marți, 3 iunie 2014

Tata și Mama au salvat evrei și sași. Despre etica transetnică


În « dosarul de cadre » al tatălui meu, Dr med. Alexandru Culcer, păstrat, după pensionare acestuia din 1963, la Serviciul personal al fostului Institut de arte plastice « Ion Andreescu » din Cluj, devenit după 2001 Universitatea de Artă si Design (UAD) din Cluj, am găsit câteva informații interesante privitoare la cariera lui, detalii pe care fie le ignoram, fie le memorasem deformat din povestirile de familie.
Am cerut o copie după acest dosar în primăvara lui 2014, după ce mai solicitasem acelaș lucru cu aproape un deceniu în urmă, prin intermediul unui profesor universitar, fost artist plastic experimentalist, cunoscut prin 1966, pe când era bărbos și tânăr, ca mine. Cerere și promisiuni fără efect.
Noroc că am apucat să mai trăiesc o bucată de vreme și să pot recupera dosarul cu multiplele « fișe personale pentru evidența cadrelor », completate cu scrisul regulat, rotund și minuscul al Tatei.

În tradiția familiei se vorbea de câteva gesturi de curaj și omenie pe care Tata le-ar fi făcut în vremuri de restriște, în anii de după război, când a primit în sanatoriul fictiv, cu câteva paturi de spital nefolosite, găzduite la etaj, în casa în care locuiam la Sighișoara, pe strada Vlad Țepeș la nr. 25, o seamă (cifră neprecizată) de sași din România, acuzați în 1945 global de nazism, amenințați cu deportarea în Rusia, în numele datoriei de război a germanilor față de Rusia sovietică. Se ignora că era vorba de cetățeni români, nu de de cetățeni germani, chiar dacă Germania național-socialistă îi considerase, între 1939 și 1945, ca Volksdeutsch, părți rupte din trupul națiunii. Chiar dacă unii, de voie sau de nevoie, ajunseseră să fie încorporați în unitățile speciale, de voluntari, constituite în zbaterea tragică care cuprinsese finalul istorie celui de al III-lea Reich.
Câțiva ani mai înainte statul român salvase de la deportare evrei, cetățeni români, stabiliți în Franța sau locuind în Ungaria, rămași după cedarea nordului Ardealului, acordându-le vize de intrare în România.

Declarația [autografă]
Subsemnați Herz Leopold și Schwarz Alexandru, declarăm pe onoarea și ominirea noastra următoarele. În timpul lui Antonescu, noi am fost deportați din cuibul nostru la Sighișoara fiind că suntem Evrei. — Tovarășul Dr Culcer avea sanatorul dela locuința noastră al treila casa/Gladina/. Acolo a stat cu familia sa. Tovarășul Dr Culcer a tratat toți Evrei bolnav gratuit, ba daca a fost nevoia lea vizitat și acasa la locuința lor, fiind pe atunc afara de Dr. Ghizdavu nici un alt medic nu trata pe Evrei. —
Tovărușul Dr Culcer și tovarășa profesoară Culcer niciodată nu a făcut deosebire rasiala, că este creștin sau Evreu. — Știm cazurile, când Dr Culcer nu numai ca a vizitat și tratat pe Evrei bolnav gratuit, da lea dat și bani pentru medicamente știind ca sunt saraci și nu vor avea cu ce se scoată medicamentile de la farmația. A fost cauzuri, cand si sa acațat de cate un Evreu, tovarușul Dr Culcer inmediat a luat apărarăria Evreului. A fost cazurile și mai grele și anume pe cand retragerea nemților hitleriștilor prin Sighișoara, tovarușull Dr Culcer a deschis ușa sanatoriului și dat adăpost și apărare la mai multe familii Evreasca, adică la toți care a venit acolo, gratuit — dintre acea a fost familia Mozes Henrich original din Highiz, familia Schwarz și familia Herz Leopold, familia Jacob și mai mulți Evrei din împrejurimia strada Vlad Țepeș. Tot așa tovarășa profesoara al liciul de fete Culcer E. a primit în liciu pe fete pe Evrei fara deosebire așa pe Lefler Lucreția, Waisz J și mai multe alți. — Deci am constatat cu multa mulțimirea ca aceasta familia nu a făcut nici odată deosebire rasială. Așa că declarația aceasta al facem cu cei mai mare mulțumirea. —
[fără dată] 
Herz Leopold
Alexandru Schwarcz

Transcrierea e făcută de mine cu respectarea ortografiei uneori fanteziste a manuscrisului ușor descifrabil, scris probabil cu cerneală neagră, de persoane a căror limbă secundară sau maternă va fi fost maghiara sau/și idiș.
Nu pot ști de ce s-a realizat o declarație comună. Nici dacă a fost solicitată, de cine?, sau a fost spontană. Nici de ce era nevoie de aceasta. Doar dacă undeva va fi existat vreo pâră sau acuză de antisemitism trimisă anonim și supusă verificării prin tehnica caderistică a «referințelor». Nici dacă așa ceva era la modă, fiindcă reprezenta o carte de vizită favorizantă în anii de după 1945. Toate ipotezele sunt acceptabile.
Este interesant de presupus și faptul că, fiind vorba de locuitori ai străzii Vlad Țepeș, acești evrei declaranți cunoșteau probabil aspectul simetric al comportamentului lui Al. Culcer, care, după ce a ajutat și salvat evrei înainte de 1945, a făcut acelaș lucru cu șași, între 1945 și 1949, data la care familia noastră a părăsit Sighișoara. Atunci Al. Culcer a devenit conferențiar de anatomie artistică la Institul de arte plastice « Ion Andrescu » din Cluj.
Cu toate că salvarea sașilor nu putea fi pe placul unor comuniști și evrei dogmatici, care conduceau pe atunci treburile lumii noastre, nu reiese de nicăieri că Al. Culcer ar fi fost urmărit și pedepsit pentru acte « grave : de solidaritate umană, care atunci erau considerate de natură penală și politică.
Despre protejarea unor sași și salvarea acestora, în acest fel, de la deportarea pentru muncă forțată auzisem în familie. Cum nu aveam acces la nici o probă, m-am gândit la un moment dat, în perioda revoltei adolescentine contra Tatălui, că era vorba de o situație parțial inventată. Căutam probe ca să-mi vulnerabilizez părintele. Și găsisem unele, printre care colaborarea la ziare de partid din Cluj, cu articole despre cultura rusă. Nu eram și nu sunt rusofob, doar saturația școlară de manualele sovietice și identificarea rapidă a efectelor negative ale colonialismului comunist, mai ales după 1956, mă iritau. Vedeam în unele din articolele de acest fel ale Tatei un oportunism și o formă de colaboraționism care îmi trezea revolta. Unele s-au păstrat în arhiva familei. Erau câteva articole încropite, altele aduceau reale elemente inedite sau puțin cunoscute, extrase din gazete ungurești sau germane vechi, pe care Tata le cerceta cu plăcere. De pildă, despre prezența lui Lev Tolstoi la București. Și multe altele. Recitite, ele sunt mai degrabă benigne din unghiul criticii oportunismului patern.
Supriza am avut-o în arhivele de la Târgu Mureș. Cercetam fondurile jandarmeriei și poliției din județul Târnava Mică, ajunse la Tg. Mureș după modificările administrative care au dus la integrarea zonei Sighișoara în județul Mureș, manevră românească (național comunistă) demografică străvezie și până la urmă nici măcar eficientă, fiind prea puțin radicală, în sensul modificării situației etnice din fosta Regiune Autonomă Maghiară.
Am dat din întâmplare peste dosarele în care se gestionau deportările sașilor, unde pentru fiecare caz care impunea scutiri din motive de sănătate, am găsit, cu emoție, certificatele originale semnate de Dr Al. Culcer, pe hârtii cu antet, cu autografe.
Nu se poate acum ști ce era adevărat și ce era fals în aceste certificate emise de medicul Al. Culcer, important e că ele au dus la blocarea și la evitarea deportării a probabil câtorva zeci de sași adulți. Falsificarea, inventarea unei boli inexistente, era însă certamente pedepsită grav. Nu doar din unghi medical ci, mai ales, din unghi politic. Complicitate cu presupuși «naziști». Legea era complicată, obligațiile României draconice, ocupația sovietică lăsa arbitrariul militarizat să acționeze fără limitări și scrupule. Legea nu era respectată, sub presiunea sovieticilor care aveau planificate cote de deportați, care trebuiau respectate, realizate cu orice preț, pentru asigurarea unei mâini de lucru compensatorii, nu doar pentru recuperarea pierderilor materiale suferite de comunitatea sovietică ci pentru recuperarea pierderilor umane, toți tinerii și adulții căsăpiți pe front sau morți din pricinile diverse, specifice războiului, glonț, foamete, inclusiv de tifos exantematic, boală endemică în Rusia europeană, efecte ale catastrofei militare din ambele faze ale războiului de apărare a patriei sovietice.

Concluzia s-ar putea deduce fără greutate și poate nici nu ar fi necesar să fie scrisă. O scriu totuși nu pentru a o impune ci pentru a o propune. Umanismul, ca și varianta sa sentimentaloidă, umanitarismul, se ridică sau vrea să se ridice peste contingențele istorice și ideologice. Aici stă măreția sa periculoasă ca și utopismul său pernicios. Aici se află rădăcina binelui care transcende etnocentrismul. 
Cele două cazuri de etnocetrism agresiv recent, pe care le cunoaștem, în istoria recentă, ale unor popoare care se consideră alese, germanii și evreii, ce nu s-au înfruntat niciodată cu mijloace cinstite, — pot oare popoarele să se înfrunte cu astfel de mijloace ??— oferă exemplul unor cruzimi genocidare care nu pot fi nici acceptate, nici nu pot fi uitate. 
Sunt totuși momente în istorie în care etnocentrismul răspunde unei agresiuni caracterizate, și orientarea spre supraviețuirea comunitară cu orice mijloace de apărare, alegerea între umanismul transetnic și etnismul metapolitic nu mai poate fi evitată.
Cred că orice judecată etică exterioară este inaplicabilă unor astfel de situații. Așa cum, în aceste domeniu, nu există judecători și lege. Când îți este agresată familia, toate mijloacele de apărare sunt legale. România, adică familia românilor, este în această situație din 1939 și până acum.
Dan Culcer


3 iunie 2014

duminică, 1 iunie 2014

Teoria pragului de sus și efectele autocenzurii

În rubrica sa din ziarul Adevărul, Nicolae Manolescu, criticul, a combătut argumentat pălăvrăgeala anistorică a lui Lucian Boia din ultima sa producție,«De ce este România altfel» (Humanitas, 2012), marcată de aceleași dogmatisme a rebours cu care ne-a inundat, în ultimii ani, istoricul, cu pretenții neonorate de sociolog și filozof,  L. Boia.
N. Manolescu precizează:  « N-am avut samizdat, dar am avut, publicată, o literatură critică la adresa regimului cum n-a existat în multe țări comuniste.
Daca ar fi citit-o, Boia n-ar mai fi sustinut ca scriitorii spuneau adevarul doar pe jumătate. Cu toata cenzura, îl spuneau pe de-a-ntregul, chiar dacă adoptau un limbaj esopic [s.n.]
Putem admite că proza lui Augustin Buzura, a lui Constantin Țoiu atingea uneori cote superioare ale criticismului, pe care eu îl numeam meliorism, cu un termen adaptat, pe care îl folosise, în alt context, confratele Gheorghe Perian. Nu se ataca dogma la rădăcină, radicalitatea propovăduită de Al. Ivasiuc nu avea adepți. «Teoria pragului de sus», de care urma să ne lovim frunțile trecând necocârjați pe sub furcile caudine*, pe care o inventasem ca să sugerez scriitorilor cu care eram în contact direct, o experiență cu caracter relativ riscant, prin care urmam să aflăm care sunt limitele reale trasate de ideologie și până unde se putea merge, depășind autocenzura.
Probabil că la bătrânețe pe N. Manolescu l-a pălit uitucenia. Să fii uitat — în ipoteza că a citit-o la vremea respectivă— literatura sovietică a dezghețului, literatura poloneză non-conformistă, care circulaseră cu întârziere și nu în românește, la noi. Nu mă refer neapărat la textele disidenților —mulți dintre ei fiind evrei descendenți din foști comuniști, funcționari servili sau, unii, militanți și cruzi, unele odrasle dezamăgite, doritoare să emigreze eventual sau șocate de pierderea privilegiilor familiale.
La prima lectură a intervenției lui N. Manolescu, am jubilat, trezindu-mă solidar în opinie cu fostul meu coleg de breaslă, tocmai fiindcă am scris despre această literatură cam în aceiași perioadă cu N. Manolescu. Evident, nu pot accepta nici acum că mi-am pierdut vremea două decenii pentru a susține o literatură conformistă și nulă valoric. În 1987, când am sosit în Franța, credința în forța reformismului intern și admirația în fața curajului și a non-conformismului meu sau al confraților s-a confruntat cu istoria reală, pe care nu o cunoșteam. Disidența devenea clar reformistă, melioristă și doar antistalinistă, mai puțin sau deloc anti-comunistă, așa cum se poate vedea mai clar acum la lectura textelor lui Roy Medvedev, de pildă.
Limbajul esopic făcea, odată ce ieșisem din context, dificil de recepționat mesajul subversiv. De aceea mă simțisem imediat dator să mă înscriu la un doctorat, la INALCO, nu doar pentru că nu aveam nici o slujbă și bursa ar fi fost o sursă de venit pentru a supraviețui dimpreună cu cele două fiice ale mele, școlărițe, ci pentru că aveam impresia că mai dețineam cheile pentru a redeschide la nevoie, pentru viitorime, accesul la acele scrieri pe care le susținusem prin comentariile mele din Vatra, în a căror valoare credema, măcar ca documente de epocă, sociografii epicizate.
http://adevarul.ro/cultura/carti/sa-romania-altfele-1_514327e400f5182b850f386f/index.html#

În concluzie, observația lui N. Manolescu pe marginea cărții lui Lucian Boia ar fi fost corectă doar dacă nu ar fi exagerat, absolutizat în sens invers, valoarea subversivă a literaturii esopice din epoca național-comunistă. Trimitem la sinteza criticului Ion Simuț (vezi citatele de mai jos) care introduce precizările necesare față de exagerata valorizarea socială și politică a literaturii române dintre 1964 și 1989, anacronic supralicitată de N. Manolescu. (Dan Culcer, Teoria pragului de sus și efectele autocenzurii)
« La Moscova, Soljeniţ în publică în 1962, cu acordul direct al lui Hruşciov, nuvela transparent antistalinistă O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, relatând pentru prima dată despre închisorile politice şi despre munca forţată. Se creează un precedent în atitudinea critică faţă de greşelile trecutului comunist, pe care autorităţile moscovite îl vor regreta. Dar breşa fusese făcută şi subversivităţile ulterioare din blocul estic au un termen prestigios de raportare. După acea disociere internă de stalinism, comunismul nu mai apare scriitorilor ca eroic, imaculat, intangibil, situat în afara oricărei erori şi în afara oricărei critici. Dimpotrivă, comunismul apare vulnerabil celor mai inteligenţi, mai justiţiari şi mai îndrăzneţi dintre scriitori, care speră în posibilitatea de afirmare a unui nou limbaj, a unei atitudini critice. Literatura subversivă nu ar fi fost posibilă fără acest sentiment al vulnerabilităţii regimului comunist.»

« Principiul non-beligeranţei înseamnă, într-un fel, o reeditare a filosofiei tolstoiene a reformismului blând, a măcinării din interior a sistemului. Mai binele e duşmanul binelui. Meliorismul devine calea unei contracarări a inducerii unei stări de fericire generală. În fond, literatura subversivă se străduia, cu enorme eforturi, să sugereze (pentru că nu putea arăta direct) că în regimul comunist nu trăiam în cea mai bună dintre lumile posibile. O banalitate, un adevăr elementar, în numele cărora s-a constituit un stil aparte, diferit de oportunism, evazionism sau disidenţă. »
Criticul Ion Simuț are perfectă dreptate când amintește, chiar în revista lui Manolescu, România literară din 2008, că literatura subversivă, așa cum fusese practicată în România, era marcată de limitele limbajului esopic și de lipsa de radicalitate :
« Literatura se constituie ca o contra-putere prin strategiile subversiunii, dar nu devine cu adevărat o contra-putere decât atunci când depăşeşte evazionismul şi limbajul esopic, forme de refugiu şi de conservare a esteticului. La o politizare excesivă, de faţadă, nu se poate răspunde eficient decât cu o politizare de sens opus, disidenţa, capabilă să ofere o alternativă, un răspuns contra-ofensiv. Literatura, un câmp estetic prin excelenţă, este transformată de dictatură într-un câmp de bătălie politică.»
Referințe la disidență ca  politizare de sens opus merită o discuție cu textele în mână. Șocante și aparent antisistemice, marcate de difuzarea clandestină prin samizdat, textele disidenței sovietice, recitite cu atenție și în libertate, capătă semnificații diferite de cele care li se atribuiseră în anii 70 de către presa de propagandă occidentală anti-comunistă, controlată de CIA.
Sursa:  Literatura subversivă - Fundatia România Literara
*Furcile caudine - în timpul luptelor dintre romani si samniti, romanilor învinsi li s-a aplicat tratamentul cel mai rusinos din toata istoria lor, trecerea soldatilor pe sub jug. Faptele sunt povestite de Titus Livius, în lucrarea De la fundarea Romei. In fapt, Roma a refuzat pacea propusa de samniti, iar legiunile romane au fost înfrânte în defileul de lânga localitatea Caudium. Azi, expresia A trece prin furcile caudine desemneaza acceptarea de nevoie a unor conditii înjositoare. 

Gemelaritate narcisiacă

Mărturisesc. Am o înclinație narcisiacă. Din adolescență, dacă nu chiar din copilărie, mă privesc adesea în oglinzi și vitrine. Ca să mă obișnuiesc cu mine sau doar cu speranța că pot să ies, prin oglindire, din singurătatea fiului unic? Sunt născut în zodia Gemenilor. Am avut probabil un frate geamăn nedezvoltat care și-a lăsat urmele în corpul meu, urme descoperite la o operație și undeva în cutia craniană, sub forma unei pungi «amniotice» interne, vizibilă la scaner.
Păstrez micile desene ale unor prieteni «fircălite» de ei la vreo întrunire de cenaclu, la vreo cafenea. Am păstrat, printre altele, portretul meu făcut de ziaristul Romeo Morari, de scriitorul Vasile Spoiala, de pictorul Ion Antoniu, de graficianul Valentin Popa. Vor mai fi și altele prin mapele arhivei mele.
Reproduc aici pentru propria mea plăcere, pentru eventuala plăcerea a pruncilor mei, câteva imagini care refac o serie biologică în care, deși diferit, mă recunosc. Ceea ce înseamnă că memoria mea narcisiacă rezistă timpului.

Târgu-Mureș, 1964
Creion de Romeo Morari













Cluj, 1978, La Los Papetos
Desen de Ion Antoniu



























Locul :Bacău ?
Desen de
Valentin Popa