIADE SI BROASCA ŢESTOASĂ OARBĂ (fragmente)
Sursa Extras din Dacia literară, nr. 1-2, 1992, pp 49-51, Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și broasca țestoasă oarbă, fragmente, Traducere din germană de Michael Astner, din volumul Die Mitte der Welt, Frankfurt, 1978

http://arhiva-romanilor.blogspot.fr/2015/11/ioan-petru-culianu-mircea-eliade-si.html

luni, 23 noiembrie 2015

Reamintire : Scrisoare deschisa membrilor Consiliului Uniunii scriitorilor din România întruniti la 10 noiembrie 2005 la Bucuresti

Pro Memoria. Republic mai jos o colecție de documente în legătură cu o analiză mai veche, din 2014, semnată de Gabriel Andreescu în Noua Revistă a Drepturilor Omului, intitulată Excluderea membrilor Uniunii Scriitorilor din Romania. Aspecte etice și juridice  

Dan Culcer, 
scriitor si ziarist
Adresa postala
16 Résidence Nouveaux Horizons
78990 ELANCOURT
France
dculcer@teaser.fr
dculcer@asymetria.org
Tel 33 (0)1 30431677

Scrisoare deschisa membrilor Consiliului Uniunii scriitorilor din România întruniti la 10 noiembrie 2005 la Bucuresti

Elancourt, 8 noiembrie 2005

Domnilor Consilieri,
În calitatea mea de membru al Asociatiei scriitorilor din Tirgu Mures, de membru al uniunii noastre profesionale, si în baza articolelor 1,2,4,7 ale Statutului USR, va adresez acest mesaj public, într-o chestiune de maxima urgenta si de maxima gravitate:încercarea de reinstalare a post-cenzurii in presa culturala din România, dupa ce am constatat ca, între 9 septembrie 2005 si data acestei scrisori, Uniunea scriitorilor din România, prin reprezentantul sau legal, presedintele, nu raspunde nici mesajelor private, nici celor publice pe care eu sau alti confrati scriitori i le-au adresat. Iar cind, totusi, se exprima in spatiul public, interventiile unor membrii ai Comitetului director sunt autoritariste, evazive si neargumentate.

Prin prezenta, contest cu fermitate decizia Comitetului director, despre continutul careia am aflat din presa, privind demiterea din postul de redactor sef-adjunct al revistei ŤViata românescať a ziaristului si scriitorului Liviu Ioan Stoiciu.
Aceasta decizie, care implica reinstaurarea cenzurii, pe care eu o calific forma grava de abuz de putere si de interpretare, foloseste ca pretext al demiterii lui Liviu Ioan Stoiciu, aparitia unui fragment de Jurnal semnat de scriitorul exilat, Paul Goma, in numarul 6-7 al revistei Viata româneasca.
Contestatia mea se bazeaza pe urmatoarele seturi de argumente:
Primo: Jurnalul este o specie literara. Textul în cauza este un jurnal si are un autor. Responsabilitatea pentru continutul textelor, asa cum se mentioneaza pe coperta a III-a a revistei, revine in întregime autorilor, deci lui Paul Goma.
Citez :
ŤRedactia revistei Viata româneasca publica opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor ei. Responsabilitatea pentru continutul fiecarui text apartine, în exclusivitate, autorului.ť
ŤConform prevederilor Statutului, Uniunea scriitorilor din România nu este responsabila pentru politica editoriala a publicatiei si nici pentru continutul materialelor publicate.ť
Actionînd în contrasens cu aceste prevederi, Comitetul director încalca Statutul. În consecinta va rog sa analizati si sanctionati aceasta încalcare a prevederilor statutare prin care, în mod explicit si implicit, Comitetul director si presedintele Nicolae Manolescu îsi aroga functia de post-cenzura, asa cum era aceasta practicata de catre Directia publicatii a fostului Consiliu al culturii si educatiei socialiste.
Ignorarea acestor implicatii si aprobarea acestor decizii, v-ar face, domnilor consilieri, coresponsabili de reinstaurarea cenzurii în România anului 2005.
Secundo: Functia lui Liviu Ioan Stoiciu este aceea de redactor sef-adjunct, aceasta implica publicarea si nu cenzurarea operelor confratilor sai.
Tertio: Calificarea, de catre Comitetul director, care este autorul comunicatului, a jurnalului lui Paul Goma ca fiind Ťantisemitť, si implicit a autorului cu acelasi termen, nu are nici o baza morala si legala. Simpla calificare, afirmatie lipsita de orice argumentare, citare sau analiza contextuala, este o calomnie si va fi tratata ca atare de orice instanta. Iata în ce termeni face Nicolae Manolescu aceasta calificare 'incontestabila': ŤProblema noastra era ca in revista Uniunii a aparut un text pe care noi l-am considerat antisemit si, din pacate, nu e discutabil, chiar asa este.ť (Revista 22, nr. 813, interviu de Rodica Palade). Adica Nicolae Manolescu îsi declara opinia indiscutabila. Din fericire, chiar si o hotarîre de justitie poate fi contestata.
Ceea ce este mai cu seama grav: o acuzatie de natura penala este lansata, în modul cel mai iresponsabil, direct în presa, fara macar lectura integrala a textului incriminat, adica a seriei de fragmente care au fost publicate în numerele anterioare ale ŤVietii Românestiť. Declaratiile unuia din membrii Comitetului, consemnate de presa, stau marturie ca aceasta lectura nu fusese facuta la data Comunicatului. Iar scoaterea din contextul unei opere a unui fragment, pentru a defini optiunile morale si politice ale unui scriitor, pentru a-l acuza penal, descalifica moralmente si intelectualmente un critic literar, devenit acuzator, agent al politiei spiritului sau cenzor.
Acestea sa fie calitatile pentru care Nicolae Manolescu a fost ales presedinte al Uniunii scriitorilor, acesta mandatul care i-a fost încredintat? Articolul 1 al Statutului este ignorat de Domnia sa.
Quarto: Revista ŤViata Româneascať este editata de Uniunea scriitorilor si de Redactia Publicatiilor pentru Strainatate, un departament al Cancelariei Primului-Ministru. O decizie cu caracter punitiv cere aplicarea Codului Muncii cu implicarea ambilor editori. Care este temeiul legal pentru a decide degradarea cu aspect punitiv, dintr-o functie superioara într-una inferioara, a unui ziarist care nu a facut nimic contrar legislatiei muncii?
Organizatiile internationale de aparare a ziaristilor fata cu abuzurile editorilor vor fi sesizate. Cancelaria Primului ministru, Redactia Publicatiilor pentru strainatate, deasemenea.
Aspectul penal al acuzatiei aduse autorului Jurnalului, Paul Goma, repet, singur responsabil, este o chestiune care depaseste competenta Domniilor voastre. Nu sunteti istorici.
Nu mai exista nici o împuternicire prin care unii, scriitori-activisti de partid, se erijau în judecatori, în numele oamenilor muncii de la orase si sate, asa cum se practicau, sub Comunism, sedintele publice de acuzare, pe care Paul Goma si Liviu Ioan Stoiciu le-au îndurat deja. Unii dintre dv. le-au cunoscut de asemenea. Si eu.
In schimb, in planul culturii, decizia (administrativa) a unei comitet nu absolva de responsabilitate constiinta intelectuala individuala. Si, din acest punct de vedere, o constiinta critica are dreptul si obligatia sa se disocieze de o atitudine sau decizie administrativa pentru ca datele problemei sunt complet schimbate: analiza se petrece in spatiul public, unde vegheaza justitia si ridicolul.
Sunt sigur ca veti avea forta si întelepciunea sa contestati inertia etichetelor. Sa judecati cu luciditate consecintele unei decizii pripite a Comitetului director. Sa interveniti cu rabdare pentru a-i convinge pe membrii sai ca se afla pe o cale a abuzului. Sa curmati abuzul. Si sa lasati justitia sau întelepciunea cercetatorilor, a istoricilor - odata adunate suficiente elemente probatorii, care pentru moment lipsesc în buna parte, sa judece situatia la care se refera scrierile lui Paul Goma.
Iar daca dl Nicolae Manolescu va considera ca a fost dezavuat de decizia Dv. calma si va va propune demisia sa, acceptati-o. Nu e singurul om din România care poate salva de rusine si ridicol Uniunea scriitorilor, si prin ea pe noi toti, membrii sai. Se vor mai aflînd chiar printre Dv. oamenii liberi de care avem nevoie.

Dan Culcer

======Anexa : =======Istoricul petitiei========================

Am trimis mesajele de mai jos pe adresa mail a Uniunii scriitorilor, fara inregistrarea vreunui reactii. Apoi, data fiind natura situatiei si urgenta, m-am adresat ziarelor din Bucuresti.
ŤJurnalul nationalť a reprodus in rezumat textul meu. El a fost urmat de un Protest, care a fost difuzat prin Internet, pe grupurile de discutii specializate in cultura, in presa nationale si internationale, in fine trimis, dupa semnarea sa de peste 190 de persoane, prin posta pe adresa Uniunii scriitorilor.
(Vezi http://www.asymetria.org sau Ziua on line)
Initiatorii Protestului nu au primit nici o confirmare, nici macar un mail automat. Nici eu. Procedeul de a nu raspunde scrisorilor membrilor Uniunii îmi aminteste, si poate mai aminteste si altora, perioada cînd D. R. Popescu era înca presedinte, dupa ce depasise, în mod abuziv, cu multi ani durata legala a mandatului sau, cu ajutorul partidului comunist. Oare nu mai exista nici macar obligatia de civilitate?
=================

Mesaj mail a fost adresat dlui N. Manolescu la redactia România literara.

Stimate Dle Nicolae Manolescu,

Cu ocazia convorbirii telefonice de la Paris, m-ati invitat sa colaborez la Romania literara; Fiind adeptul separarii functiilor de persoane, va raspund multumindu-va pentru amabilitatea invitatiei.
In asteptare lamuririi cazului Viata romaneasca, unde opiniile mele diverg radical de cele ale Comitetului director, al carui presedinte sunteti, voi amina trimiterea ofertei de colaborare pe care o pregatisem, un eseu in lucru despre HPBengescu, Cruciada femeilor.
Dintr-o simpla dorinta de claritate.
Marturisesc ca sunt uimit de modul in care s-a tratat acest caz.
Ca sa va puteti forma direct o opinie despre analizele mele, va trimit dv doua texte pe care le-am adresat presei, unul copiat mai jos (mai nou) si primul in anexa.
Cu bine, Dan Culcer

==================

Doua intrebari pe marginea unui Comunicat
(urmeaza textul reprodus mai jos)

Mesaj mail adresa lui Nicolae Manolescu

User-Agent: Microsoft-Entourage/10.1.6.040913.0
Date: Fri, 09 Sep 2005 12:21:50 +0100
Subject: Dan Culcer : Doua intrebari pe marginea unui Comunicat al Comitetului D. U. S.
From: Dan Culcer
To: Nicolae Manolescu
Message-ID:
In-Reply-To:
Mime-version: 1.0
Content-type: text/plain; charset="ISO-8859-1"
Content-transfer-encoding: quoted-printable

=========

Doua intrebari pe marginea unui Comunicat

"Comunicat din partea Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor

=CEn Sedinta din 8 septembrie 2005, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din Rom=E2nia a luat =EEn discutie numeroase aspecte curente ale activitatii acestei organizatii. Printre ele s-a aflat si situatia creata de aparitia =EEn revista Viata rom=E2neasca, nr.6-7 din 2005 a unui text cu caracter antisemit care a generat vii proteste si a determinat redactarea unui comunicat prin care conducerea Uniunii =EEsi exprima regretul fata de publicarea acestuia."
Doua intrebari :
1. Cine sunt nominal autorii "viilor proteste"? Oamenii muncii? Mai tineti minte formula?
2. Cine si cind a demonstrat ca textul incriminat al lui Goma are caracter antisemit? Cu doua zile inainte in ziarul =B3Gardianul=B2 din 6.09.2005, pagina de Cultura (articol de fond, cu trimitere din pag. 1) se citeaza un anterior text emis de acelasi Comitet Director : "Conducerea Uniunii mai precizeaza, in finalul comunicatului, ca "din succintele extrase din Jurnalul lui Goma, retinute in =ABGardianul=BB, rezulta ca autorul este anticomunist si foarte critic la adresa confratilor, nicidecum ca este antisemit, ori, in definitiv, comunicatul USR nu avea in vedere decat antisemitismul". Ca si cum Comitetul Director ar fi cunoscut atunci textul lui Paul Goma doar din citatele Gardianului.
Ce sa mai intelegem?
Cer reintegrarea imediata in functie a dlui Liviu Ioan Stoiciu, a carui demitere din functie este un abuz. Ca scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, si fost redactor de revista in Romania nazional-comunista, protestez impotriva cenzurii la care este supusa revista Viata Romaneasca. Pot intelege cauzele supunerii unor redactori si a unui ambasador la o decizie (fara comentarii publice); dar nu pot admite ca letala combinatie dintre interese de grup si presiuni anarhice sa cenzureze vreo scriere semnata (nu anonima!) inainte sau dupa publicare. Pentru a incorona supusenia, drapata in principialitate si respect al Legii (al Legii cui?) mai ramine ca, la cererea anonimilor protestatari, sa fie retras de pe piata si ars (sau topit) numarul respectiv al Vietii Romanesti. De ce sa nu mergem pina la capat?

Dan Culcer

Home
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate

marți, 10 noiembrie 2015

Philippe de Villiers despre situația Franței

Despre situația Franței, acum. Fraza se potrivește și României actuale. «Le désastre ne peut plus être maquillé. Partout monte, chez les Français, le sentiment de dépossession. Nous sommes entrés dans le temps où l imposture n'a plus ni ressource ni réserve. La classe politique va connaître le chaos. Il n y a plus ni précaution à prendre ni personne à ménager. Il faut que les Français sachent.» (Philippe de VilliersLe moment est venu de dire ce que j'ai vu, Editions Albin Michel)
Autorul este un scriitor și om politic suveranist, care militează pentru dreptul popoarelor de a se conduce în numele valorilor și intereselor proprii, contra cedării impuse de entități supranaționale, suprastatale a unor părți din suveranitatea populară.


vineri, 30 octombrie 2015

Cercul Aristote. De urmărit

Notre association, le Cercle Aristote, organise depuis septembre 2008 des rencontres avec des intellectuels sur des sujets politiques dans un but de partage civique. De cette aventure est née la revue Perspectives Libres, revue trimestrielle d’analyse globale, qui fait se croiser intellectuels, libres penseurs et professionnels de toutes tendances idéologiques et politiques.
L'Homme sans liens recto
CHARTE DE LA REVUE PERSPECTIVES LIBRES
« Pour résister au mondial, il n’y a que la singularité »
Jean Baudrillard
« Les choses capitales qui ont été dites à l’humanité ont toujours été des choses simples »
Général de Gaulle, cité par André Malraux, Les Chênes qu’on abat.
« Le courage, c’est d’aller à l’idéal et de comprendre le réel »
Jean Jaurès
« Dans la France contemporaine, où l’intelligence est surabondante, c’est le courage qui manque »
Chantal Delsol
Image monde multipolaire
Pourquoi Perspectives libres ?
Une revue de plus ?
Nous espérons que non.
Le paysage éditorial français se divise entre chapelles jalouses qui se disputent les âmes désarmées à coup de chacun chez soi. Revue de droite, de gauche, libérale ou non, autant de ghettos mentaux qui ne peuvent rendre compte de l’incroyable vivacité de l’esprit français. Les seigneurs du ghetto veillent à ce que les croyants soient bien gardés, et les commissaires aux idées propres font respecter la dure ligne partisane. Un entre-soi confortable ponctué de quelques trublions comme autant d’alibis du pluralisme et de garantie de ventes : tout dialogue ouvert devenu suspect, de nouvelles infractions à la bienséance de l’esprit sont inventées au fur et à mesure que leur possibilité apparaît. Et gare aux contrevenants !
Ce que vous vivez n’existe pas : telle est la profession de foi d’une caste sourde autant à la vie de l’esprit qu’à celle du peuple. Un constructivisme délirant devenu guerre de l’information : voilà ce qu’il faut attendre d’une partie de « l’élite » intellectuelle et médiatique. Mensonges et lynchages sont désormais les règles de survie d’une meute déstructurée, mais mystérieusement capable de reconnaître au premier coup d’œil qui peut parler, et qui doit se taire. Frapper tous au même endroit et au même moment au nom de la morale commune, avec, toujours, un alibi commode pour cacher des intérêts bien compris : voilà le mot d’ordre.
C’est en réaction à cette situation de mois en moins supportable que nous avons décidé d’interroger les sans voix, ces intellectuels et chercheurs que les médias traditionnels n’interrogent pas, ou peu, car on ne saurait les ranger dans les cases commodes de la pensée officielle, sclérosée et volontairement sclérosante. Notre critère de sélection est donc tout trouvé : les hommes et les femmes qui participent à notre aventure seront choisis pour la liberté de leur pensée, dans toute la diversité que ce choix implique.
Nous essayerons sans doute aussi, en mêlant les contributions de jeunes auteurs à celles des plumes confirmées, de participer à la définition d’une vision actualisée des enjeux à venir. Nous promettons, à ceux qui voudront bien nous suivre, une réflexion sur les enjeux stratégiques, qui permettra de traiter les questions d’actualité à froid, pour laisser à l’esprit son temps de délibération. Mais plus l’arc est bandé, plus la flèche est vive, et nous espérons trouver la véracité de cet adage.
Il est temps de réaffirmer que la culture française permet de fonder une réflexion fructueuse, à partir de concepts et de catégories qu’elle définit souverainement. Il ne s’agit pas ici de nier les apports étrangers, mais de réapprendre, ensemble, à penser en français, proprement, nettement. Nous nous tiendrons loin de la repentance qui voudrait effacer l’avenir, parce que, précisément, c’est l’avenir qui nous intéresse. Nous préférons l’histoire des héros à la mémoire des salauds, et il n’est d’hommes dignes à nos yeux que ceux qui sont encore capables d’admirer, ce que nous ne manquerons pas de faire en rendant hommage aux géants d’hier et d’aujourd’hui.
Multidisciplinaires, sans enfermement partisan et indifférents au cloaque mental que devient progressivement le débat public, nous sommes et nous resterons Libres.
Le monde post-occidental
Directeur de la rédaction et de la publication : Pierre-Yves Rougeyron.
Secrétaire général : Ambroise Marcilhacy.
Rédaction : 11 rue de Javel 75015 Paris
06 17 69 32 93
Editeur : l’association des amis de la revue Perspectives Libres.


Pour nous  contacter : revue.libres@gmail.com

miercuri, 28 octombrie 2015

Romanul La Câinele Fidel de Alexandru Sincu

La EDITURA TRACUS ARTE, Str. Pictor Sava Henția nr.2, sector 1, București, România
Tel.: +40 (0) 21 223 41 11, E-mail: office@edituratracusarte.rovanzari@edituratracusarte.ro
se poate comanda romanul La Câinele Fidel de Alexandru Sincu, scriitor și universitar român trăitor la Paris.
Tirajul inițial al cărții s-a epuizat. Doritorii pot să comande romanul direct la editură, pe baza coordonatelor publicate mai sus.
Vă recomand călduros această lectură. Dan Culcer

marți, 27 octombrie 2015

Statul român nu-și mai face datoria. Nu-i mai apărăr pe cetățenii rpmâni. Consituția devine un text obsolet

Atacul celor care se tem pentru naţiunea română

Românii de pe Pământul Secuiesc vociferează, de mult nu s-a auzit glasul lor şi probabil că sunt de părere că este timpul să tragă semnalul de alarmă, să se plângă în prag de pieire. Nu fac acest lucru pentru prima dată şi probabil că nici pentru ultima. Cer protecţie, sprijin separat, departament guvernamental şi cireaşa de pe tort o reprezintă faptul că cu ajutorul şi prin intermediul organismelor represive ar dori să obţină creşterea siguranţei lor. La sfârşitul săptămânii trecute la Izvorul Mureşului s-a adunat crema celor care se tem pentru destinul românilor care trăiesc pe Pământul Secuiesc. Au fost prezenţi toţi cei care în timpul perioadei comunismului au fost colonizaţi aici pentru a-i teroriza pe maghiari şi cei care timp de 4-5 decenii au trăit bine din faptul că sunt români asupriţi în judeţele Covasna şi Harghita. Nu au lipsit nici susţinătorii lor bucureşteni şi ajutorii lor. Mircea Duşa a criticat organizaţiile politice maghiare pentru faptul că revendică autonomia în mod anticonstituţional şi a lăudat forumul civil devenit renumit pentru manifestările sale antimaghiare, forum care îşi desfăşoară activitatea în cele trei judeţe. In opinia sa, forumul a devenit un factor de echilibru în zonă. In discursul lui Duşa a existat un amalgam de mândrie, de superioritate majoritară, de îngrijorare minoritară şi frustrare şi reiese clar faptul că dacă tot nu a reuşit să ne asimileze, ar prefera să ne cureţe din România, de pe Pământul Secuiesc. Se revoltă împotriva autonomiei, dar de fapt cere autonomie culturală pentru românii care trăiesc aici. Probabil că memorandumul a fost formulat în mare înţelegere la Izvorul Mureşului de către românii care îşi fac griji pentru naţiune. De ce a devenit situaţia lor intolerabilă? Nu putem face decât presupuneri dar probabil că noua acţiune a CNS, planificată pentru data de 24 octombrie şi anume iluminarea Pământului Secuiesc, îi alarmează. Prin intermediul instrumentelor puterii au obstrucţionat referendumul, prin intermediul forţelor de menţinere a ordinii au preîntâmpinat acţiunea în masă, pentru ca lumea să nu poată vedea că aici trăieşte o parte de naţiune * (s.n.), care ar dori să decidă în legătură cu soarta sa, să-şi dirijeze viaţa, să dăinuie pe pământul său natal. Memorandumul lor răsunător serveşte acestui lucru, la fel ca şi persecutarea drapelelor, imnurilor şi limbii noastre. Ar dori să ne intimideze pentru ca noi să cedăm în privinţa obiectivelor noastre. Succesul lor depinde numai de noi. Peste două săptămâni şi jumătate vom avea posibilitatea să indicăm prin sutele de focuri de strajă faptul că această încercare a lor a fost lipsită de sens şi a fost fără rezultat.
Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7615 din 06.10.2015, autor Farkas Reka

* Nota Dan Culcer. Deci Secuii nu sunt o națiune aparte (cum zic unii Secui) ci o parte de națiune, adică o parte a Națiunii Maghiare. Care este criteriul solicitatei autonomii a unei părți de națiune ? Și care sunt consecințele politice ale existenței unei părți de națiune, unirea cu națiunea a cărei fragment este ? Cum și când?
Vezi și Revista presei maghiare

duminică, 25 octombrie 2015

Întâmplări din culisele Colocviului dedicat la București lui Paul Goma la 80 de ani.

Chiar așa a fost, cum scrie Mircea Stănescu : «Anunțata comunicare a lui Dan Culcer se intitula Două secole împreună, dar cum? Note despre cestiune. Desigur, ea era o reluare a titlului cărții lui Soljenițîn, care, de această dată, ar fi privit nu raporturile ruso-evreiești, ci, verosimil, pe cele româno-evreiești. Astfel, el a spus:

Tiltlul pe care l-a citit Liliana Corobca e de pus la arhive. Pentru două motive. Unu: pentru că am lucrat pe acest subiect câteva luni, de când m-am angajat să îl prezint, şi am constatat că subiectul e din ce în ce mai dificil de tratat, pe fondul apariției tuturor legilor sau pseudolegilor care circulă prin România, după ce au fost votate de nişte iresponsabili. Şi deci, în acest condiții, voi lucra în continuare pe subiect, şi eu o să-ncerc să scot nu o carte neapărat, da’ un studiu suficient de temeinic, ca să nu pot să fiu atacat în baza legii despre care vorbeam.
Este vorba, desigur, despre o trimitere la legea memoriei holocaustului. Culcer și-a schimbat deci conținutul comunicării, rezumându-se la o expunere comparativă: destinul operei lui Romulus Guga (fost redactor la revista „Vatra“) versus cel al romanului Ostinato de Paul Goma, în contextul cenzurii comuniste.»
Mai e de adăugat că am fost rugat de persoane importante (nu spun numele!), la rândul lor presate de amenințări emise de persoane aparent și mai importante, și pentru a evita provocări care ar fi putut duce la ratarea colocviului,  să renunț la această parte din comunicarea mea (ea avea de la început două segmente). Partea care dădea titlul comuncării se se referea la relațiile româno-evreiești văzute din perspectivă istorică, în cadrul cărora episodul descris și comentat explicativ și extensiv de Paul Goma, rămâne un episod tragic, semnificativ, dar excepțional. Am acceptat această sugestie presantă, fiindcă rezistența mea ar fi implicat punerea în situații dificile ale unor persoane cărora nu le doresc așa ceva.
Dar subiectul mă preocupă. Nu am mijloacele lui Soljenițân, nici relațiile sau postura simbolică a lui Paul Goma. De aceea mă voi mărgini să reiau aici idee unui proiect editorial. O serie de cărți care să expună și să comenteze cele mai cumplite poziții xenofobe, cele mai cumplite conflicte în relațiile românilor cu străinii și ale străinilor cu românii, repuse în contexte istorice și comentate cu echilibru și pricepere de către istorici, demografi, etnologi, antropologi, sociologi și psihologi români. Materie există. Cunosc mai ales texte privind relațiile româno-maghiare. Sper că mai există specialiști români independenți care să acopere restul rețelei de relații.
Trebuie să ieșim din vag, din aparențe, din dulcegpării despre prietenia veșnică, de sub pecetea manipulărilor de tot soiul, ca și din generalizări. Vom conveni că românii și vecinii lor,  interni sau externi, au avut conflicte, că acestea sunt normale, că nici unii, nici alții nu pot fi considerați anormali ci doar etnocentrici, că etnocentrismul este legal și normal. Lipseau la un moment dat dragomanii sau intermediarii necesari, din interiorul eteniilor, pentru a evita înfruntările, nu mai eram pe vremea cavalerilor înzăuați care făceau pauze. De cîte ori s-a recurs la intermediari extra-etnici rolul acestora a fost negativ și a exacerbat învrăjbirea, în loc să încurajeze acordul. Intermediarii străini au lucrat în interesul lor propriu, nu a părților în conflict, care le solicitaseră mediare sau cărora li se impusese o mediere străină. Cazul Diktatului de la Wiena este tipic, cu intervenția germanilor naziști și a italienilor fasciști. 
Dar nu vom uita că dreptul popoarelor, dreptul ginților este superior oricărui drept. Nici un popor nu are obligații de supunere față de alt popor.

Organismele specializate nu protestează împotriva unei manifestări actuale de antisemitism

«E curios că nici organismele specializate nu protestează împotriva unei manifestări actuale de antisemitism. Domnul Alexandru Florian, Directorul Executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” are alte obiective. A cerut de curînd Primăriei sectorului 2 să îndepărteze statuia lui Mircea Vulcănescu din spaţiul public, dat fiind că, potrivit regimului comunist, acesta a fost criminal de război. Oare Mircea Vulcănescu e de judecat după eticheta pe care i-a pus-o un regim mincinos, declarat prin lege drept criminal? Dacă s-a aflat ca om de finanţe în cabinetul Antonescu, el a fost un intelectual de dreapta care nu a aderat la ideologia extremistă. În febra epocii, a fost autorul unei riguroase şi obiective analize a fenomenului legionar (vezi volumul Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut). Gînditor strălucit în strălucita generaţie a tinerilor intelectuali interbelici, Mircea Vulcănescu a murit în bezna Aiudului, lăsînd drept ultim cuvînt: „să nu ne răzbunaţi”. El să fie vocea care trebuie făcută să tacă? Sau imundele vociferări antisemite actuale?» (Anca Manolescu)

Sursa http://www.contributors.ro/cultura/unde-ne-sunt-fasci%C8%99tii/

Ia te uită! O probă a diversității de opinii!? Din partea unei colaboratoare la Contributors, o critică a instituției bugetare Wiesel, al cărui președinte, fiu de activist comunist, susține doar «antifascismul» lacheilor comuniști, din care se trage. Pare iritat că există comuniști (semiți, ceilalți nu contează), care au schimbat cazaca, devenind «anti-comuniști» de viță nouă (gen Vladimit Tismăneanu). Ca atare îl atacă pe V.T. pe unde poate. De fapt, pentru lipsa de bun simț a fiului de activiști de a se erija în biograf și critic al activiștilor comuniști, de preferință coetnici, păcat de les-majestate.

Ca atare Alexandru Florian, funcționar al statului român, acționează împotriva «deciziei» guvernului care îl plătește, exprimată prin Raportul Tismăneanu, ale cărui concluzii definitive declară regimul comunist, un regim criminal. Alexandru Florian ignoră aceste concluzii în numele luptei (cu direcție selectivă) împotriva «antisemisitmului». El declară (și nu este singur, recent am găsit aceleași argumentări într-o carte de Vladimit Solonari) că hotărârile penale ale unui Tribunal, care judecă într-o țară aflată sub ocupație străină, sunt valide și de necontestat. Pentru că membrii guvernului (adică și Mircea Vulcănescu) ar fi aprobat tacit politica lui Ion Antonescu, nu au protestat public și nu au demisionat, ei sunt vinovația ca și Ion Antonescu. Pentru că nu s-au desolidarizat de acesta.

Doar că deciziile guvernului Antonescu nu se referau doar la o «chestiune evreiască» ci la ansamblul politicii statului român în vreme de război. Era vorba de anularea efectelor ocupării Basarabiei și împărțirii Ardealului, printre altele. Poate că Alexandru Florian ar fi înclinat să considere criminală lupta pentru reîntregirea țării și intrarea în război contra ocupantului sovietic, devreme ce era o «agresiune« (nu o replică la agresiune?!) contra patriei comunismului, cum o definise o ideologie familiară acestui personaj, dar nici un cetâțean român alungat din casa lui, din Ardeal sau din Basarabia, nu poate fi de acord cu o astfel de opinie.

În numele căror reguli și valori acționează Alexandru Florian? Ale comunismului ereditar patern? Ale solidarității etnice, comunitare (e evreu?)? Sau ale amândurora : de comunist evreu holocaustolog, finațat de statul român și de fonduri străine?

Ca cetățean român, nu-i acord nici un soi de prerogative speciale cetățeanului român Alexandru Florian, în reprezentarea cetățenilor români de etnie iudaică (evree) ale căror interese declară că le apără. O astfel de reprezentare se poate acorda democratic unui deputat, de pildă. După câte știu Al. Florian nu e deputat comunitar și nici nu a fost vreodată. 

Trebuie spus clar : intereselor românilor pot fi comune cu interesele unor cetățeni de altă etnie ai României, dar coincidente global nu pot fi, cel puțin în această perioadă istorică, când minoritari diferiți se manifestă cu tenacitate, agresiv, prin iredentisme și antiromânisme de sorginte diferite. Nu e vorba de minorități, ci de minoritari.

Nu generalizez afirmând că toți maghiarii din România vor revizuirea frontierelor României sau descompunerea statului. Dar există o minoritate în minoritate ale cărui scopuri declarate sunt acestea. Întrucât nu sunt un ignorant și refuz să mă retranșez sub protecția umbrelei europene care, chipurile, ne apără de astfel de programe politice violente, semnalizarea existenței acestora este pentru mine o datorie morală.

Sunt mulți intelectuali români care, din ignoranță (nu cunosc maghiara) sau din conformism-oportunism, neagă astfel de teze așa-zis «conspiraționste».
Treaba lor! Când li se va cere să se mute în 24 de ore, într-o direcție oarecare, vor pricepe. Când se vor afla în coloane de refugiați, își vor plânge prostia și naivitatea.
Descompunerea dirijată a Jugoslaviei este un exemplu recent, chiar dacă, evident, acum statul român ni se pare invulnerabil. Și ucrainienii credeau la fel.

Dacă nu ar fi printre ei cam mulți fricoși și unii cu mentalitate de slugi, parlamentarii români (evident, nu ăia care au votat legea scelarată și anticonstituțională numită Legea 217/2015) ar trebui să ceară desființarea Institului Wiesel sau măcar retragerea oricărei finanțări al acestui institut din partea statului român, adică din impozitele cetățenilor români.

Înainte de asta, să ceară demiterea lui Alexandru Florian pentru complicitate cu un regim comunist criminal, pentru ignorarea liniei politice oficiale a guvernului României, care a definit argumentat caracterul criminal al regimului comunist. Un ins care consideră valide și aplicabile în 2015 deciziile unui tribunal sub un regim de ocupație, se face a posteriori complice obiectiv cu regimul de ocupație.

Dacă s-ar fi solicitat rejudecarea obiectivă a cazurilor și lămurirea participării cu responsabilități reale la vreun genocid a membrilor guvernului Antonescu, am fi aplaudat o astfel de inițiativă. Toate încercările active de până acum au fost blocate de aceleași grupuri de interese.

Dar nici măcar Tribunalul de excepție de la Nuremberg, tot emanație a unui regim de ocupație, nu a condamnat global membrii conducerii celui de al III-lea Reich. S-au dat sentințe diferențiate.

Dacă monitorizarea antiromânismului, a pregătirii unor acțiuni anticonstituționale, a tensiunilor inter-etnice, a manipulărilor opiniei publice și a deformării intenționate a istoriei prin mijloace de propagandă externă și internă, a acțiunilor spionajului unor puteri străine pe teritoriul României este fără îndoială necesară, ea este totuși, în principal, de resortul unei instituții de stat, Serviciul Român de Informații, de pildă, instituție datoare să informeze autoritățile în mod obiectiv, în numele intereselor cetățenilor României, mai ales în numele intereselor majorității române a locuitorilor acestui stat, interese prioritare față de orice alte interese.

Monitorizarea antisemitismului (este cazul Institutului Wiesel) sau antimaghiarismului nu este doar de resortul unei părți implicate (deci părtinitoare). Dacă e realizată de cei implicați, nici într-un caz nu trebuie subvenționată în mod specific de către stat (decât proporțional cu ponderea minorităților studiate, care plătesc impozite, în populația globală). Sursa de finanțare prioritară trebuie să fie instituția Comunității evreilor, pentru Insitutul Wiesel. Nici așa-zisul INSTITUT PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR NAŢIONALE, care este considerat de unii o oficină de propagandă ungară în Ardeal, nu acționează în interesul României, fiindcă are o politică orientată de alte priorități, care nu sunt cele ale statului român.

Studierea publicațiilor acestui institut, a ideologiei care le subîntinde, merită să fie făcută de către un personal competent și dedicat. Am făcut acest efort și am argumente pentru dovedirea caracterului pro-domo, etnic orientat, al activității de cercetare.

În ce mă privește, cred necesară o restructurare a politicii de cadre a acestui Institut clujean și o definire clară a rostului instituției, care trebuie să ofere guvernului României (și nu comunității maghiare sau institutelor de la Budapesta) materie pentru o analiză concretă a efectelor politicii de după 1990, soluții pentru fluidizarea tensiunilor inter-etnice în România, în relațiile cu Ungaria și cu alți vecini, prin cunoașterea din interior a curentelor ideologice adânci care le străbat.

INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR NAŢIONALE nu trebuie să devină, în nici un caz, o platformă de promovarea a versiunii maghiare a istoriei relațiilor româno-maghiare și a istoriei Ardealului, cu o încadrare aproape exclusiv maghiară a sectoarelor de cercetare.

Dacă România nu are cadre de cercetare pentru aceste domenii, devine urgent să și le formeze, orientând (și oferind burse) unor tineri cercetători spre aceste sectoare prioritare.

Atribuțiile Institutului Wiesel sunt definite global corect, cu excepția afirmației din preambul privind elaborarea și implementarea de programe educaționale, pentru care nu are calificarea pedagogică și politică. Nefiind nici o instituție de educație publică calificată, admisă pe lista Ministerului Învățământului, nici o asociație declarată de interes public, Insitutul Wiesel depășește limitele sale statutare declarând că ar fi îndrituit să elaboreze și să implementeze programe educaționale. Această precizare s-a introdus abuziv în preambului obiectivelor sale.

«Institutul [Wiesel] are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea și publicarea documentelor referitoare la Holocaust, în [sic] rezolvarea unor probleme științifice, precum și elaborarea și implementarea [unde și cu ce drept?] de programe educaționale privind acest fenomen istoric.
Pentru realizarea obiectului de activitate, Institutul are următoarele atribuții principale:
a) efectuează studii și cercetări, în țară și în străinătate, pentru aprofundarea cunoașterii fenomenului Holocaustului;
b) achiziționează - sau primește donații - orice mărturie, publicație ori document privind Holocaustul sau în legătură cu acesta;
c) identifică, aduce în țară și conservă documentele privind Holocaustul din România, în original sau în copie, pe orice suport, răspândite în diferite țări ale lumii;
d) constituie o arhivă care să cuprindă publicațiile, cărțile, colecțiile de reviste, ziare, manifeste și alte înscrisuri care au legătură cu Holocaustul din România, alcătuind și instrumente de lucru în domeniu;
e) lansează proiecte de istorie orală, în scopul salvării memoriei istorice a Holocaustului;
f) organizeaza manifestări științifice consacrate Holocaustului și contribuie la reprezentarea cercetării naționale în acest domeniu în întâlnirile științifice internaționale;
g) finanțează editarea, tipărirea și publicarea de memorii, cărți, studii, articole, corespondență, memorie fotografica și video, colecții de documente, albume fotografice referitoare la Holocaust;
h) organizează și sprijină realizarea de expoziții și alte acțiuni educaționale privind Holocaustul;
i) constituie un punct de referință și de comunicare cu supraviețuitorii Holocaustului;
j) contribuie prin expertiza la conservarea patrimoniului spiritual al comunităților din România afectate în perioada Holocaustului;
k) sprijină organizarea unui Memorial al victimelor Holocaustului din România.
În felul acesta, a fost realizată una din recomandările Raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, apărut în 2004
Sursa http://www.inshr-ew.ro/ro/despre-noi/cine-suntem.html

Nu am reușit să aflu, pentru moment, o sursă privitoare la activitate știinfică în domeniul specific al etnografiei, etnologiei, istoriei holocaustului sau a vreunei zone conexe în cv directorului Florian, înainte de înființarea Institului și de numirea lui ca director executiv, așa că nu am încă o imagine clară a criteriilor profesionale (sau politice?) implicate în numirea acestuia. Nici nu știu că ar avea vreo funcție civilă sau religioasă în cadrul Comunității Evreilor din România. Atunci, ce servicii a adus și cui, în ce împrejurări, ca să merite această înaltă cinste?

Că este reprezentantul unei instituții publice și cetățean al României, o spune clar Alexandru Florian într-o emisiune de televiziune. Tocmai de aceea, poziția sa poate fi discutată și criticată. Și chestiuneas veniturilor sale este o chestiunea publică. Cei ce le-au considerat sub aspectul cumulului de funcții și a competențelor profesionale ale celui în cauză, păreau să aibă argumente solide și le-au expus ca atare. Dacă Alexandru Florian le consideră netemeinice și insultătoare, înainte de a acționa pe cale juridică, are și obligația de a oferi contra-argumente publice, ca replică la alegațiile din presă. Era vorba de declarații de venituri personale și de funcții ocupate fără temei profesional. Sunt actele produse de presă falsuri?

Sursa publică a afirmațiilor despre veniturile lui Alexandru Florian este un articol ilustrat cu documente, semnat de ziaristul Ion Spânu, în Cotidianul

http://www.cotidianul.ro/alexandru-florian-are-un-salariu-de-81614-ron-pe-an-de-la-guvernul-ponta-266933/.

http://www.ziaristionline.ro/2015/08/24/ion-spanu-dezvaluie-venitul-imens-din-7-surse-al-lui-alexandru-florian-de-la-elie-wiesel-si-rolul-comunistilor-evrei-in-bolsevizarea-fortata-a-romaniei/

A se vedea : http://www.ziaristionline.ro/2015/08/24/ion-spanu-dezvaluie-venitul-imens-din-7-surse-al-lui-alexandru-florian-de-la-elie-wiesel-si-rolul-comunistilor-evrei-in-bolsevizarea-fortata-a-romaniei/#sthash.Svye00iW.dpuf

»Eu nu sunt conaţional cu dumneavoastră, reprezint o instituţie publică şi sunt cetăţean al României. Despre etnia mea nimeni nu poate şti, atât timp cât nu mă exprim public. Această lege nu a fost făcută de Institutul Elie Wiesel.« — declara Alexandru Florian într-o emsiune recentă. Sursa http://www.antena3.ro/actualitate/alexandru-florian-la-secvential-ce-se-intampla-cu-mircea-eliade-si-petre-tutea-conform-legii-310021.html

Al. FLorian face pe subtilul. Nu e conațional cu persoana care îi adresase o întrebare pe platoul tv, ceea ce presupune că Al. Florian știa care este etnia acesteia, nu cetățenia, română pentru amândoi.

Situația e ridicolă. Se lucrează cu subînțelesuri. De unde nevoia de a se ascunde după deget. A se referi indirect astfel la etnia celuilalt, în vreme ce refuzi să ți-o declari pe a ta, este o bizară formă de șicanare și mistificare. În fine, dacă etnia noastră nu are nici o semnificație pentru stabilirea rolului nostru social și din ea nu se poate deduce pentru ce valori optăm, de ce atâta mister ca să aflăm ceea ce știe toată lumea, Al. Florian este de origine evreu. Dealtfel, cum ar fi putut fi numit director executiv al Institutului Wiesel, acesta fiind o instituție etnocentrică și etnocratică. Nimeni nu mă poate face să credem că un român ar putea fi șeful unei instituții de acest gen. Ce este asta, în situația dată, dacă nu discriminare etnică, într-un stat de drept ??

Un dublon parțial al Institului Wiesel este Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. Oficial, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale s-a înfiinţat prin Ordonanţa Guvernului 121/2000, aprobată prin Legea 396/2001 şi funcţionează conform prevederilor Hotărârii Guvernului 893/2007. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale funcţionează la Cluj-Napoca, ca instituţie publică, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi în coordonarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Obiectivele Institutului sunt studierea şi cercetarea inter şi pluridisciplinară a păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, aspectelor sociologice, istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităţilor naţionale şi ale altor comunităţi etnice din România.

Dacă acestea sunt scopurile instituției, atunci ea trebuie să vegheze și la păstrarea identității insulelor românești din zona Trei Scaune, care se află sub o presiune demografică, culturală de deznaționalizare și de care nu se ocupă mai nimeni în mod oficial. * (dan culcer)

PS: Recent, aflat la Chișinău (de unde deducem că Institul W are prin Al. Florian&comp o vocația zonală, directorul executiv a declarat :

« - În ce măsură acest subiect e unul sensibil pentru societatea românească?- Dacă societatea nu este sensibilă, noi încercăm să o sensibilizăm. Din fericire, însă, societatea românească nu este nici (! dar ce?) antisemită s.n.). Există anumite manifestări, prejudecăţi, mituri - aşa cum se întâmplă în orice ţară, de altfel -, dar acestea sunt sporadice şi nu putem vorbi de un fenomen, inclusiv la nivelul discursului politic (s.n.). Perspectiva omenirii e de a trăi în bună înţelegere unul cu celălalt şi acesta, de asemenea, este unul dintre scopul Institutului.»

Titlul interviului este Alexandru Florian: Dacă transformi istoria în instrument politic, ajungi într-o fundătură. Dar nu este un citat din Al. Florian ci titlul dat de redacție.

Dacă spunea asta Florian, ar fi fost adevărat reviriment! Rămâne de remarcat declarația, bună pentru export, că societatea românească nu este nici antisemită. Dar nici ce altceva nu este? Observăm veșnica aproximație a cifrelor victimelor, care nu vor fi niciodată precise, toate așa zisele calcule fiind aproximații. Vom ține seama. (dan culcer)

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Un studiu despre resursele științifice ale Europei de Est înainte de 1989

Am păstrat până acum Catalogul presei externe pe 1979, editat de Direcția Generală a Poștelor și Telecomunicațiilor din Ministerul Transporturilro și Telecomunicațiilor. Dată fiind importanța acestor obiecte pentru studiul sociologic al culturii în România, notez că aș fi vrut să analizez statistic aceste catalog, care conține o descriere obiectivă a resurselor științifice, culturale, politice de care dispunea publicul din România la un moment dat. Nu am avut răgazul sau tenacitatea necesare. Azi am pus într-o cutie de carton, cu destinația BCU Cluj, un volum de la care aș fi vrut să pornesc o cercetare, combinând informațiile brute pe care le conține cu accesul la arhivele editorului, respectiv ale Vămii. În 1979 Direcția Presei, adică cenzura, nu mai exista oficial. Evident, nu tot ce intră în biblioteci este folosit în mod real și curent. În Franța am întâlnit adesea prin anticariate improvizate sau pe tarabe de târguri cărți declasate, scoase din depozitele care sunt mereu în criză de spațiu, fiindcă o lungă perioadă nimeni nu le-a consultat. La fel se întâmplă cu presa de specialitate. În 1979 catalogul menționază titlurile a sute de publicații sovietice din domeniul tehnic, medical, al științelro naturii etc. Fără îndoială că era vorba de periodice interesante, chiar dacă s-ar putea spune că lumea științei din România era privată de accesul la presa occidentală. Ceea ce nu era adevărat, ctalogulk presei occidentale nu era tipărit de uz public precum cel despre care scriu. El exista, fără îndoială, fiindcă institutele de cercetare din România dispuneau de fonduri valutare în acest scop. Să nu se creadă deci cp oamenii de știință din România acelui an erau complet izolați. Doar că descreierea situației nu era făcută public.
După 1989 situația s-a schimbat, prin Internet cercetătorii au acces (gratuit sau cu plată) la sursele occidentale. Și unii ignoră poate, din prostie, fudulie sau snobism, resursele fostei Uniuni Sovietice sau cele ale unor țări din Europa de Est, unde există știință, ca și la noi.
Un studiu despre resursele științifice ale Europei de Est înainte de 1989 ar merita să fie scris, pornind de la aceste sugestii.

marți, 20 octombrie 2015

Manea, Gabrea și empatia non-identitară cu o teroristă. Ana Pauker

Prozatorul Norman Manea, prezentat de câțiva ani, într-o anume presă din România, ca potențial candidat la premiul Nobel pentru literatură, a publicat un eseu acum câțiva ani în Observatorul cultural (dar și în volumul Plicuri şi portrete) sub titlul Tovarăşa Ana – Paradoxul Pauker: antisemitism şi comunism, reconstituire și un comentariu lung pe marginea biografiei Anei Pauker. O bază documentară pentru un probabil proiect literar, devreme ce prozatorul scrie : 
« Viaţa Anei Pauker mi s-a părut aproape un roman şi am revenit la ea cînd am putut. Nu din punctul de vedere al unui istoric sau al unui cercetător-comentator politic, ci din cel al unui scriitor interesat mai curînd de contradicţii decît de convenţionala coerenţă, chiar şi în cazul unei militante staliniste.» 
« Este vorba despre un caz deloc idilic, al legendarei Pasionaria române, Ana Pauker, şi al atît de interesantei sale biografii – o neclintită comunistă care a optat pentru idealul Revoluţiei din cauza antisemitismului românesc [s.n.] şi care a sfîrşit anihilată tot de antisemitism, de data asta stalinist. Cazul este extrem de semnificativ pentru diferitele niveluri de angajare şi de vizibilitate ale multor militanţi evrei, care se alăturaseră manifestului marxist visînd la dreptatea şi egalitatea universale, care aveau să pună capăt persecuţiilor, la care ei şi strămoşii lor fuseseră supuşi, doar pentru a le regăsi curînd în rîndul tovarăşilor lor comunişti.» 
Ce frumos, ce idilic! 
Antisemitismul românesc» devine, fără nici o rezervă sau nuanță, sub pana blocată de viziunea comunitară a altfel inteligentului scriitor, pricina adeziunii unor evrei la comunism și explicație pentru aplicare metodelor anarhiste în politică. Atentatele ca metodă politică sunt motivate (scopul sublim scuză mijloacele!]la anarho-comuniști internaționaliști, nu și la anarho-naționaliști (adică legionari) care erau crimianli, primii fiind eroi, indiferent de natura victimelor.
Și încă : 
«Numele Anei Pauker a dispărut după moartea ei şi a reapărut, după 1989 şi prăbuşirea comunismului, ca Hannah Rabinsohn, numele ei de fată! O ţintă perfectă în no­ua-veche campanie împotriva noilor-vechi „duşmani ai poporului“, evreii.»
Ar fi fost corect ca atât de atentul la nuanțe prozator să se scrie «comuniștii evrei». Căci aceștia au fost dușmanii poporului (în numele fericirii poporului, vorba lui Aurel Baranga) și doar tâmpiții de îmbe sexe i-au putut eticheta global pe evrei ca dușmani, tocmai fiindcă ceea ce scrie Manea este adevărat  :«La secole după Inchiziţie, evreii încă par a fi văzuţi, nu de către puţini, ca o etnie perfect coerentă de indivizi identici, demonica etnicitate a „poporului ales“, întotdeauna conspirînd în favoarea sa şi împotriva celorlalţi, impecabil organizată şi gata pentru bătălia globală, fie aceasta economică, religioasă, culturală, militară sau, iată, chiar la Înalta Curte a Juriului Nobel. De o incontestabilă vechime, „conspiraţia“ pare perpetuă şi ubicuă, cu o energie tinerească, de imbatabil succes.»
Ipoteza sau dogma coerenței ideologice, comportamentale, sociale, identitare a evreilor este provocatoare de «antisemitism», o xenofobie dramatică și dramatizată. Dar această dogmă este alimentată de articole de genul celui semnat de Manea, de miile de studii despre antisemitism, în care comunitatea este prezentată ca o entitate coerentă. prin chiar utilizarea termenului atât de inadecvat și atât de potrivnic analizei sociale a chestiunii raporturilor dintre sub-grupele sociale ale evreimii și sub-grupele sociale ale atâtor altor etnii. 
Câtă vreme se folosesc pseudo-concepte (antisemitism*) chiar de către intelectualii evrei, se induce falsa imagine a coerenței comunitare. Manea ar putea contribui la introducerea nuanțelor, dacă ar studia cu același interes biografiile lui Filderman, Șafran, Zissu, I. Ludo, Sașa Pană sau B. Fudoianu, Jabotinski, Troțki, Marius Mircu sau Aurel Baranga. O listă care indică o diversitate normală, pentru cine cunoaște cât de cât istorie. 

Interesat de biografia Anei Pauker, tot în spiritul victimizării ei, pare să fie regizorul Radu Gabrea. (radugabrea@gmail.com - Vineri, 14 Martie 2014, 16:17
Excelent articol! Încerc de ani de zile sa fac un film documentar despre Ana Pauker, in incercarea de a demola miturile despre rolul ei "nefast" ;la "colectivizarea agriculturii" in Romania si alte inexactitai antisemite, menite doar sa justifice farsa celebrei declaratii din Aprile a lui Gh. Gh. Dej! Un exemplu perfect de manipulare, ca si celebra plenara din Octombrie 61 in care s-a exclamat ipocrit: "datorita tovarasului Dej, noi nu a tebuit sa "rebilitam pe nimeni"... Sper sa gasesc undeva finantarea....)

Nu aflăm de unde știe Radu Gabrea că Ana Pauker nu ar fi avut un rol nefast în colectivizarea agriculturii. Probabil o rumoare sau amintiri din interiorul comunității! Nici nu știm de ce, tot Radu Gabrea, consideră Declarația din Aprilie ca o farsă și, mai ales, în ce sens? Dar filmul se va realiza și sponsorizarea va apare, dacă se va considera oportună reabilitarea definitivă a teroristei devenite victimă.
Mi se pare interesant de semnalat că Norman Manea nu pomenește nimic despre episodul descris mai jos de Gh. Buzatu. Scriitorul preferă să o evoce pe Ana Pauker ca victimă, nu și victimele ei, ale sistemului la a cărui implantare violentă, în numele libertății, a luptei contra antisemitismului și în numele Revoluției, a participat cu atâta elan. 

TERORISTA ANA PAUKER. «În 1915 (în timpul neutralităţii noastre), agentul CĂTĂRĂU, basarabean, organizează faimosul atentat cu bombe împotriva Episcopiei ungare de la Hajdudoros (catolică), cu scopul de a provoca un conflict cu Austro-Ungaria, forţând România să iasă din neutralitate. Ana Rabinsohn organizează, împreună cu GOLDSTEIN, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe Dimitrie GRECEANU, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean. GOLDSTEIN e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia […]. După reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana PAUKER revine în România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, FABRICIUS (alianţa germano-rusă, după pactul din 23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei. Ana PAUKER este lipsită de cultură, n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limite, luxoasă, de o cruzime animalică, isterică şi imită pe Caterina a II-a chiar în aventurile amoroase… Putea demonstra prin politica sa, faptul că era înainte de toate patrioată sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia erau mai importante decât teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile românilor, pe care îi ura în mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă… Sentimentul care a dominat intrigile sale politice a fost ura, acea ură care servea atât de bine scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea atât de mult, în calitate de „dictator delegat” »
(Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 291-292, 296). Textul lui Manea nu a trecut neobservat. Revin asupra lui pentru am citit abia acum post-scriptumul publicat de Manea, în care autorul se contrazice și nuanțează cu grație, deși tardiv.
Manea, Gabrea și empatia non-identitară cu o teroristă, Ana Pauker. Dacă interesul celor doi artiști evrei se explică doar prin interesul lor pentru adevăr sau pentru personajele istorice complicate și contradictorii, atunci desigur, calitatea de evreică (nu de comunistă) a Anei Pauker nu prezintă nci un interes, deci nici explicația căderii ei nu are nimic de-a face cu antisemitismul. 
De ce simte nevoia Norman Manea să scrie despre această femeie-comisar? Voi reveni. 


Ion Spânu publică un articol intitulat Despre Holocaust şi Comunism, cu durere, compasiune, dar şi revoltă. Aapre acolo o listă de activști comuniști evei. Nu agreem listele ca metodă de exprimare a opiniei sau ca act de acuzare, fiindcă ele ne aduc aminte de listele folosite drept capete de acuzare de procurorii improvizați de genul agenților de influență de tip Sașa Pană, de presa comunistă în Procesul ziariștilor etc/ Totuși unul din argumentele lui Ion Spânu merită atenție.

« Ana Robinsohn Pauker, de pildă, era evreică. În timp ce conaţionalii săi erau gazaţi în lagărele naziste, ea a venit în România şi nu a făcut altceva decît să deschidă gulagul comunist, care n-a fost decît o altă formă de lagăr de concentrare! Putem noi să spunem astăzi că, în memoria evreilor ucişi în lagărele germane, Ana Pauker ar merita vreo compasiune, din moment ce ştim că, în acelaşi timp cu holocaustul, ea punea bazele unui sistem criminal, la fel de criminal ca şi cel nazist? » De aceea, cred că interesul romanesc a lui Norman Manea pentru acest personaj, interes care pare o fixație, merită să fie psihanalizat. Câtâ vreme este nu se încearcă astfel o victimizare și o disculpare a «eroinei» căzută sub loviturile antisemitismului endemic românesc.

P.S. Am regăsit informația privind vizita lui Norman Manea la Paris. Ne-am văzut la Hotelul Madisson, 143, Boul. Saint-Germaain, vizavi de biserică, tel/ 43297250, chambre 48. În acest context nu are nici o importanță, dar pentru relațiile mele cu scriitorul e bine să nu uit. Am scris această adresă pe un plic datat 22.3.90. Este deci probabil că întâlnirea noastră a avut loc în primăvara lui 1990. Pe atunci locuiam la Chatenay-Malabry.


* A se vedea definițiile de tip conglomerat ale «antisemitismului» pe care le înșiră Alexandru Florian, șeful unui institut bugetar,  în așa-zisele sale rapoarte, de fapt acte de manipularea a opiniei publice și de presiune politică.
http://rudenie-retea.blogspot.fr/2015/09/definitii-ale-antisemitismului-2006.html

Post-scriptum
Radu Gabrea. Portrait of a Film Director

Gabrea [7]_resized.jpg



The Romanian Cultural Institute in New York proudly presents:

RADU GABREA – Portrait of a Film Director

Monday, Nov 16, 2015 @ 6 pm
“And They Went Away Like the Wind...” / “Baraseum, Baraseum!”
(2010, 70 min., in Romanian with English subtitles)

Monday, Nov 16, 2015 @ 8 pm
“Jews for Sale”
(2013, 71 min., in Romanian with English subtitles)

Each screening will be followed by a Q&A session with film director Radu Gabrea

FREE ADMISSION

RCINY Auditorium 
200 E 38th Street, New York, NY 10016

“And They Went Away Like the Wind...” / “Baraseum, Baraseum!” 
In World War II Romania (1941-1944), during the time when the local Jewish population was persecuted, at the height of violence, a group of Jewish artists (actors, composers and musicians) expelled from Romanian theaters by racial laws had managed to create a theater that was unique in its way: Baraseum (located in the Jewish neighborhood of Bucharest, on a street named after the Jewish doctor and scientist Iuliu Barasch).

“Jews for Sale” 
The film reveals the secrets of the biggest process of selling the citizens of a country to another one, carefully analyzing, based on documents and sensational testimonials, the details of this fair, which has lasted for almost 50 years. It refers to the selling of the Romanian citizens of Jewish ethnicity to the State of Israel, since World War II until 1989 - a business that reached its climax during the reign of dictator Nicolae Ceaușescu.

This event is a “preamble” of the 2nd edition of the Romanian Film Festival in Seattle (November 20-22, 2015), co-organized by RCINY andAmerican Romanian Cultural Society (ARCS), under the title "One Eye Laughing, One Eye Crying. Tales of Resistance". Film director Radu Gabrea is invited as special guest at Seatlle Festival, together with actressVictoria Cociaș, screenwriter Florin Lăzărescu, and film critic Monica Filimon.

Radu Gabrea graduated from the Faculty of Construction and the Theatre and Film Art Institute in Bucharest. His film Too Little for Such a Big War(1969) participated at the Locarno Festival. Beyond the Sands (1973), forbidden by the communist censorship, is considered the most important Romanian film of the '70s by Mira and Antonín Liehm (UCLA Press, Los Angeles). Between 1974-1996, Gabrea lived in Germany. His first German film, Jacob, don't be afraid (1981) opened the Jewish Film Festival at the Kennedy Center in the US and was selected at Telluride, Colorado. In New York Times, Vincent Canby discussed his cult film A Man like Eve (1984) in a very laudatory manner. Returning to Romania in the late 1990s, film director and producer Radu Gabrea made several documentaries, among them Struma (2000), awarded the Special Mention at the International Festival in Jerusalem, Goldfaden's Legacy (2004), and Rumenye, Rumenye! (2006, 2013). He earned his Ph.D. in Film Studies from the Catholic University of Louvain-la-Neuve, Belgium, with a thesis on "Werner Herzog and the German medieval mysticism", about which Henri Agel wrote in Positif that "it is one of the most beautiful books on cinema ever written." His recent filmography includes: The Beheaded Rooster (2007), Gruber's Journey (2008), Red Gloves (2010), Three Days Till Christmas (2012), andA Love Story, Lindenfeld (2014). In 2011 he received the Knight's Cross from the Federal Republic of Germany.

***

Institutul Cultural Român din New York are plăcerea de a prezenta:

RADU GABREA – Portretul unui regizor de film

Luni, 16 noiembrie 2015, ora 18.00
"Și s-au dus ca vântul…" / "Barașeum, Barașeum!"
(2010, 70 min., în română cu subtirări în engleză)

Luni, 16 noiembrie 2015, ora 20.00
"Evrei de vânzare"
(2013, 71 min., în română cu subtirări în engleză)

Fiecare proiecție va fi urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri cu regizorul Radu Gabrea

INTRAREA LIBERĂ

ICR New York, Auditorium 
200 E 38th Street, New York, NY 10016

"Și s-au dus ca vântul…" / "Barașeum, Barașeum!" 
Filmul este un omagiu adus Teatrului Barașeum, situat în cartierul evreiesc al Bucureștiului, aproape de Calea Văcărești, pe strada purtând numele doctorului şi savantului evreu Iuliu Barasch. În acest teatru, cei mai importanţi artiști evrei – actori, dansatori, muzicieni –, expulzați din teatrele românești prin legile antisemite din România celui de al doilea Război Mondial (1941-1944), au realizat spectacole unice, de neuitat, sub semnul frumosului şi al încrederii în viaţă, în ciuda suferințelor populației evreiești din România acelei vremi. Titlul documentarului este împrumutat de la melodia interpretată de Agnia Bogoslava în primul spectacol de la Barașeum, “Ce faci astă-seară?”, care a avut premiera pe 1 martie 1941.

"Evrei de vânzare" 
Filmul dezvăluie secretele celei mai ample operaţiuni de vânzare a cetățenilor unei țări către o altă țară, analizând minuțios, pe baza unor documente şi mărturii senzaționale, detaliile acestui târg, care a durat aproape 50 de ani. Este vorba despre vânzarea cetățenilor români de etnie evreiască către Statul Israel, de la al doilea Război Mondial și până în 1989 - o afacere care a atins apogeul în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.

Acest eveniment este un “preambul” al Festivalului Filmului Românesc de la Seattle, ediția a doua (noiembrie 20-22, 2015), co-organizat de ICR New York și American Romanian Cultural Society (ARCS), sub titlul "Un ochi râde, un ochi plânge. Poveștile rezistenței". Regizorul Radu Gabreaface parte din grupul select al invitaţilor de onoare ai Festivalului de la Seattle, alături de actrița Victoria Cociaș, scenaristul Florin Lăzărescu și criticul de film Monica Filimon.

Radu Gabrea (n. București, 1937) a absolvit Facultatea de Construcții și Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Filmul Prea mic pentru un război atât de mare (1969) participă la Festivalul de la Locarno.Dincolo de nisipuri (1973), interzis de cenzura comunistă, este considerat cel mai important film românesc al anilor ’70 de Mira și Antonín Liehm (UCLA Press, Los Angeles). În perioada 1974-1996, Gabrea se stabileşte în Germania. Primul film realizat aici, Nu te teme, Iacob (1981), deschide festivalul filmului evreiesc la Kennedy Center în SUA şi este selectat la festivalul Telluride, Colorado. În New York Times, Vincent Canby discută elogios filmul Un bărbat ca Eva (1984). Revenind în România la sfârşitul anilor 1990, regizorul şi producătorul Gabrea realizează documentarele:Struma (2000), care primeşte Mențiune Specială la Festivalul Internațional, Ierusalim, Moștenirea lui Goldfaden (2004), România, România! (2006, 2013). Obține doctoratul de la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve, Belgia, cu teza “Werner Herzog și mistica germană medievală”, despre care Henri Agel scrie în Positif că este “una din cele mai frumoase cărți de cinema scrise vreodată.” Filmografia sa recentă include Cocoşul decapitat(2007), Călătoria lui Gruber (2008), Mănuşi roşii (2010), Trei zile până la Crăciun (2012) şi O poveste de dragoste, Lindenfeld (2014). În 2011, primeşte Ordinul Crucea de Cavaler din partea Republicii Federale Germania. 


If you have problems viewing this message in html format, go to www.icrny.org
To subscribe to RCINY newsletters, please join our mailing list.
ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK
200 East 38th Street (at 3rd Avenue), New York, NY 10016
Tel: 212-687-0180 - Fax: 212-687-0181
icrny@icrny.orgwww.icrny.org