joi, 25 septembrie 2014

Iulian Boldea. VATRA – DIALOG cu Dan Culcer «Nu ai dreptul să citești această carte ! »

VATRA – DIALOG cu Dan Culcer

— Stimate domnule Dan Culcer, prima întrebare pe care aş dori să v-o adresez, se referă la începuturile formării dumneavoastră intelectuale. Când s-a produs atracţia faţă de literatură în general şi faţă de critica literară în special ? Aţi avut mentori, modele culturale, evenimente ale literaturii care au provocat orientarea dumneavoastră spre acest domeniu ?

— Trebuie să spun că literatura pentru mine e nu doar beletristică, roman, ficţiune romanescă, ci tot ce e lectură, în sensul larg al cuvântului.
Eu am avut un contact foarte timpuriu cu cartea. Am avut avantajul, privilegiul să trăiesc într-o casă, într-o familie care a avut tradiţii intelectuale şi mai ales o bibliotecă. Tatăl meu fiind medic, ar fi trebuit să fie un medic practicant, dar s-a întâmplat că s-a ocupat mai degrabă de istoria medicinei şi ca atare, toate domeniile conexe, istoria, biologia, diferitele ramuri ale ştiinţei, antropologia, erau lucruri care îl pasionau şi au constituit baza bibliotecii sale, la care am avut un acces nerestricţionat. Nu am fost niciodată în situaţia să mi se spună : „Nu ai dreptul să citeşti această carte !”. Ceea ce explică probabil revolta mea permanentă faţă de orice interdicţie în raport cu Cartea. Lucrul acesta m-a făcut să am şi o curiozitate foarte largă, poate prea largă din punctul de vedere al unei cariere bazată pe specializare, aşa cum în general se face, curiozitate convenabilă mie, intelectual vorbind, fiindcă am putut să cunosc domenii care mi se par şi acuma, la vârsta mea, ca domenii de cunoaşterea cărora un intelectual, chiar literat, nu se poate priva.
În sensul acesta am avut lecturi foarte diferite, de la aventurile lui Nils Holgersson, citite de nenumărate ori, o carte care m-a pasionat, sau de la Jules Verne, Copiii căpitanului Grant, până la Tratatul despre lucrul bine făcut, de pildă, scris de un polonez şi tradus în română în perioada anilor ’70.
Cu tata, care era un intelectual polivalent, cum spuneam, ironizat de oamenii care îl cunoşteau vag în cursul anilor ’50-60, ca un fel de polihistor, am avut prilejul să discut, să particip la cercetări ştiinţifice pe care le făcea, el având, printre altele, acces la nişte laboratoare ale Institutului de Chimie al Academiei, aproape de casa unde locuiam, pe strada Donath la numărul 162, unde făcea, duminicile, experienţe, de pildă, pe tema sensibilităţii « nervoase » a plantelor carnivore, pe care le « adormea » cu cloroform. Ca să vă daţi seama cât de aparent-divergente erau preocupările lui şi, implicit ale mele, fiindcă îl secondam.
Eram singurul copil al familiei şi asta sigur îmi conferea o anumită poziţie privilegiată, fără să fiu râzgâiat, dar fiind acceptat repede ca un fel de mic adult, cu toate avantajele şi dezavantajele unei astfel de situaţii. Am mai avut, în afară de Tata, alți mentori. Într-un domeniu special, pe Mama, care m-a învăţat limbile străine, cu o tenacitate care s-a dovedit a-mi fi de mare folos ulterior, dându-mi bazele gramaticale ale limbilor maghiară, italienă, germană, franceză, chiar ceva latină. Înainte de terminarea liceului, am avut şansa extraordinară de a întâlni personaje, aş spune ciudate. De pildă, un profesor de matematică, fost teolog, cercetător într-un domeniu foarte special al cărţii vechi, care se numea Atanasie Popa, a cărui figură am mai evocat-o, în biblioteca căruia am avut prilejul să citesc cărţi care erau interzise pe atunci, în anii ’55-’57, precum Schimbarea la faţă a României a lui Cioran, cărţi de Noica Mathesis sau bucuriile simple, Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou, acestea fiind rudimentele informaţiei mele în domeniul filosofiei, dar şi cărţi de I. Brucăr, de pildă, sau de Ion Petrovici dar şi de alţii, filosofi didactici, profesori de filosofie în facultăţi, interziși înainte de ’89. Mare avantaj. Riscul extrem pe care Atanasie Popa, profesorul de matematică şi teologul mustăcios, vorbind un pic șuierat, şi l-a asumat, în raport cu epoca, a fost că punerea în circulație a aceste cărţi interzise, ar fi putut să-l ducă pe el, adultul, în puşcărie. Cazurile, ulterior cunoscute, ale celor din cercul lui Noica, o probează. Nu știu cum s-a creat o relaţie de complicitate între dânsul şi mine, relație care i-a permis să aibă încrederea respectivă şi să-mi împrumute aceste cărţi, desigur atrăgându-mi atenţia că nu trebuie să vorbesc cu nimeni. Mărturisesc că nu am vorbit, nici măcar cu părinţii mei, atât de mare era pericolul atunci. Limbuția mea i-ar fi implicat în nişte situații în care nu doream să-i implic.
Alte personaje benefice pentru « extensia » mea culturală, care mi-au facilitat accesul la fonduri de carte greu accesibile sau la biblioteci personale, au fost profesorul de istorie Dimitrie Braharu (unde am citit tot ce se tradusese din Jules Verne dar și opera lui Sadoveanu, biografiile lui Zweig, romanele lui Dumas. la timp ; bibliotecarul Băjenică de la Institutul de lingvistică de pe strada Racoviță (Cezar Petrescu aproape integral, adică și cărțile nereeditate, de genul Baletul mecanic, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, înainte de 1963), profesorul pensionar Mototolescu, care locuia ceva mai sus, pe aceeași stradă, (în salonul său înghețat citeam studiul lui novator despre jus valachicum, opera lui Panait Istrati și pe aceea a lui Mihai Manoilescu, după 1966) și profesorul universitar Henri Jacquier (între 1966 și 1969), care mi-a permis să citesc literatură de specialitate pentru proiectul meu de teză în literatură comparată, privitor la funcția fantasticului în nuvela romantică franceză și germană. Le port și acum o statornică recunoștință.
În rest, mentor în sensul şcolar al cuvântului, profesor, la care să fac referinţă, există unul singur la care pot să mă refer, profesorul meu din facultatea de filolologie, Mircea Zaciu, a cărui amintire merită să fie evocată, în pofida relaţiilor destul de sinuoase pe care le-am avut cu dânsul, rămânând însă în respect pentru activitatea lui de organizare, de istorie literară, în partea finală a vieţii sale, în care a dovedit o concepţie despre cultură cu care mă pot identifica.
Cam asta e de spus la această întrebare lungă şi complicată.

— În diferite împrejurări aţi detaliat relieful împrejurărilor dramatice care v-au marcat copilăria. S-au repercutat acestea asupra formării dumneavoastră intelectuale, asupra destinului dumneavoastră intelectual ?

— Cred că da… s-au repercutat situațiile trăite și istoriile de familie transmise. Împrejurările naşterii mele au fost foarte speciale. Mama a avut o sarcină care era foarte grea. M-am născut în apă, nu în aer, în condiţii în care mama, pierzând lichidul amniotic a trebuit să fie pusă într-o vană, toate astea întâmplându-se în contextul începutului războiului, la Sulina, în refugiu. Părinţii mei se deplasaseră forţaţi, în urma cedării Ardealului, de la Dej la Sulina. Acolo abia apucaseră să-şi încropească o existenţă, când au început să simtă efectele pregătirii războiul împotriva bolșevismului. Între 15 iunie 1941, data naşterii mele, şi 22 iunie, data intrării României în război, a trecut puţin timp. Deci, strigătul meu de bun venit, ca să zic aşa, a fost cam înăbuşit. Sub bombe. De acest aspect asta mi-am dat seama relativ recent, deşi povestea o ştiam, nu realizasem care ar putea să fie raportul între momentul în care, în loc să bei aer, ești pe cale să te sufoci.
Am fost marcat de asemenea de poveştile legate tocmai de refugiu. De plecarea părinţilor, care mi-au relatat-o în termenii reali, dar dramatici, ai unei dezrădăcinări. Mama bănăţeancă, tata maramureșean, stabiliți, după căsătoria lor, la Baia-Mare şi apoi la Dej, părinţii mei erau, se simţeau ardeleni şi nu aveau niciun motiv special să părăsească Ardealul, dacă nu ar fi fost presiunea politică şi presiunea etnică, care s-au exercitat asupra românilor atunci. Situaţia asta a fost o trăire dramatică pentru părinţii mei, care și-au pierdut și o parte din agoniseala elementară a unei familii, dar m-a marcat şi pe mine. M-am simţit și mă simt vizat mereu de orice orientare politică sau etnică care contestă chestiunea unităţii Ardealului, de aceea evenimentele și declarațiile iredente, mai mult sau mai puţin recente, în care se simte o tensiune de contestare a destinului unitar al Ardealului mă alertează, mă fac să am reacţii puternice, care sunt mai mult decât de precauţie. Resimt și emit o stare de necesară alarmă spirituală, politică şi istorică pentru a se evita repetarea unor astfel de situaţii.

— Aş vrea să vă întreb în continuare care sunt lecturile care v-au marcat într-un fel anii aceştia de formare ?

— Am avut o curiozitate pentru cărţile vechi şi pentru arhive, pentru detalii. Ceea ce m-a făcut să fiu mereu într-un fel de căutare a originilor, atras spre locurile unde cartea veche s-a putut păstra în pofida interdicţiilor pe care le-a instaurat şi instalat temeinic, din fericire totuşi vremelnic, regimul colonial sovietic și le-a menținut, păgubos și idiot, cel național-comunist. Ori de câte ori am avut ocazia, în familie sau în afara familiei, am întrebat dacă se păstrează cărţi vechi, ziare vechi, reviste vechi pe care le-aş putea cerceta, sau de care familiile s-ar putea debarasa, pentru a le salva. Am văzut şi am evocat, nu vreau să revin acuma, situaţii în care cartea şi cartea veche românească de pildă, dar nu numai românească, au fost distruse în mod stupid şi aceste situaţii mi-au rămas atât de impregnate în memorie încât pentru mine distrugerea manuscriselor, a cărţii, a lucrurilor tipărite, a imaginilor este resimțită ca o suferinţă fizică, combinată cu o revoltă violentă și permanentă.
Deci, am avut prilejul de pildă, ca să evoc câteva urme, să cercetez, în 1966, rămăşiţele unei imense arhive adunată de protopopul Elie Dăianu din Cluj, din care după aceea am reuşit să salvez câteva publicaţii. Am avut, în ianuarie 1963, iarna deci, ocazia să-mi petrec câteva săptămâni la nişte rude, la Bonţ, lângă Gherla, pe lângă lacul Ţaga, şi să găsesc acolo, în podul casei unor intelectuali de ţară, în sensul dublu al cuvântului - de la ţară, dar de ţară, adică bine împlântaţi în terenul Ardealului, să găsesc colecţii aproape complete din revista Abecedar editată la Brad de Gorge Boldea, din Pagini literare, editată la Turda de Teodor Mureşanu, ambele revist, de altfel foarte bune, reprezentînd variante ale « transilvanismului » românesc. A exista și unul maghiar. Spun, în paranteză, că revistele, cărţile pe care le-am recuperat atuncea, acolo, le-am păstrat până când am plecat în Franţa în 1987, atunci am reuşit să le transfer la loc sigur, propunându-le spre cumpărare bibliotecii judeţene Mureș, unde colecţia Pagini literare e marcată şi acuma de ex-librisul meu. Am participat, ca să zic aşa, în măsura slabelor noastre puteri individuale, la salvarea unor fragmente din cultura românească.
Revenind la întrebarea dumitale, cred că anii aceştia de formare sunt, cum vă spuneam, determinaţi de lecturi foarte generale, dar în mod special cultura Ardealului m-a atras, căci mi s-a părut mereu puţin cunoscută, fragmentar cunoscută, chiar necunoscută. Am făcut un lung efort particular pentru a-mi completa informaţiile, ceea ce m-a reapropiat de Mircea Zaciu. În general, de altfel cred şi ţin să subliniez că epoca secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea în Vechiul Regat ca şi în Ardeal este prea puţin cunoscută, tratată de filologi și literați cu un dispreț estetizant prost plasat. Nu și de istorici, din fericire.
Am avut ocazia acum, aici, la biblioteca din Târgu Mureș, să discut cu Mariana Ploieşteanu, cercetătoare, care răsfoia revista Transilvania, a Astrei, care mi-a atras atenția asupra unor pagini ce conțin informații istorice interesante. După aceea m-am uitat şi eu prin anii 1870-1871-1872. Mi-am dat seama câte informații zac practic neexploatate. Poate că în monografii particulare, adică în studii despre Bariţiu, despre Cipariu, despre Avram Iancu sau despre alţii, informaţiile din revistă se regăsesc, dar sentimentul istoric global, pe care cunoaşterea acestor publicaţii îl poate da în legătură cu prezenţa românească în Ardeal, cu rolul nostru istoric, continuitatea culturală şi etnică, e prost prezentat, gestionat, difuzat. Imaginile disparate nu se încheagă într-un tablou istoric realist, datorită faptului că nu există sinteze culturale făcute în felul acesta, unde relația cu minoritățile active politic să iasă din terenul legendelor noastre sau ale lor și să intre în acela al concretului istoric. Dau un exemplu. Există câteva pagini, câteva zeci de pagini în care Mariana Ploieşteanu a descoperit liste privitoare la victimele româneşti de la 1848 colectate de istoricul care le redacta, nu ştiu dacă era Bariţiu : aici nu este vorba de a revendica în sens conflictual morţii noştri, pentru că morţilor noştri li se pot opune morţii lor, ai nemţilor, ai saşilor ai ungurilor ş.a.m.d. Problema nu e asta, problema este să-i cunoaştem, să-i cinstim, să nu-i uităm. Memoria noastră are mereu falii şi în perioada de după 1990 mi se pare, din punctul acesta de vedere, mai gravă, aproape mai gravă decât în perioada comunistă, pentru că atunci puteam spune că, mă rog, comunismul vrea să ne rescrie istoria şi deci suntem supuși agresiunii unor structuri coloniale sau de partid, a unor structuri de putere contra memoriei noastre colective, care vor să ne şteargă o parte din memorie şi să impună în locul ei alta. Dar acum, de 20 de ani, se produc fenomene care mi se par uimitoare, pernicioase, contradictorii, care ne lasă fără apărare. Și, din unghiul acesta de vedere, mai grave, fiindcă responsabilii sunt dispersaţi, nu mai există un Ei şi Noi, cum exista înainte de 1990, ci Ei sunt dispersaţi, diseminaţi, aceşti Ei nu mai un singur chip, cei cu « cefe groase ». Se amestecă și se aliază nasul subțire și papionul cu grobianul care ne privește chiorâș, holocaustologii localnici cu cei importați, agenții de influență, cu studii economice la amerloci înainte de 89, agenți acoperiți de la Institutul de Economie Mondială, cu agenții descendenți ai burgheziei compradore locale, ai activiștilor cominterniști, cu toții bine remunerați, într-un « grup de dialog » care s-a construit într-o solidaritate de interese greu definibile, cu efecte de disoluție identitară vizibile, faţă de care efortul lucid de autonomie, reconstrucție și memorizare a propriei noastre istorii pare să fie uneori neputincios.
Tema se leagă de o chestiune mai gravă și complexă și anume chestiunea statalității statului român. Din păcate aici este vorba despre întreaga Europă de est ale cărei statalități sunt pe cale de a fi dizolvate, dinamitate, pentru a se construi o piață de desfacere neprotejată. Se produce ceea ce eu anticipam, într-un fel, cu o mică frază, o metaforă purtătoare de sens : teoria pulovărului… Această teorie a pulovărului exprimată simplu ar fi așa… Dacă încerci să desfaci un firicel dintr-un pulovăr bine croșetat, tot puloverul se destramă, tot tragi, tot tragi, tot tragi și nu mai rămâne pulovărul, nu mai rămâne decât un ghem de contradicții, obiectul în sine dispare. Consecința destrămării mi se pare foarte gravă fiindcă introduce o stare de criză geopolitică perpetuă care se suprapune peste problematica crizei sociale și economice.

— Care considerați că este raportul optim între scris și citit ? E vorba de acele componente, să zicem esențiale ale unui creator, ale unui critic literar să zicem, cititul și scrisul.

— Raportul optim cred că-i greu de determinat, evident, prefer totuși să visez și să zic că raportul optim este mai degrabă în favoarea cititului decât a scrisului. Deși am, câteodată, impresia că avem confrați critici care mai mult scriu decât citesc. Revin astfel la ideea pe care am extras-o la începutul conversației noastre, anume că re-punerea în context a faptului literar, în context social-istoric, etnografic, antropologic ș.a.m.d. este un efort care merită și trebui să fie făcut. E banal spus dar greu de realizat, fiindcă fenomenul literar e parte dintr-un fenomen complex, social-cultural. Literatura nu e prioritară, superioară celorlalte domenii, chiar dacă meseria noastră ne îndeamnă să o credem. Estetica dogmatică din anii '50 a cerut și impus acelaș lucru și de aceea e greu să relansăm în zona literaturii o astfel de preocupare, fără a risca de a fi acuzați de sociologism, mai mult sau mai puțin vulgar. Ne asumăm riscul, am făcut-o și acum peste două decenii, fără a renunța la elementarele judecăți estetice. Cred că se poate. Deci mai degrabă să citim mai mult și să scriem mai puțin, să reflectăm.
Câteodată în acțiunea mea, în activitatea mea, am avut și situații în care, după ce am citit o vreme niște lucruri în legătură cu un subiect, formularea concluziilor mele era atât de simplă încât aproape că nu mai merita să fie scrisă, din punctul meu de vedere… Dau un exemplu. Am studiat ani de zile chestiunea utopiei, textul utopic, nu în raport cu literatura științifico-fantastică, ci cu propunerile de model social. Am ajuns la concluzia că ne aflăm în fața unui cerc vicios, și anume că fără utopie, adică fără speranță nu se poate, dar utopia este distructivă iar modelul conține o fisură nativă care periclitează orice construcție. Asta, altfel spus, rezumă toată istoria comunismului. Noi trebuie să sperăm, să avem un proiect care să fie exterior și să ne depășească în același timp. Dar când vrem să-l construim cu toată forța, fără să ținem seama de indivizi, producem pușcării. Iată un exemplu de studiu lung, în care concluzia se limitează la atât de puțin, iarß restul e o chestiune de practică.

— Aș reveni la începuturile dvs. literare să spunem, cum, când, cu ce ați debutat ? Considerați acel debut semnificativ ?

— Dacă-l iau din punctul de vedere al importanței simple, cronologice, nu are mare semnificație. Debutul meu, atâta cât am reușit să reconstitui, căci nu sunt sigur că a fost acesta primul text pe care l-am publicat în presă, (să fi semnat anterior ceva în Făclia din Cluj ?) s-a produs în 1961 în Luceafărul, cu un mic articol de istorie literară despre o revistă satirică din Ardeal… Tutti frutti se chema. Deci da, o semnificație strict cronologică, însă prin subiect, o notiță de istorie literară din istoria Ardealului, textul are și altă semnificație pentru mine. Cum spuneam, istoria Ardealului, văzută și din punctul acesta de vedere, cu mărunțișurile, cu detaliile locale chiar merită, după părerea mea, să fie cercetată. Deduc acum un sens, o semnificație care m-a făcut să scriu un paragraf de dicționar despre Artemie Anderco-Homorodeanul, pentru Dicționarul Zaciu-Sasu-Papahagi.
Pe de altă parte notez și un alt debut, fiindcă se întâmplă să nu fi scris numai istorie literară, critică literară. Am scris și poezie, am scris și proză și ceva care se cheamă eseu, gen greu de definit, oricâte eforturi facem. Am un debut pe care îl evoc cu oarecare mândrie, petrecut în poezie, în limba maghiară, grație traducerilor făcute de un prieten bun, Cseke Gabor, ziarist la vremea aceea la un ziar al UTM-ului de la București, care se chema Ifiumunkas (Tânărul muncitor). Fusesem cenzurat în presa literară românească. Câțiva redactori mi-au propus versurile spre publicare și li s-a răspuns că nu merg. Am avut răspunsuri încurajatoare de la Nina Cassian, la poșta redacției, la „Contemporanul” parcă, ca și de la Constanța Buzea, dacă nu mă înșel, care făcea și ea poșta redacției. Mi-au publicat cîte un fragmențel sau mi-au încurajat dar nu ieșea nimic mai substanțial. Ani de zile am tot încercat cu poemele, în stânga-în dreapta. Gabor (Gabriel) Cseke m-a tradus și publicat în limba maghiară și, cum știți, fiindcă ați scris despre carte, acum doi ani mi-am « încopciat », ca să zic așa, activitatea de poet, cu un volum care se cheamă Utopia, publicat în ambele limbi, paginat tête-beche, 69, traducerea integrală a poemelor fiind asigurată de același Cseke, prieten, poet și traducător. Finis coronat opus, fără ca să spun prin asta că n-am mai scris poeme de atunci. Adaug un mic detaliu (suntem în istoria literară !) : volumul conține aproape toate poemele pe care le-am scris sau cele pe care le consideram publicabile și are deci un titlu, Utopia. Publicasem în volumulde debut, care se cheamă Un loc geometric, ciclul respectiv. Avea un poem la început, care se chema Utopia. Strofa finală suna în orginal așa : « Să ne ferim și ochii de risipă/Închiși, cu mâinile pe piept să-i ținem/Și chiar suflarea oarbă s-o reținem/Când construim această lume-n pripă. » Redactorul de carte, Mircea Ciobanu, mi-a cerut să schimb persoana verbului din ultimul rând, pentru a evita vigilența cenzurii. Versul a devenit, deci : « Când construiesc această lume-n pripă. »
Ei bine, tocmai acest poem, la care țineam, l-am uitat pur și simplu din carte. Așa că, acum, am hotărât ca volumele tipărite ce mi-au rămas în stoc să le autentific, ca să zic așa, transcriind în ungurește și în românește, poemul acesta, cu mâna. Așa că exemplarele, puține, care vor mai fi difuzate, vor avea aspectul unei ediții însoțită de un facsimil, autograf.

— Fără îndoială că o bună parte din lucrarea Dvs. literară se leagă și de activitatea în redacția revistei Vatra. Ce a însemnat Vatra pentru Dvs. și ce considerați că a însemnat prezența Dvs. în redacția revistei Vatra pentru apariția, pentru destinul, pentru direcția acestei reviste importante în cultura românească postbelică ?

— Pentru mine Vatra e viața mea, cea mai importantă parte din existența mea am petrecut-o ca redactor la această revistă, tinerețea și maturitatea, deci perioada cea mai productivă în viața unui om. Faptul că s-a constituit această redacție și că revista a fost posibilă este, într-un anumit sens, o minune. Nu existau, deși aparent ar fi fost toate argumentele necesare prezente în câmpul culturii și în câmpul politic chiar…, nu exista un efort constant, tenace și bine direcționat pentru realizarea unei astfel de publicații la Târgu-Mureș. Cum știm amândoi, există o tradiție culturală ungurească bine așezată, veche, de calitate. Pentru reprezentarea culturii românești nu a existat un efort politic, deși din punct de vedere etno-demografic este o comunitate importantă, partea cealaltă a aceleiași lumi. (Jumătate din populația județului era formată din români și avea, deci, nevoie de o expresie culturală.) Prin apariția acestei reviste se produce, ceea ce am observat și în alte domenii, o conjuncție între un efort individual, o inițiativă individuală și un context mai mult sau mai puțin favorabil. Ne aflăm în fața unei tensiuni sau în situația unei tensiuni, între o mână de intelectuali, cu un mod de a fi, un mod de acționa care nu se potrivește în mare măsură cu modul de a acționa și de a fi al activiștilor de partid. Cei care își mai aduc aminte cum a început revista știu că, de pildă, inițial, redacția a fost găzduită în clădirea comitetului județean de partid, la ultimul etaj, într-una din încăperile Secției de propagandă și de agitație. Or acolo « lucrau » niște tovarăși care nu agreau cei câțiva bărboși care începuseră să circule pe culoarele județenei de partid, nu-i iubeau din instinct, nepotrivire de caracter, ca să zic așa… Iar noi nu făceam prea multe ca să ne pliem, eram zgomotoși, nu țineam seama de protocol ș.a.m.d. Asta nu o făceam neapărat pentru a deranja cu tot dinadinsul acele persoane dar nu aveam niciun motiv să ne pliem, să fim asemenea lor, cei din alt mediu protocolar. Nu trebuie să uităm că eram într-o perioadă dinainte de 1971, deci anterioară așa-ziselor Teze din iulie, dar după fierbintea vară a lui 1968, adică momentul care a fost un fel de culme a solidarizării comunitare în cazul destul de zbuciumatei evoluții a spiritualității și a ideologiei în România. Între aceste două extreme, între aceste două repere mai exact, NOI credeam că s-a produs o modificare reală, dar o modificare reală nu se produsese, ne aflam într-un fel de contratimp. Acești NOI sunt Romulus Guga, care era considerat un boem la Cluj, care frecventa cofetăria Arizona, care avea un cojoc jerpelit pe care nu l-a abandonat multă vreme după ce devenise redactor-șef, Mihai Sin, un profesor de liceu, prozator debutant, Dan Culcer care nu se știe precis ce era, ba era cercetător, ba se înscrisese la un doctorat la Liviu Rusu și se certase cu Liviu Rusu, ba citea poeme la Casa Sindicatelor. Era o situație ambiguă, oamenii aceștia frecventaseră cenaclul literar de la Casa Sindicatelor, era o atmosferă banală, calmă, din care deodată au ieșit niște lideri culturali… Asta s-a produs într-un foarte scurt timp… Spun „lideri culturali” în sensul cel mai adevărat al cuvântului, deodată am fost luați în serios, ne-am asumat roluri și funcții ca și cum am fi fost pregătiți pentru ele, deși nu eram.
Vă dau două detalii, unul este momentul vizitei lui Marin Preda, aici, în Târgu-Mureș, cu ocazia lansării editurii Cartea Românească. Atunci am făcut un interviu cu el, i-am pus multe întrebări, multe, multe, vreo zece, dimineața l-am pândit la cafea, ieșea de la hotel și i-am spus „-Domnule Preda, vă rog să-mi răspundeți la întrebările astea. Mi-a răspuns imediat pe hârtia pe care îi pusesem întrebările. A scris pe partea cealaltă, pe fața albă, răspunsul la trei întrebări din cele vreo zece. Istoric vorbind, textul, semnificativ pentru mentalitatea lui Marin Preda, era răspunsul, într-un fel ironic, la întrebarea : „Ce părere aveți despre posibilitatea sau necesitatea apariției unei reviste românești la Târgu-Mureș ?”
Marin Preda, hâtru, a scris : „Nici nu știam că nu există.” Această frază a apărut, împreună cu celelalte răspunsuri, în ziarul de partid Steaua Roșie.
O altă anecdotă : Guga (ajutat de soacra lui) și cu mine am tradus un roman francez care se chema Juve contre Fantomas, de Souvestre şi Allain, roman foileton prin natura lui si care a apărut tot în foileton în ziarul partidului, vreme de nu știu câte luni. Dincolo de faptul că publicarea a ridicat tirajul gazetei, ea ne-a adus ceva bani și eram foarte fericiți pentru că îi obținusem pe căi licite, în sensul că nu am scris articole de fond pe teme partinice, nici alte lucruri grav compromițătoare, datorită curajului și complicității, dacă vreți, a celui care a devenit ulterior secretarul de redacție al Vetrei, Atanasie Popa. Un ziarist despre care am aflat ulterior că fusese urmărit de Securitate și că nu avea dosarul de cadre foarte curat. În fine, deci, iată niște condiții din care până la urmă a ieșit o revistă foarte onorabilă, în contextul dat, mai puțin onorabilă în raport cu proiectul care se afla în capul meu. E diferența dintre practică și teorie, e o altă chestiune. Am fost adesea dezamăgit, din păcate, de fluctuațiile poziției redactorului-șef care îmi fusese și prieten, Romulus Guga. Aș fi vrut din partea lui un sprijin mai constant în proiecțiile noastre, acele proiecții pe care le discutasem și păreau să ne solidarizeze, nu erau numai în capul meu. Aveam pentru multe idei aprobarea, cel puțin de principiu, a lui Guga. Diverse momente și interese din viața lui l-au determinat probabil să acorde adesea prioritate mai degrabă cariera lui de scriitor, pusă în cumpănă cu realizarea revistei la un anume nivel de calitate morală, pe care eu îl consideram cel necesar. Fricțiunile apărute pe aceste teren s-au dezvoltat uneori până conflicte destul de acute… Una peste alta, socotesc că revista a reușit să își mențină un nivel acceptabil în raport cu practicile revistelor similare, lucru care s-a reflectat în tirajul real al revistei care s-a vândut destul de bine (uneori se trăgeau și vindeau lunar 5 000 de exemplare sau mai mult) și în aura pe care revista reușise să o câștige în cercurile de cititori de literatură, de amatori de cultură ș.a.m.d., grație nu doar literaturii, desigur. Trebuie spus foarte limpede, revista Vatra, adică seria la care mă refer, dintre mai 1971 și decembrie 1989, a fost considerată ca o revistă bună nu numai pentru literatura pe care o publica, ci pentru multe alte inițiative, din domeniul istoriografiei, publicisticii — dialoguri memorabile cu personalități artistice sau științifice, biologiei ecologice, prin textele profesorului universitar clujean Borza, de pildă. Toate i-au asigurat un pozitiv impact public real. Unele inițiative au provocat desigur reacții negative, oficiale și oficioase, care trebuiau contracarate prin replieri tactice. Consider că am fi putut să ne organizăm mai bine, cu mai puține improvizații la nivelul conducerii « superioare », că am fi putut recruta în exterior mai mulți intelectuali de calitate superioară. Nu am avut parte pe plan local de grupuri coerente, de calitate superioară, în toate domeniile. Politica de cadre locală era îmbâcsită de nepotisme, de cumetrii. De un « românism » mediocru ale cărui sechele se văd și azi. Au fost alături de noi câțiva oameni inteligenți și patrioți, l-aș pomeni mai ales pe Grigore Ploieșteanu, un istoric care a dispărut acum câțiva ani. Am mai avut colaboratori din alte părți ale țării, dacă aici am fi avut oameni de calitate mai mare ar fi fost și mai bine… Noi am încercat să aducem și am chiar adus oameni noi, compensând lipsa unei politici de cadre inteligente, în pofida scenelor de gelozie pe care unii localnici ni le-au făcut…
Eu consideram, consider și acuma, că revista, așa cum am și formulat sloganul pe unul dintre afișele tipărite pentru a ne face publicitate, că « Vatra este o revista care apare la Târgu-Mureș pentru toată țara », nu doar pentru județul Mureș.
Ar fi fost o gravă greșeală să ne cantonăm în formula unei reviste provinciale, în momentul în care concurența simbolică, nu reală, a revistei Igaz Szo, a confraților maghiari. Revista lor era considerată o revistă pentru toată țara, inclusiv pentru toată comunitatea cultă maghiară din București, de care lumea uită uneori.
Acea comunitate maghiară a fost o pepinieră de activiști culturali și politici maghiari din care au ieșit adesea oameni de foarte bună calitate și cu care noi am avut relații bune. În pofida aparențelor, care vorbesc mereu despre stări conflictuale, a existat un soi de simbioză mai mult sau mai puțin exprimată verbal între Editura Kriterion, condusă de un personaj interesant care se numea Domokos Geza, fost activist UTC, și redacția Vatra. Că i-am găsit lui Domokos, recent, în Scânteia Tineretului din anii 55-56, articole cât se poate de rușinoase, nu schimbă prea mult istoria unei fructuoase coabitări, colaborări din 1975. Oamenii își schimbă linia viații, devin altceva, nu trebuie să uităm ce-au fost, dar în același timp nu putem să nu le dăm dreptul acestor oameni să se recalifice, ca și… Ostap Bender, nepmanul de neuitat al scriitorilor Ilf și Petrov.

— O altă întrebare legată tot de revista Vatra… Ce părere aveți despre destinul ei postdecembrist, despre Vatra de după 1990 ?

— Așa cum am văzut-o din Franța și am avut prilejul să-i urmăresc în detaliu evoluția, mie mi se pare că Vatra a devenit o revistă cu un profil ceva mai restrâns decât cel pe care îl avea înainte și acolo… Se poate discuta când a devenit mai restrâns și de ce ? Acum are un profil, să zicem, cu o dominantă literară, culturală, mai subliniată, mai puțin istorică sau sociologică față de linia veche, așa cum cel puțin, repet, o gândeam la vremea aceea. Deci evoluția ei mi se pare cât se poate de pozitivă, dovadă, încă o dată, că a fost receptată după 1990 de întreaga presă românească ca o revistă bună. Am spus-o și am repetat-o de mai multe ori că grupul de scriitori care s-a adunat în jurul revistei Vatra în etapa de după 90, să zicem, și înainte erau colaboratori pe care îi cunoaștem amândoi… Grupul acesta are o anumită coerență, activitatea din redacție a produs un impact asupra carierele lor, asupra scrisului lor care se răsfrânge retroactiv asupra valorii și profilului revistei.
Eu aș crede că acuma a venit poate momentul să vă regândiți profilul în sensul redeschiderii accentuate spre o problematică socială, la un nivel de reflecție superior, pe fondul unei crize pe care o trăim cu toții, o recunoaștem, o criză economică, o criză socială, o criză identitară câteodată, care se manifestă, ar trebui ca să recâștigați, și spun „să recâștigăm”, în măsura în care îmi permiteți să fiu solidar, să recâștigăm o populație de cititori care pentru care literatura este din păcate o preocupare secundară dar pentru care problematica socială este o preocupare arzătoare și principală. Acestor oameni, intelectuali sau neintelectuali în sensul de neliterați, să le oferim din nou acele puncte de sprijin care să le indice că nu sunt singuri, că există o elită care gândește și în termeni sociali ca să ajute, în măsura în care se poate, ansamblului comunităților din România și incluzând toate etniile, să iasă din această situație, care pare să fie o situație încleștată, închisă. O problematică a unei crize pe care rezolvările punctuale și acțiunile politice pe care le văd și acuma de când sunt în Târgu-Mureș mi se pare nu o pot rezolva, nu o tratează cu eficiența și cu forța de perspectivă, inclusiv a speranței, despre care vorbeam în domeniul utopiei, de care societatea românească are nevoie. Douăzeci de ani s-a pierdut speranță, s-a început cu o imensă speranță în 90 și s-a pierdut speranța, oamenii încep să devină moi, dacă nu sunt chiar revoltați în genunchi. Deci este foarte grav, mi se pare că este foarte grav să trăim și să ne lăsăm din nou îngenuncheați, de data asta de o mâzgă a unei societăți care are în centrul ei un nucleu cleptocratic, adică de hoți, pungași și șperțari. În romanul său, Cel mai iubit dintre pământeni, (III, p. 285), Marin Preda caracterizează, prin gura lui Petrini, societatea anilor 50 ca « o lume populată de dipsomani, parkinsoniști și torționari ». Acum va trebui să căutăm o nouă definiție, tot atât de densă, să vedem ce societate este asta, să vedem dacă se poate ieși din starea asta și mai ales să nu uităm că suntem în legitimă apărare. Ne-a cuprins din nou o lipsă tot atât de mare de speranță cât aceea pe care o simțeam eu înainte de a pleca în Franța, adică86-87.

— A propos de plecarea în Franța, știu că la sfârșitul anilor 80, înainte de a părăsi România ați înfruntat teroarea urmăririi de către forţele de represiune ale comunismului. Cum şi în ce împrejurări aţi resimţit urmărirea, şicanele, „grija” organelor de securitate faţă de dvs. ?

— Cuvântul teroare nu se potrivește și vă spun de ce : pentru că nu o resimțeam ca atare. Grija era suficient de discretă, și când din când în când ieșea la suprafață o atenție mai mare. O tratam aproape ca un soi de joc, nu exagerez când spun că, poate să pară paradoxal, dar eram protejat eu de situația de redactor la Vatra.

— Nu era o senzație de disconfort față de această supraveghere ?

— Era, era, dar îmi puteam exprima dezacordul public. Adică, să dau două exemple pe care le-am evocat în conversații dar nu știu dacă sunt înregistrate – mi s-au confiscat niște cărți pe care le aduceam din Franța. Deci am avut privilegiul să fac câteva călătorii în Franța. Cum ? Fiind bursier al unei fundații, Fondation pour une entraide européenne, despre care securiștii spuneau că este o oficină a CIA-ului. Le-am precizat că n-am auzit niciodată, Fundația nu mi-a pus nici un fel de întrebări despre situația din România, nici nu mi-au cerut să creez o rețea de spionaj, poate că o fi fost subvenționați de CIA, dar acum, de când sunt eu în contact cu ei – nu am simțit așa ceva. Ce-or fi avut în cap acești câțiva securiști (Bățaga, Grama, Măierean), care se ocupau de dosarul meu nu știu, dar cert este că mi s-a dat viza de plecare, cu o singură excepție. Ori oi fi fost eu mai conformist decât credeam, ori ei or fi fost mai îngăduitori decât credeam că pot să fie, ori încercau în felul acesta să mă racoleze discret, deși nu au atins nivelul unui început de racolaj ca informator. Nu știu, cert este că am cerut și în majoritatea cazurilor mi s-au dat vizele, respectiv puținii bani (50 de dolari) care greu, greu, ba prin USR, ba prin alte căi, îi puteam obține pentru a putea supraviețui vreme de 30 de zile în Franța sau într-un tur mai mare. În total cred că am fost de patru ori în Occident, a cincea oară am emigrat. Am avut sentimentul, de câte ori mă duceam în străinătate, că e posibil să discut netimorat cu securistul, același, pe care-l voi reîntâlni la întoarcerea mea acasă.
Când mi s-au confiscat cărțile la vamă, deci, am fost extrem de enervat. Am început să spun pe toate drumurile, peste tot, în cafenea, și mai ales în redacție, că nu sunt de acord… Romulus Guga, redactorul-șef, m-a încurajat în sensul acesta, nu neapărat să protestez, dar să fac niște demersuri pentru că i se părea și lui că afacerea nu trebuie lăsată moartă, că poate i-ar fi dăunat și lui și mie. Ar fi fost un mod de a recunoaște că am fost păcătos și că ar fi fost niște lucruri care ar fi punctat negru în dosărelul meu. Deci, m-a sprijinit şi la un moment dat vorbeam la o cafenea cu toţi colegii prezenţi, la vestita terasă Grand Hotel Victoria Română, am putea să spunem, când un june de la o masă alăturată a venit la noi, s-a aplecat la urechea mea şi mi-a spus : „Domnule Culcer, vreau să vă vorbesc. Sunt locotenentul cutare de la Securitate.” Am avut aşa o oareșicare strângere de inimă, dar ceea ce spuneam nu era o invenţie anti-guvern, erau fapte care mi se petrecuseră mie, deci nu aveam niciun motiv să îmi fie frică. Am uitat cum se numea tânărul, dar aș vrea să știu ce a devenit. Capitalist prosper sau sereist activ ?
Am stat la o masă separat cu el. Mi-a spus : „Domnule Culcer, aud că aveţi probleme cu niște cărţi confiscate, că vreţi să le recuperați.” „Da”, zic eu. „Atunci, zice, nu are rost să vă adresaţi local, colegilor mei de-aici, pentru că nu e de competenţa lor. Adresaţi-vă, vă rog, domnului ministru Homoşteanu şi poate că în felul acesta le veți obține”.
Am făcut un memoriu, l-am trimis lui Homoșteanu și peste câteva luni mi-a venit un răspuns, prin persoana colonelului Grama, securistul care se ocupa de revista Vatra, apărut în redacție cu câteva cărţi în vestita lui tăscuţă maron, pe care o ţinea sub braţ, privindu-mă peste ochelarii săi întunecaţi. Mi-a spus : „Domnule Culcer, v-am adus cărţile pe care le-aţi solicitat”. A scos vreo trei din zece. Prima mea reacţie a fost : „Dar celelalte unde sunt ?” Spun chestia asta pentru că eram « obraznic » şi pentru că, realmente, logica mea spunea aşa : dacă din zece cărţi confiscate, care toate erau de autori interzişi, mi se dau trei, Cioran şi cred că Eliade şi încă cineva, atunci de ce nu şi restul ? Unde e problema ?
Pentru că argumentaţia mea, care fusese baza memoriului, era următoarea : ori suntem adulţi responsabili, capabili de spirit critic şi autocritic şi, deci, avem dreptul să citim, pe urmă să vedem ce facem cu lecturile noastre, ori nu avem dreptul şi atunci suntem nişte tipi care trebuie supravegheați, tot ce facem este mereu sub control, deci suntem considerați nişte iresponsabili, care nu au dreptul să gândească cu țeasta proprie. Tovul Grama a zâmbit subțire şi mi spus „Nu cred că le veţi obţine.” Am mai scris un memoriu, dar domnul Grama avea dreptate, nu le-am obţinut. Deci, toate acestea, relaţiile noastre, lumea asta, raportul cu politrucii şi cu Securitatea erau mereu subiectul unor negocieri. Uneori evidente, alte ori mai puţin evidente. Dar tensiunea nu era o tensiune de ruptură. Au fost cazuri, desigur, în care au apărut tensiuni de ruptură. Dar atitudinea securiştilor era una de preîntâmpinare. Rolul lor era mereu temperarea, şi asta se vede din documentele pe care le-am citit pe tema aceasta, rolul lor era să interpreteze, să prevadă interpretările şi să facă de aşa manieră încât, aşa cum scriam într-un document, într-un studiu pe care l-am publicat în Vatra, să disperseze grupările, adică să împiedice constituirea unor forţe politice ostile regimului, organizate. Opinii, aşa, se mai puteau expune, fiind înregistrate prin informatori.
Au fost, desigur, cazuri în care anumite persoane erau pedepsite mai grav, mai ales acelea lipsite de, cum să-i spun, umbrela unei poziţii publice sau unui « protector » de genul lui Gogu Rădulescu. Nu degeaba se aglutinau la umbra lui scriitorii pe care îi știți, N. Manolescu, Dana Dumitriu, Mircea Iorgulescu, Aug. Buzura, Mircea Zaciu, Zigu Ornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, cercul era destul de larg.
Şi poziţia noastră, ca redactori, însemna o umbrelă proprie, eram persoane cunoscute, eram români în Mureș. Se vorbea despre noi la Europa Liberă, în fine, chiar dacă Europa Liberă nu se ocupa în mod special de destinul nostru, faptul în sine, că ni se evoca numele, era deja un fel de a fi protejaţi. Deci, existau nişte limite care erau mobile în posibilitatea noastră de a ne exprima. Însă mobilitatea aceasta, limita aceasta era, trebuia verificată, încercată mereu.
Ca să-mi testez limitele libertății de expresie proprii am scris un poem pe care le-am publicat în Limitele lui Ierunca de la Paris, trimiţându-l în mod clandestin din Budapesta şi cerându-i editorului să-l publice sub pseudonimul Ieronim Laur, transparent totuși, folosit anterior în Tribuna. Mă jucam cu focul, atunci.
Mi s-a părut ciudată lipsa de ecou a acestui poem, după ce l-am republicat, în 1990, într-o revistă din Iași. Şi o spun franc, nu înţeleg de ce cititorii profesionişti a cărţilor mele, ai acestei cărţi, ai acestui poem care a apărut într-o revistă din exil, nu au remarcat, subliniat potenţialul său de revoltă, finalitatea sa. Eu îl consider un poem curajos, de protestatar. Scris în 1971, publicat în 1979 în Limite, (1979, nr. 28/29, p. 23-24) pe vremea aceea nu existau poeme de tonalitate protestatară directă similare. Indiferent că ar fi fost semnat cu numele meu sau cu pseudonim, nu asta conta. Cineva, un român, a reuşit să scrie și să publice un astfel de poem. Dar responsabilitatea mea ca individ si rolul meu nu contează aici. Este vorba de apariţia textului în sine. S-a făcut caz în târg, s-au umflat accentele « protestare » ale câtorva poeme, tipărite în lunile premergătoare căderii regimului Ceaușescu, de Ana Blandiana. Dar în 1971, după Teze, va fi scris cineva un text similar cu al meu ? Cred că nu mai are importanță dacă era vorba de « poezie » sau de « scrâșnet », urlet ?
Ca să nu vorbim în gol, voi cita din poemul meu un fragment oximoronic :
« Ce, cum, câtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii,
un privilegiu de tinichea şi tac când pier fără urme
vorbe supuse sub dictare-anonimă.
Istoria se scrie din urme, prevăzători să distrugem arhivele.
Despre acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor,
Despre urcarea-n scaune-nalte a proştilor, nimic nu se pierde,
Omul – cel mai preţios capital, vom avea grijă.
Păsări deasupra uzinei pier arse de gazele galbene,
Legile apără, nimeni nu ştie care sunt legile.
Totul e bine, fără-accidente, cu morţi cuminţi,
Cu oameni cuminţi, uituci, zăbăuci, tăcuţi, moderaţi şi ştanţaţi.
Şi temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce
scribi oficiali numesc poezie, vor fi găsite, citite,
citate-ntre foile unui dosar pregătit.
Ceva despre libertatea de a gândi şi a spune,
despre vot unanim prin ridicarea de mâini,
să se vadă cine cu cine votează,
Ceva despre drepturi, nimeni nu ştie ce-i de făcut.
« În ţara noastră nu vor mai avea loc abuzuri », călăii au pensii,
revoluţia cere victime, slava bogu la noi pot fi numărate pe degete,
câte mâini ? La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica
stela funebră şi sângele alb al amiezelor, palid. »

Se dovedeşte că există o receptare oportunistă foarte diferenţiată. Nu exprim o revendicare personală, analizez cazul ca un test de percepţie și de efect al propagandei. Ce tip de blocaj sau ce modificare de percepţie s-au produs, în 1990, în mentalitatea criticilor, în contact cu două texte atât de diferite şi atât de contrastante în contestaţia lor, unul ultra-popularizat, celălalt, practic, ignorat. Deși disponibile concomitent pentru relectură.
Şi nu este doar cazul meu. Evoc, de pildă, un alt poem (nu am avut vreme să verific dacă a fost publicat sau nu), citit de Mariana Marin, într-o ocazie la Sighişoara, la un colocviu de poezie a grupării Agora prin 81, ‘82 sau ‘84 poate. Era extraordinar de dur și bine scris. I l-am cerut ca să-l păstrez măcar în arhivă. Notam atunci în jurnalul meu că mi-a spus că l-ar fi pierdut. Mă gândeam acum, azi, când știu cum funcționa Securitatea, dacă de fapt l-a pierdut, dacă nu cumva i-a fost furat de către vreun informator din grupul nostru, care trebuia să-şi dea raportul cu citate ? Nu ştiu. Nu ştiu dacă poemul a apărut. Nu am titlul lui. Poate vreunul din participanți își mai aduce aminte titlul.

— În ce împrejurări aţi debutat editorial ? Era atunci un context favorabil pentru evoluţia criticii literare ?

— Cum ştiţi, debutul meu nu a fost doar în critica literară, a fost unul complex, ca să zic aşa, cu poeme, cu proze şi cu eseuri între aceleași coperți.

— Un debut singular pentru că în literatura română criticii au înclinat să respecte unitatea genurilor, separaţia genurilor.

— Aici trebuie spus ceva foarte clar. Nu aş fi devenit critic literar dacă revista Vatra nu ar fi avut nevoie de un critic literar. A fost o chestiune de destin, ca să spun aşa, nu dat de ursitoare, ci de o obiectivă necesitate. Iniţial, cronica literară era dispersată, era scrisă ba de unul, ba de altul. Recenzentă a fost Silvia Udrea-Sin, au fost şi alţii. Chiar şi Mihai Sin a scris câte o cronică. Despre poezie scria la început, doar din când în când, fostul nostru coleg, Gavril Ședran. Nu era o unitate şi o linie. Bine a făcut Guga că a decis să mă împingă pe direcţia aceasta, pentru că trebuia cineva să o facă, pentru că am reuşit să propun o linie. Că eram eu sau altul, asta este o altă chestiune, dar cert este că trebuia să se impună o linie. Nu mă simţeam la îndemână pe acest teren, în sensul încadrării în genul foiletonului, dovadă este că am făcut tot posibilul să scriu într-o formă care să nu semene cu foiletonul. Paginile pe care le scriam nu erau construite ca nişte unităţi, ferestre către o operă, un autor precis. Totdeauna integram comentarii legate de atmosfera culturală, de situația altor reviste, de tendinţe şi aşa mai departe.
Poate aici e momentul să discutăm o chestiune care a rămas nedezvoltată şi pe care sper să mă ajute viaţa să o dezvolt şi să o duc până la capăt, şi anume chestiunea seriilor şi grupurilor. Tema e legată de rezistenţa mea culturală şi morală faţă de concepte false. Conceptul de generaţie mi se pare unul dintre cele mai neeficiente concepte sau ineficiente idei din domeniul structurării istorice a literaturii. Tudor Vianu a încercat să brodeze pe tema generaţie – creaţie. După 1960 s-a structurat un fel de mecanism aproape imuabil a succesiunilor de generaţii - şaizeciştii, şaptezeciştii, despre care nu se spune mare lucru, dar din care facem parte noi, adică cei care făceam Vatra atunci : Guga, Sin, eu. Dar și Radu Mareș, Ioan Mușlea, Gavril Ședran şi alţii. Optzeciștii. S-a atins ridicolul cu douămiiștii. Dar aceste relaţii între opere și autori « sincroni » dar răsfirați, nu existau, adică nu se dezvoltau prin sincronie. Grupuri se declară generații. Dar generațiile sunt de fapt aglutinări de grupuri.
Ce legătură există între oamenii care se manifestau în literatură, în domeniul criticii literare, de pildă la Familia în Oradea, unde scria Balotă, Doinaș, Negoiţescu, și Gheorghe Grigurcu, prezenți pe un plai dar care nu aparţin deloc aceleiaș generaţii ? Faptul că au fost concomitent prezenţi în revistă nu poate fi un criteriu. Primii făceau parte dintr-un grup, dintr-o grupare. Un grup care s-a reconstituit graţie iniţiativei probabile a lui Andriţoiu sau nu ştiu a cui. Dar, în fine, cert este că s-a reconstituit, acolo, la Familia, făcând ceea ce au făcut la Familia, adică tinerii ardeleni și bănățeni care care se formaseră în Sibiul refugiului. Erau nu numai prieteni, ci și oameni care aveau o formaţie culturală comună, despre care se poate vorbi în comun. Există ceva care îi leagă. De asemenea, pe cei de la Vatra, aceia care eram în prima serie, ne lega ceva, aveam o altă mentalitate, alt fel de a vedea lucrurile, altă cultură.
Cu grupul care s-a manifestat în jurul lui Radu Petrescu, pe care istoria literaturii îl numeşte Şcoala de la Târgovişte, e o altă situație. Botezul mi se atribuie mie, într-un fel pe drept. Dar termenul a fost prost înțeles și de aceea e contestat mereu de unii marginali ai grupului. E vorba și de o serie și de un grup. E o coincidenţă de atitudini, un editare în serie, dar și de un grup de interacțiune, de lectură, în genul Junimii. Scriitori care și-au creat cititorii. Existau trei, patru scriitori care erau prieteni : Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, care se citeau între ei. Dar existau diferenţe de, cum să-i spun, nu de calitate, ci de autenticitate şi de radicalitate între Radu Petrescu şi Costache Olăreanu. Radu Petrescu este un dur, un utopist are ceva supra-uman în radicalitatea lui literară. Tudor Ţopa şi Alexandru George nu se simt afiliabili, după ce au fost pomeniţi de mine într-un context dat, într-o cronică despre cele două grupuri : Şcoala de la Târgovişte şi Cercul literar de la Sibiu. Tudor Ţopa şi cu Al. George aveau dreptate, nu se simţeau parte. Tudor Ţopa era ceva mai apropiat de trinitatea reală, pomenită anterior, dar nu se simțea afin. O declară prin varii interviuri, crezând că s-ar fi insinuat că a învățat ceva de la cei trei.
Ar trebui, odată şi-odată, să renunţăm la conceptul de generaţie literară. Sper să o pot spune suficient de energic ca să provoc polemici şi să enervez pe toată lumea şi, deci, să se întâmple ceva, să fie aruncată la gunoi această pseudo-teorie. Este o farsă. Optzeciştii nu există : există un grup de prieteni care s-au cunoscut, în împrejurări universitare, s-au manifestat împreună și susținut reciproc o vreme, de la Muşina la Crăciun. Ăştia sunt optzeciştii ? Păi nu, că în rest mai sunt alţii, scriitori ca ei, la Oradea, la Piatra Neamţ, la Bacău, în Vrancea, nu ştiu unde încă, care nu au nicio legătură cu ei, nici în felul de a gândi, nci în practica politicii de grup.
Mai am o râcă, ca să spun aşa, o râcă împotriva postmodernismului care mi se pare, iarăşi, un concept care a fost dilatat până la dizolvare totală. Nu ştiu ce-i aia postmodernism. Nu ştiu. Eu nu pot să folosesc acest cuvânt pentru că mi se pare un concept vid de orice fel de conținut.

— Un concept prea generic, care acoperă ineficient o realitate.

— Da, care nu poate fi folosit, nu e operațional. Nu ne putem îmbăta cu etichete, cum zicea nu ştiu care francez. Bem conţinutul, ori la conţinut nu ți-e indiferent gustul. Dacă îmi dai voie să termin, pe tema aceasta, vreau să mă laud puţin, ca să repun lucrurile în context. Cartea mea, care se cheamă „Serii şi grupuri”, este singura carte în care s-a scris, în epocă, despre cenzură. Am scris în această carte câteva paragrafe în care cenzura prealabilă, lectorii, « autorul colectiv » ş. a.m.d., sunt pomeniţi în mod transparent. Nu e vorba de metafore.

— Nu aţi avut dificultăţi… ?

— Ba da, am avut dificultăţi, în sensul că nu am putut dezvolta public tezele acestea. Nici criticii care m-au citit nu au putut să comenteze expunerea mea. De ce ? Pentru că eram în perioada de după desființarea cenzurii, deci după ‘77. Instituțional cenzura nu mai exista. Direcţia Generală a Presei şi tipăriturilor, cum se numea, a pasat o parte din responsabilităţi ei editorilor. Deci, depindea foarte mult de ce se întâmpla cu editorii. În cazul meu, l-am avut ca editor pe Mircea Ciobanu, de la Cartea românească, care ştia că studiez cenzură şi îmi furniza piese scoase din dosarele, respectiv din volumele scriitorilor pe care îi edita el. Din păcate, mutările mele au făcut ca multe dintre aceste documente să se piardă. La un moment dat Ciobanu mi-a spus : „Dane, scrie-mi un fragment mare despre cenzură pentru că acum e momentul. Pot să dau drumul la chestia asta, în final mai vedem.”
Şi am inserat acele pagini care numeau exact practicile epocii. Apoi s-a închis poarta. A fost aşa, ca o poartă care se deschide în cer. Iar studiul despre epurare și cenzură, pe care îl redactasem pentru Vatra, sub titlul Listele de uvrajuri prohibarisite, nu a mai putut să apară, a fost cenzurat de desființata, inexistenta cenzură.

— Cum au fost receptate cărţile dumneavoastră ? Aţi avut parte, de-a lungul timpului, de neînţelegeri ale mesajului acestora, de rea-voinţa congenerilor ?

— Cu câteva vagi excepţii, cu oameni cu care am avut conflicte personale şi care profită de ocazie ca să amestece borcanele, nu am avut parte de rea-voință. Am avut, dimpotrivă, cronici foarte bune. Exista o solidaritate care nu se exprima în declaraţii publice dar care se constituise între cei care deţineau la un moment dat cronica literară în revistele din România şi, în speţă, în cazul nostru, între Mircea Iorgulescu, de pildă, şi mine, între Marin Mincu, Iorgulescu şi mine, chiar dacă în anumite momente ale vieţii oamenii nu au fost tot mereu prieteni, dar de la distanţă ne receptam ca spirite afine şi părea că aveam valori comune. Un moment am încercat să organizez aceste afinităţi, dar nu am avut succes din păcate pentru că la Bucureşti, între nişte oameni care ar fi avut ceva să împartă în mod pozitiv, adică să se solidarizeze pozitiv, existau conflicte personale, de caracter sau nu ştiu de ce natură pe care eu evident de la distanţă nu le puteam percepe. Am organizat prin 1973, probabil, o întâlnire între Ungheanu, Ulici, Iorgulescu, Marian Popa şi cu mine. Mincu nu ştiu din ce motive nu venise. Deci, vă daţi seama dacă cinci critici ar fi făcut un pact, cum eu propusesem la modul cel mai ferm, un pact nu împotriva literaturii, evident, am fi mers foarte departe pentru că ar fi fost mult mai greu de « contrat » din punct de vedere ideologic o astfel de platformă care se putea constitui. Am discutat, toată lumea a fost de acord şi în realitate nu s-a făcut nimic pentru că între ei erau divergenţe, între Marian Popa şi Ulici, de pildă, între Ungheanu şi Ulici, care după aceea, din motive diverse, prăpăstiile au apărut, s-au adâncit. Deşi eu cred şi acum că Mihai Ungheanu, de pildă, avea un fond foarte bun iar curiozitatea lui pentru problematica socială mie mi-a fost foarte aproape. I-am recitit acuma cărţi de după 1990. Mihai Ungheanu a fost etichetat în mod fraudulos ca fiind protocronist exclusivist, dar nu este adevărat. Este vorba despre o concepţie ideologică care continuă mai degrabă filiera eminesciană a culturii române, filieră care nu mi se pare deloc negativă. Dimpotrivă, cred că ea ar trebui rediscutată, însă cu un spirit calm. Etichetările care s-au aplicat în legătură cu eminescianismul cu ocazia diverselor comemorări sunt dăunătoare discuţiei libere pentru că concentrează pe spaţii mici, la aniversări, dezbateri care ar trebui să se facă în mod extins şi pe perioade lungi. Adică ar trebui să nu uităm de această tradiţie românească şi să o discutăm în detaliu.
Vă dau un exemplu care merită să fie reţinut în legătură cu complexitatea problematicii. Eminescu a fost ani de zile subiectul unor corespondenţe trimise din Bucovina de către societăţi masonice a căror dominantă era evreiască. În Bucovina la vremea respectivă, masoneria, în principiu transnaţională, era organizată etnic. Deci exista o masonerie evreiască. Această masonerie evreiască avea contacte cu organizația Aliance Israelite Universelle de la Paris. Oamenii aceştia militau pentru ceea ce cunoaştem din istoria sfârşitului secolului al XIX-lea, pentru obţinerea drepturilor de cetățenie pentru comunitatea evreiască de imigranți, de supuși austrieci, polonezi sau ruși. Din punctul lor de vedere, efortul era cât se poate de logic şi nu îndreptățirea acestui efort merită discutată, ci modul în care el s-a exprimat, în ciuda şi în contradicție cu statalitatea română, cu independenţa și naţionalitatea acestui stat.
Aceste surse de presiune interne funcţionau trimiţând, cum să spun, la « Poartă », în sensul otoman al cuvântului, deci la Aliance Universelle, plângeri care nu puteau fi verificate de destinatari, pentru că singura sursă erau scrisorile petenților din ce în ce mai manipulatori și mai agresivi. Documentele acestea se află în arhivele de la Paris, sunt scrise în germană, unele scrise şi în română, uneori, în franceză. Nu există niciun studiu care să confrunte articolele lui Eminescu, politica statului român, opiniile, plângerile acestor oameni, pentru a vedea în ce măsură corespund situației reali și ce efect au avut în epocă. În felul acesta am înţelege mai bine epoca la care se referă Eminescu şi am înţelege mai exact dacă Eminescu a fost antisemit sau nu.
Eu consider, din câte ştiu, că, în nici într-un caz, eticheta de antisemit nu i se potrivește, nu i se poate aplica. În momentul acela bătălia lui era legată de statalitate și independență, de constituirea burgheziei române, deci de factori care erau prin natura lor în opoziţie cu existenţa unei burghezii de import, constituită, alogenă, aflîndu-ne în prezența unui conflict social, economic, politic și nu etnic. Şi Eminescu o declară argumentat de foarte multe ori. Că are, la un moment dat, accese de exasperare verbală este altceva, dar în esenţă programul pe care îl construieşte şi în numele căruia vorbeşte Eminescu este un program social, de apărare și nu de agresiune. Ori, acest lucru începe să se uite, tema fiind acoperită de aluviunile falsurilor istorice, de vociferările anacronismului practicat de « holocaustologi » locali sau de import, şi ar trebui totuşi reamintit.

— În timp interesul dumneavoastră, preocupările dvs. s-au deplasat de la critica literară propriu-zisă înspre spaţiul sociologiei. Ce a determinat o astfel de (re) orientare a interesului ?

— Cred că nu e o reorientare, cred că, de fapt, a fost orientarea mea de bază şi că doar împrejurările m-au făcut să pun accentul pe aspectul literar. Evident, când discuţi literatura nu poţi să o cercetezi, numai din perspectivă politico-ideologică, aşa cum o cerea critica dogmatică « marxistă », cum s-a făcut adesea și la Europa Liberă, de pildă. Aici, vreme de ani de zile, realismul socialist, ideologia realist-socialistă încerca să filtreze toată producţia literară, respectiv să o influenţeze din unghi ideologic : adecvarea acestei literaturi care se producea cu programul partidului, cu reforma, cu revoluţia, cum vrei să-i spui. Ori, perioada ulterioară, perioada în care m-am manifestat şi în care s-au manifestat colegii mei, pe care i-am pomenit, era perioada în care trebuia să ne întoarcem la estetic – a elimina reziduurile falsei perspective sociologice. Dar în acelaşi timp, în aceeaşi perioadă eu credeam şi cred şi acum că perspectiva sociologică, întemeiată pe fapte, pe realităţi, nu putea fi ignorată. Asta subliniază şi cronicile mele, dacă le citim acum. Cred că se vede clar că nici nu pledam pentru o altă lectură, politico-sociologică, ci spuneam că anumite cărţi trebuie citite aşa, prin această grilă, fiindcă scopul lor, în contextul dat, era şi acela de a face politică şi sociologie.
Pentru că, se știe, cărţile lui Augustin Buzura sau ale lui Ion Lăncrănjan nu pot fi receptate corect dacă nu ţinem seama de acest aspect. Pe când Bălăiţă, el nu are nevoie de o lectură de genul acesta, nici Bănulescu. Marin Preda, da. Eugen Uricaru, prin romanele lui ambigue, dar oricum cu tentă istorică, nu poate fi citit dacă nu ştim istorie ş.a.m.d. Separarea criteriilor trebuie să funcţioneze, dar şi adecvarea în funcţie de produsul literar propriu-zis. Aplicarea unui criteriu sau a altuia în lectură nu poate fi ignorată. Am încercat să fac, de pildă, separarea, nu foarte teoretizată, aşa, până la capăt, pentru că eu am făcut cronică literară şi faptele veneau peste mine. Însă privind romanul politic şi romanul despre politică am încercat, dând exemple şi analizându-le din punctul ăsta de vedere, să fac diferenţierea clară : una este un roman care implică un efect politic, o acţiune politică, deci roman politic, şi alta, romanul care descrie cum se practică politica. De pildă, Platon Pardău scria romane despre politică, în vreme ce Alexandru Ivasiuc, în Racul făcea un roman politic. Nu discutăm acuma aspectele valorice : bine scris sau mai puţin bine scris. În domeniul acesta chestiunea valorică e subsidiară, dacă punem accentul pe modul de lectură. Însă aici cred că s-a produs o mare deformare de după 1990. O « istorie literară » care nu este o istorie literară a fost confundată cu o istorie literară. De pildă, N. Manolescu, scrie o carte mare şi frumoasă, pe două coloane, pe care o intitulează istorie literară şi care nu are niciun pic de istoricitate. Dacă spunea o privire critică asupra literaturii române era suficient. Istorie nu este, Manolescu nu are niciun fel de sentiment al istoricității, deci nici nu află metoda.

— Singurul element care ţine de ideea de temporalitate, de cronologie este înşiruirea autorilor în ordinea apariţiei lor.

— De acord. Dar, doar gândindu-mă la materia despre care spuneam, o regrupare pe temeiuri tematice, pe temeiuri estetice, ar fi fost mult mai potrivită, în funcţie de modul său de a privi, ar fi fost mult mai interesantă pentru noi toţi, ca lectură. Măcar atât să fi făcut. O grupare pe genuri : „romancieri”, nu are importanţă ce epocă, nu are importanţă de unde vin, de la Slavici la Breban, cum a făcut fostul nostru coleg, dispărut prea timpuriu, Anton Cosma, o lectură în sensul acesta a romanului românesc. Manolescu era capabil să o facă, a şi făcut-o în cartea lui dedicată romanului, stabilind o tipologie prin analogie externă, din păcate, și nu extrasă din însăși materia literară epică, dar concluziile acelei cărţi ar fi trebuit să fie introduse în această carte masivă şi nu lăsate ca un fel de reziduu, exterior « marii » pseudo-istorii.
Pe marginea acestei cărți, Laszlo Alexandru, într-o conferință, face o remarcă interesantă. « Scriind o răsunătoare cronică despre Monica Lovinescu, după 1990, în România literară (textul fiind reluat tale quale şi în Istoria critică a literaturii române), Manolescu […] face o comparaţie între poziţionarea strategică a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Europa liberă, şi pe de altă parte ceea ce se întîmpla în ţară, în critica literară. N. Manolescu precizează următoarele : “limita, imediat perceptibilă, a comentariilor critice publicate în țară era aceea a contextelor. Nu ne împiedica nimeni de obicei să scriem ce credem despre cărți, dar aveam mari dificultăți să situăm aceste cărți în istoria recentă, care le dăduse naştere, şi mai ales să apreciem impactul lor asupra mentalității publice. O făceam uneori, dar cu prudență sau pe ocolite. N-aveam voie să uităm că, dacă domeniul strict al literarului ne era, aproape pe de-a-ntregul şi în principiu, permis (cel puțin, de la o anumită epocă încoace), domeniul social sau politic ne era, el, interzis. Eram ținuți să nu legăm fățiş adevărurile literaturii de adevărurile societății”. Era aşadar o opţiune a lor, ca scriitori, dar era şi o impunere, din partea autorităţilor comuniste, a cenzurii, de-a nu se permite o frondă prea accentuată, făţişă, a literaturii, în contextul totalitar. » Din păcate N. Manolescu evită adevărul. În realitate nimeni nu-l mai împiedica, de prin 1968, pe critic să contextualizeze și să stabliească relații cu socialul. Se manifestau, în acest caz, de fapt, reziduurile autocenzurii pe care o practicaseă el și criticii de același leat. Cronicile semnate de mine în Vatra stau probă că se puteau face referințe sociale, chiar dacă și eu mă autocenzuram, când era vorba de prezent. Apoi, nimeni nu-l mai împiedica, după 1989, pe Nicolae Manolescu « să adauge, să completeze imaginea de ansamblu. Or el nu mai operează “rotunjirea” perspectivei », cum observă Laszlo Alexandru. Eu cred că N. Manolescu nu avea de fapt cunoștințele istorico-sociale necesare, fiind un literat autocentrat.

În schimb, Marian Popa, care a scris chiar istoria literaturii române, aceea care trebuia să fie scrisă pentru epoca postbelică, este singurul care a adoptat o metodă adecvată, fiindcă a studiat nu doar literatura produsă ci și epoca în care a fost produsă și a stabilit relațiile necesare și plauzibile. Nu avem, din păcate, altă lucrare care să aibă aceiași profunzime de abordare a unei asemenea epoci. Eugen Negrici trage concluzii, dar nu face demonstraţia. Ceea ce spune e corect, dar demonstraţia nu e făcută. Cartea e prea scurtă. Am citit undeva că Negrici regretă că a scris cartea aşa cum a scris-o. Are dreptate, are foarte multe intuiţii, foarte multe definiţii pertinente, dar finalmente demonstraţia nu e făcută. Ori, Marian Popa face demonstraţia. Ia gazetele, ia documentele congreselor, ia articolele ideologice în care literatura e pusă la punct. Face tot. Dacă acţiunea lui ar fi fost decalată cu câţiva ani, în aşa fel încât să aibă acces la arhive, ar fi fost extraordinar. Atâta îi mai lipsea ca să se înalțe monumentul funerar al literaturii române de la 1944 încoace, fiindcă sunt multe, multe victime de deshumat, și multe cadavre de călăi de îngropat dedesubt.

— Actualmente locuiţi în Franţa. Cum se vede de acolo literatura română de azi ? Ar exista şanse de sporire a vizibilităţii ei în Franţa şi, în general, în Europa ?

— Domnule Boldea, cultura română de acolo se vede bine dacă ai ochelari buni. Eu am ochelari buni, o văd. Deci, problema din punctul ăsta de vedere e rezolvată. Dacă ar fi ca mine mulţi s-ar vedea foarte bine, dacă toţi n-am pune ochelarii de care avem nevoie.

—Şi dacă i-am orienta în direcţia aceea…

— Da. Dar aspectul succesului sau a impunerii sau a cunoaşterii e o altă chestiune, mult mai complicată decât ne poate nouă părea. Vreau să spun : cine sunt scriitorii care au fost traduşi ? Să ne amintim : Ionescu a scris în franceză, deci nu a fost tradus, Mircea Eliade nu pentru literatura lui e cunoscut, aceea e o chestiune subsidiară, deşi a fost publicat în franceză şi cu un foarte bun traducător, Alain Paruit, etc., nu mai fac toată lista. Putem avea o bibliografie. Panait Istrati a scris în franceza « de baltă » pe care o practica la vremea respectivă şi a devenit un scriitor cunoscut. Dar, dacă te duci şi întrebi un scriitor francez cine sunt scriitorii din literatura română despre care ştie ceva, veţi avea răspunsuri foarte bizare, foarte bizare. Cultura franceză este extrem de compartimentată. În 1971 am avut ocazia să cunosc câțiva scriitori. Cu unul am făcut un interviu pentru Vatra, la vremea respectivă. Nu mai știu dacă l-am publicat. Scriitorul părea să fie un om care citeşte mult, dar nu ştia decât de aici până aici. Era un banc pe vremea comunismului : „Ce faci, bade ?” „Eu cosesc de aici până aici”. Aşa şi Phillipe Sollers. El ştia grupul lui, cei câţiva prieteni care se întâlneau în cafenelele și birourile unei edituri din arondismentul 5 şi cu asta basta. Acolo sunt editurile, te duci, eşti în relație cu Seuil. Ceilalți nu există. Punct.
Ar fi o chestiune de discutat şi de analizat : de ce literatura română a fost atât de invadată şi de impregnată de producția noului roman ? Şi dacă vom şti că majoritatea autorilor promovați sub această etichetă, şi mai ales editorul, erau de stânga, unii pro-comuniști notorii, atunci vom pricepe de ce am fost invadaţi de ei. Pentru că restul culturii franceze nu ne era cunoscut pentru vremea respectivă, după anii ’60. Iar comunismul dogmatic ieșise din modă. Ce-au făcut alde Gheorghe Crăciun şi alţii din această lectură e o altă poveste. Norocul literaturii române, că nu au luat modelul chiar în serios şi l-au modelat în aşa hal încât pare altceva şi nu mai seamănă cu plictisitorul « nou roman » francez. Care era de un plictis absolut ! Robbe-Grillet, dacă vrei să îl citeşti trebuie să ai sitz fleisch (răbdare), ca să zic aşa, buci pentru ședea să citeşti şi să tragi o concluzie. Deci, eu cred că ar trebui să terminăm cu această obsesie a valorizării noastre prin filtrul culturii franceze, care ar putea cîndva să ne acorde atenţia cuvenită. Aş zice, am mai spus-o şi o susţin şi acum, literatura română are nevoie să fie cunoscută în ţările vecine, adică la unguri, la poloni, la sârbi, la croaţi, la bulgari, la ruşi, la ucraineni ş.a.m.d. Dacă reuşim să realizăm această difuzare, vom beneficia de un public suficient și afin. Din păcate acum criza economică face ca aceşti oameni să nu cumpere carte nici de-a lor, suntem acum într-o fază de aşteptare. Însă, vreau să vă spun că locul unde s-a tradus literatură română multă şi bine era Budapesta. România e ţara din care s-a tradus cea mai mare cantitate de literatură, Ungaria a înghiţit, să zic aşa, cea mai mare cantitate de traduceri din literatura română din câte există pe glob. Ar trebui să ţinem seama de această realitate. În momentul în care vom fi capabili să răspundem acestui interes care poate fi un interes paradoxal, „să ne cunoaştem duşmanii”, deci în momentul în care vom fi capabili să răspundem cu aceeaşi monedă, adică să avem grupuri de traducători așa cum revista Vatra a încercat să formeze atunci, am beneficia de un punct de plecare foarte pozitiv. Cred că pentru moment acțiunea în Ungaria e ratată, acolo iredentismul domină. La fel ar fi trebui să se acționeze spre toate ţările pe care le-am pomenit. Să ne ocupăm de această zonă. Şi Armenia ar putea să fie o zonă bună. Şi turcii, cu care am avut relaţii mai intense decât cu oricine. De ce să ne « milogim », spun acum între ghilimele şi ironic, deci, să ne milogim de francezi să ne ia în seamă, când îi avem pe alţii pe care dacă îi luăm în seamă, ne vor lua în seamă. Un public mult mai mare ne așteaptă.

— Cum priviţi exilul românesc ? Cum priviţi propriul dvs. exil, ca răsturnare de destin, ca exerciţiu purificator şi eliberator, ca reper compensator ?

— Exilul românesc îl privesc cu maximă curiozitate pentru că, în primul rând, istoria lui este foarte puţin cunoscută şi am avut ocazii, câteva, pentru a intra puţin în domeniul istoriei acestui exil. Am întâlnit personaje cunoscute, mari scriitori, la Paris, de pildă, l-am întâlnit pe Eliade, respectiv pe Cioran în casa lui Paul Barbăneagră, care era un cineast şi un om de cultură, cu ocazia unei vizite a lui Eliade la Paris. Asta se întâmpla vara, nu mai ştiu anul. Monica Lovinescu mi-a comunicat evenimentul şi m-a invitat. Scena are ceva de teatru. Trebuie să vă imaginaţi un imens salon, cu multă lume, în care pentru mine trei sferturi erau necunoscuţi, n-am frecventat tot timpul lumea aceasta. N-am avut ocazia, trebuia să trăiesc, să muncesc fiindcă nu eram întreţinutul nimănui, dar, la un moment dat, Monica Lovinescu a venit şi mi-a spus : „Domnul Culcer, vreau să vă prezint lui Eliade şi lui Cioran.” Şi atunci m-am uitat mai cu atenţie unde erau cei doi. Erau la cele două capete ale salonului : Cioran îmbrăcat într-o jachetă verde-închis şi Eliade, într-o jachetă roşu-închis, la cele două capete, gen stofă de scaun, de fotoliu de operă. Catifea totuși și nu pluș. I-am zis lui Emil Cioran cum mă cheamă, am vorbit franţuzeşte câteva minute şi după aceea m-a întrebat româneşte dacă îl cunosc pe Lucian Tamaris. Îl știam din Cluj. Şi îi zic : „De unde îl cunoaşteţi pe Lucian Tamaris ?” „Îmi scrie, zice, cu frecvenţă mare şi mă declară Dumnezeul lui. Şi vreau să ştiu ce părere ai.”
Zic, „Domnule Cioran, eu nu mi-aş putea permite să judec aici un confrate. Dumneavoastră aveţi toate instrumentele necesare să vedeţi dacă e de bine sau de rău şi să eliminaţi fraza cu Dumnezeu.” Şi cu asta subiectul s-a încheiat. Nu ştiu ce concluzie a tras Cioran. Probabil Lucian Tamaris spera ca Cioran să îl recomande la o casă de editură care l-ar fi publicat pe această bază. Naiv. Până la urmă, Lucian Tamaris, care era un personaj destul de bizar, a fost publicat în România, cu o prefaţă de Manolescu.
Deci, pot face proba indirectă că ştiu ce se întâmplă în literatura română, cu acces la anumite detalii. Revenind la chestiunea pe care mi-ai pus-o, cred profund că exilul a fost pentru mine o experienţă pozitivă. Profesorul Mircea Zaciu m-a întrebat la Paris, într-o cafenea, dacă nu regret că am plecat din ţară şi că el regretă, îmi spunea, că nu m-a ajutat, nu m-a reţinut la Cluj, pentru că ar fi fost mai bine ş.a.m.d. Iar eu l-am asigurat, — îi vorbeam cu „domn profesor”, atunci în ziua aceea ne-am şi tutuit prima dată, peste doi ani a şi murit Domnu Zaciu, — că eu nu regret nimic, pentru că asta e viaţa mea. Aşa a ieşit. Eu mi-am făcut-o așa, eu am decis să plec, nu m-au trimis, nu am fost dat afară din România, în sensul că dacă m-aş fi acomodat, dacă m-aş fi pliat la anumite practici sociale curente, puteam să rămân.
Nu am sentimentul unei pierderi de carieră pentru că, în momentul în care am plecat, oricum voiam să renunţ la activitate mea de critic literar. Nu mă mai interesa, nu mai aveam senzaţia că e pasionantă pentru mine continuarea unei astfel de cariere. Deci, aveam alte planuri. Din păcate acele planuri nu s-au realizat în Franţa, dar asta e o altă poveste.
Faptul că am venit la Târgu-Mureş este o experienţă pe care, dacă rămâneam la Cluj, în atmosfera universitară, nu aş fi trăit-o. Mă pliam atunci la ritualurile universitare, pe care mărturisesc că le-am detestat întotdeauna şi le detest în continuare. Asta e viaţa, aşa e organizată atmosfera şi sistemul, dar eu nu eram, nu spun făcut, nu eram dispus să intru în acest joc. Aveam prieteni, prieteni apropiaţi, care intrau în ritualul pe care eu nu l-am jucat nici măcar cu directorul meu de studii, adică domnul Liviu Rusu : trimiterea cărţilor poştale de aniversare. Eu nu am făcut chestia asta niciodată, nu îmi venea, cum să pun, nu ca să bravez, să fac pe grozavul, nici că îmi era scârbă de ceilalţi, nu îmi era în stil, nu credeam că trebuie să o fac, pur şi simplu nu credeam. Şi asta, dacă rămâneam la Cluj, ar fi trebuit măcar să cred că trebuie să o fac, chiar dacă n-aş fi făcut-o. Aici, nimeni nu mi-a cerut aşa ceva. Eram liber. Trei ani de zile, 1963-1966, domnul profesor Chereji, cunoscut în 1940 ca poet la Satu-Mare, sub numele de Cherejan, îmi cerea să-i ciopârțesc Gazeta Literară şi alte reviste de cultură ca să-şi aibă cronicile care stăteau la baza cursului de Istoria teatrului românesc. În rest eram liber la pasărea, nimeni nu mi-a cerut socoteală niciodată. Când am ajuns la Centrul de cercetări, sub direcţia domnului Fuchs Simion, activist de partid vechi, mi-a dat biroul lui, unde el nu venea niciodată şi mi-a spus : „Stai aici, faci ce vrei. Ce temă vrei să cercetezi ?”. Am spus : „semiotica spectacolului de teatru”. „Perfect.” În anul acela, din păcate, nu am lucrat pe semiotica asta, am lucrat ca să facem revista Vatra. Am avut o şansa extraordinară în viaţa mea, să fac ceea ce mi-a plăcut, ce mi-am dorit. Asta nu se poate compensa cu nimic. Deci, nu regret nimic.

—Ştiu că pregătiţi un amplu şi foarte documentat studiu asupra cenzurii. Cum aţi radiografia, desigur sumar, acest fenomen cu ample şi nefaste ramificaţii şi semnificaţii negative, în plan cultural, uman, creator, fenomen specific unei societăţi închise de tip comunist ?

— Fenomenul nu e specific societăţii comuniste. În afara acestui sistem, cenzura nu e atât de coerentă, nu e atât de omniprezentă, dar sunt domenii în care acţionează cu tot atâta forţă pentru laminarea oponentului. Am citit vara trecută un dicţionar, pe care l-am şi fotocopiat pentru că e o carte rară, un dicţionar al cărţilor interzise în Franţa. Difuzarea lui este ea însăși blocată printr-o cenzură moale. În primul rând, este, fireşte, literatura nazistă, pro-nazistă, aceea care a fost interzisă şi în România, în conformitate cu Convenţia de armistiţiu. Dar după aceea urmează o lungă perioadă în care Convenţia de armistiţiu franceză nu mai funcţiona, aplicarea ei se terminase şi cu toate acestea anumite cărţi nu pot să apară. Apar în edituri cu totul şi cu totul marginale şi se vând numai prin corespondenţă. Există o dominantă de stânga, care nu e neapărat comunistă, şi o cultură de dreapta, care nu e neapărat nazistă, care nu se înghit reciproc şi care fac, întrucât dominanta de stânga este şi dominanta statală, ca acest segment cultural de dreapta să nu se poată exprima decât dificil.
Deci, revin şi spun despre alt segment similar. Asta ca să ne echilibrăm puţin. După aceea putem să discutăm despre ai noştri.
În Germania de Vest, după război, în statul nazist învins ş.a.md., a existat o politică de denazificare care s-a manifestat inclusiv la nivelul fondurilor de carte, a arhivelor etc. Această politică de denazificare a fost diferit aplicată în funcţie de zonele de ocupaţie. Ruşii, în zona de ocupaţie sovietică, au aplicat-o într-un anumit fel, mult mai brutal, ceilalţi, englezii, francezii, americanii, altfel. Deci, au apărut divergenţe de accent în controlul presei, respectiv al editurilor. Acest subiect din păcate este foarte puţin studiat şi, în orice caz, nu este studiat comparativ cu subiectele similare de la noi. La noi a început să fie studiat după 1990 pentru că înainte subiectul era complet tabu sau aproape.
Şi acum, revin la ai noştri, la durerile noastre. Cred că marea problemă a culturii române sub comunism nu este cenzura, ci autocenzura. Există o imensă cantitate de literatură care a încercat să depăşească, în anumite sectoare, tabuurile principale ale ideologiei leninist-staliniste. Nu le-aș spune marxiste pentru că marxismul este altceva. Dar le-a depăşit secvenţial şi în orice caz într-o perspectivă pe care am numit-o şi o numesc şi acum, pentru că mi se pare potrivit, melioristă (ca să folosesc un termen lansat în Vatra de Gh. Perian). Deci, a ameliora sistemul era intenţia care subîntinde efortul literar al lui Dumitru Radu Popescu, a lui Augustin Buzura, a lui Ion Lăncrănjan şi altora. Dacă n-ar fi aşa, atunci, Ion Lăncrănjan nu ar fi reacţionat cu atâta vehemenţă « proletară » la obiecțiile pe care le-am adus cărţilor lui, acuzându-mă aproape de denunţ. Adică spunând că îi pun în cârcă nişte intenţii « malefice » în raport cu sistemul. Îi era frică, de fapt, că e adevărat ceea ce spun şi că se va sesiza cineva. În acele condiții dificultatea acţiunii criticului — lector în public — era mare, ezitant între ocolirea esenței disidente și dezvăluirea esenței acesteia. Lucru pe care de nenumărate ori îl notează şi Monica Lovinescu în jurnalele sale : cum să scrii despre elementele opoziției și disidenței, manifeste sau discrete, fără să denunţi ? Pentru că a sublinia conţinutul social sau politic al unei cărţi la un moment dat devine denunţ, în contextul existenţei cenzurii. Acum, încă un lucru despre cenzură care cred că merită să fie spus. Această cenzură a fost expresia dorinţei de coerenţă a sistemului, dorinţa de coerenţă mereu corectată. Deci sistemul nu a fost coerent. A avut o dorinţă de coerenţă. Şi asta i-a fost, într-un fel, păcatul principal și slăbiciunea. Pentru că din dorinţa de coerenţă, de control, până la urmă a dat impresia că tot ce se întâmplă în cultură sau în alte domenii, este rezultatul ideologiei, adică e controlat. Sistemul, din punctul de vedere al unui observator exterior, american sau rus sau altul, deci duşman în principiu pentru o raţiune sau alta, îi punea pe garanţii coerenţei în dificultate. Odată ce Partidul declarase că tot « ce mişcă în ţara asta, râul, ramul », i se supunea lui, trebuia să facă proba continuă că e adevărat chiar dacă nu era adevărat şi era judecat ca şi cum ar fi fost adevărat, când, în realitate, nici partidul, nici Securitatea nu au reuşit niciodată să controleze integral, sisemul ceea ce a fost şansa culturii. Nu se putea controla tot. Fenomenul cultural, societatea umană însăși sunt mult prea complexe ca să poată fi controlate, cu atât mai mult cu cât la un moment dat a început să apară fenomene de conivență între cenzor şi scriitor. Şi sunt exemple. Colegul Sin a evocat rolul pozitiv pe care l-a avut un cenzor, Velescu, în apariţia uneia dintre cărţile sale. Eu o ştiu din diverse conversaţii pe care le-am avut cu Valentin Borda, care era un scriitor originar din Mureş, la vremea debutului meu. El era deja la cenzură şi i-am trimis volumul meu de debut şi i-am spus : „Domnule, însemnează ce crezi tu că trebuie să cadă de acolo.” Mi-a indicat banalităţi. Aveam o scenă în care undeva, nu ştiu în ce sală era o frază, o lozincă scrisă pe hârtie roşie. Să nu fie hârtie roşie. Prostii ! Suntem în ‘70. Deci, în realitate volumul meu, aşa cum l-am scris, minat de autocenzurile mele, a trecut cu trei frăzuliţe scoase, numai pentru că Valentin Borda mi-a spus şi pentru că pentru mine nu era o miză dacă scria roşu sau nu, nu ăsta era subiectul, adică nu asta vroiam să demonstrez. În schimb, când volumul a apărut, exista ceea ce se cheamă post-lectură. Volumul a ajuns pe masa lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Mi s-a descris o scenă, nu am nici o probă cu privire la autencitatea ei, dar Vasile Nicolescu, inefabilul cenzor, mi-a relatat-o şi mi-a spus : „Dumitru Popescu, tovarăşul D. Popescu a deschis cartea, a răsfoit-o şi căzut peste unul dintre poemele dumitale în care era vorba despre nişte mateloți şi despre nişte motani stufoși şi a spus : « Asta este pornografie. » Şi după aia a mai răsfoit şi a căzut peste încă unul şi a mai zis nu ştiu ce şi zice : « Ia vedeţi ce-i cu chestia asta ! » Şi cumva această indicație era foarte vagă, a trebuit să recitească tot volumul să vadă ce e problema. Şi până la urmă s-a terminat toată chestia aşa : mi-au cerut să schimb un poem, au retipărit o foaie, au tăiat-o din carte şi pe faţa unde era poemul care nu convenea mi-au cerut să le dau două variante care să meargă. Şi le-am dat două variante. Poemul se numea Epitaf şi dedesubt : « pentru un cuvânt ». Şi ei nu l-au reținut pe ăsta. Au luat altul care era puţin mai lung. Şi când l-au tipărit, l-au lipit şi o parte din tiraj s-a difuzat aşa. Dar, de aia sunt complicităţile, fără să cer eu nimic, nu eu m-am milogit la editor, Doamne fereşte ! Editorul, Cartea Românească, a ţinut o parte din tiraj în depozit. A difuzat la organele respective, cum se zicea, ca să facă proba bunei voinţe a autorului şi a editorului, după care restul tirajului a stat un pic până când s-au mai liniştit apele. Mi-au dat mie 100 de exemplare, pe care le-am cumpărat, şi care aveau din versiunea corectă, aia pe care o scrisesem, după care au difuzat tot restul fără ca cineva să mai facă vreo obiecții. Deci, vedeţi ? Sistemul avea prea multe falii. Nu pot să spun nici măcar că e balcanism la chestia asta. E o difuză complicitate perpetuă pentru că nimeni în România nu era cu adevărat comunist. Haideţi să o spunem odată clar şi limpede : nimeni nu era comunist. Troţki e un comunist, Lenin poate că a fost comunist, şi el până la un punct căci după Revoluție şi-a schimbat complet atitudinea. A devenit terorist. Comuniști erau cei care considerau că societatea trebuie modificată cu mijloace revoluţionare când s-ar fi copt capitalismul. Dar nu asta a fost în România. Nu asta a fost. Nici Ceauşescu nu era un comunist. Ideea de comunism ar trebui odată revizuită şi rediscutată, cel puţin în raport cu practica socială reală. De aceea eu folosesc când scriu expresia : „comunismul real.” Comunismul real nu este acelaşi cu comunismul ideal sau cu ideologia comunistă. Nu aşa a funcţionat.

— A propos de această complicitate, ce părere aveţi despre disidenţa românească în comparaţie cu disidenţa din Cehoslovacia, din Polonia ?

— Disidența românească, după mine, nu a existat. Pentru a fi disident trebuie să fi fost, aşa cum a fost în Cehoslovacia, comunist. Acolo, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Polonia, în Rusia erau oameni care erau un soi de comunişti, comunişti care, la un moment dat, au zis „acestă variantă de sistem comunist nu este bună şi trebuie să o modificăm.” Complicat de un aspect tehnic. Acei comunişti care deveniseră disidenţi erau în general comunişti-evrei. În Vest lepădarea critică de comunism a venit de la foști-comuniști evrei, de genul George Orwell, Victor Serge, David Rousset, Arthur Koestler, apoi Roger Garaudy, Henri Lefevre, Claude Lefort.
O disidenţă în ţările estice, vorbesc de nucleele acelea din anii 1953, 1956 etc., era constituită din foști-comunişti evrei, deveniţi disidenţi, Lukacs, Dery Tibor, complicată la unii, sovietici, polonezi, germani din Est, cu chestiunea plecării, a dorinţei de a emigra din ţările respective, deci cu chestiunea sionismului, care, nu trebuie să uităm, este un naţionalism. Numai în România a fost altfel. Emigrarea evreilor fiind posibilă, chiar dacă îngreunată, pretextul disidenței nu era necesar. Mulți foști activiști comuniști evrei au ajuns să trăiască în Occident din critica comunismului, de la Sergiu Fărcășan la Nicolae Tertulian, sau să recicleze altfel, cum e cazul mai junelui Vladimir Tismăneanu.
Comunismul, în principiu, este o ideologie internaţionalistă. Deci, vedeţi ce complicat, ce complex este raportul cu disidența, dacă vorbim de reciclarea internaţionaliştilor. Unii devin disidenţi devenind naţionalişti și reprezintau o problemă pentru sistemul local. Astfel unii au fost eliminați violent (uciși din ordinul lui Stalin), alții expulzaţi, în fine masele au emigrat în Israel sau, via Isarael, spre Statele Unite.
Am citit acum un text al unui scriitor român, din România, care se cheamă Henri Rohan. Inițial comunist, ilustrativist. Apoi, în 1956, H. Rohan este considerat un exemplu de negativism. A fost criticat în Lupta de clasă, şi-a cerut scuze pentru câteva povestiri pe care le-a publicat într-un volum, mai multe volume de fapt, dar citez unul : „Nicio moarte nu e bună”. În fine, Rohan a emigrat în Israel la un moment dat. A dispărut din lumea literară. Și-a schimbat numele, a revenit la numele lui iniţial ? Nu ştiu, dar n-am mai găsit numele lui Rohan publicat undeva. Acele povestiri negativiste erau chiar bune. Săracul Henri Rohan, aparţinând unei culturi « minore », română, nu a fost tradus în franceză, deşi era exact la acelaşi nivel cu un « negativist » polon, stabilit o vreme în Israel, Marek Hlasko. Disidenți de calibre diferite, ambii, dar unul polon, celălalt român. Vedeţi că destinul de a fi român, chiar evreu, nu e cel mai bun ? Mai există desigur excepții, care știu să gestioneze mai îndemânatic o carieră, de pildă Norman Manea. Dar cred că el nu poate fi considerat disident, nefiind comunist.

[Am modificat pasajul inițial, după o verificare atentă, Hlasko a fost ajutat de evrei dar nu era oficial evreu.]

— Un fenomen diferit este, însă, fenomenul rezistenţei prin cultură. Dacă disidenţă n-a fost, măcar rezistenţă prin cultură…

— A fost. A fost o rezistenţă clară, rezistenţă care s-a manifestat la toate nivelele, cele mai paradoxale, adică până şi autori care păreau a fi ilustratorii cei mai convinşi ai ideologiei oficiale, nu pot să îi spun comuniste, a ideologiei de stat, s-au dovedit, în diverse etape ale existenţei lor, rezistenţi. Dan Deșliu, l-am pomenit pe Lăncrănjan sau pe Sălcudeanu, care şi ei au fost o vreme ilustratori de teze.
Chiar Mircea Zaciu. Am citit o schiță de Mircea Zaciu în Scânteia tineretului, nr. 2087 (17 ianuarie 1956), « Pînă trece trenul », cum să spun, « minabilă », adică jalnică. Pe aceiași pagină se tipărea Albatrosul ucis de Nicolae Labiș. Şi cu toate astea, ştim ce evoluţie a avut Zaciu. O carieră bizară a avut și prozatorul Vasile Rebreanu, care a devenit marele duşman al lui Zaciu, după ce colaboraseră, şi care îl turna pe Mircea Zaciu la Securitate pentru tainicele sale presupuse pregătiri de emigrare.
Un autor pe care îmi place să-l citez, pentru că toată lumea l-a uitat, din păcate, este Pavel Aioanei din Cluj. A scris un roman la un moment dat, apărut la Editura Tineretului, format mic. Se chema Adolescenţă şi era un bun roman de tineret, o problemă care deranja atunci ideologia de stat. I s-a interzis romanul, a fost retras de pe piaţă şi Pavel Aioanei, în urma acestui şoc existenţial sau poate din vocaţie, a devenit un alcoolic.
Am văzut alte poeme ale lui Labiş în Scânteia tineretului, gazetă a cărei lectură o recomand studenţilor dumitale, pentru că e un pandant, mai nuanțat, al Scânteii. Merită cercetate numerele întregi, de pildă, nu doar pagina unde s-a publicat, fragmentar, lungul poem al lui Nicolae Labiş, Omul comun. Poemul său nu semăna cu alte texte poetice, din pagini anterioare, vecine, cu alți autori, Alexandru Andrițoiu, Rusalin Mureșan, Florin Mugur. Insist, doar prin recontextualizare putem cîntări corect impactul și valoarea în epocă a acestui debutant excepțional. Suntem, atenţie, la 21 aprilie1956, Labiş mai are câteva luni de trăit. Viitoarea soție a lui Ion Covaci, Steliana Pogorilovschi, publică în paginile culturale ale Scânteii tineretului, apoi, la câteva luni după aceea, va fi anchetată de Securitate, condamnată alături de Gloria Barna [Alexandra Indrieș] într-un dosar de complot complet inventat, ş.a.m.d. Se tipărea analiza lui Mihu Dragomir [Raport asupra creației tinerilor scriitori — în perioada 1950-1956 — la cea de a doua consfătuire pe țară a tinerilor scriitori, Scînteia tineretului, 21 martie 1956, p. 2] La loc de cinste, în sectorul poeziei, erau citați, reprezentând tânăra generație (se manipulau și atunci generațiile !), Aurel Rău, Ion Brad, Tiberiu Utan, Aurel Gurghianu, Rusalin Mureșan, Kanyadi Sandor, Florin Mugur, Violeta Zamfirescu, Toma George Maiorescu, Victor Fela, Ion Petrache, Ion Meițoiu, Aurora Cornu, N. Dumbravă, N. Labiș, Ion Horea, Leonida Neamțu, Gh. Tomozei, Emilia Căldăraru, Doina Sălăjan, Paskandi Geza, Bodor Pal, N. Stoian, G. Scripcă, Valeria Boiculesii, Valeriu Gorunescu, Ion Gheorghe, H. Aramă.
Sunt compilații, coexistențe paradoxale pe care această rezistenţă sau contrariul ei — oportunismul, le impuneau, cărora comparația le dădea atunci și le dă încă un sens, istoric acum. Şi acest fenomen s-a petrecut şi se petrece. După părerea mea, vor exista, există mereu nuclee de rezistenţă în și prin cultură. Perioada de după 1990 este o perioadă în care cultura nu e susţinută, cum cred că ar trebui să se întâmple într-un stat de drept, dimpotrivă chiar. Se impune revenirea la normal, prin luptă. Deci, rezistenţa prin cultură continuă.

— Circulaţi cu o mare frecvenţă între două ţări. Cum vi se pare România de azi, încremenită în tranziţii fără sfârşit şi democraţii originale, în proiecte neterminate şi frustrări naţionaliste ? Sunt şanse să ne sincronizăm, în cele din urmă, cu valorile şi realităţile occidentale ?

— Domnule Boldea, nu vreau neapărat să vă contrazic. Dar eu cred că ar trebui să ne desincronizăm. Activităţile de sincronizare, care îşi aveau rostul în secolul al XIX-lea şi care au forţat dezvoltarea politică, ideologică, socială, economică a României, se dovedesc acum, post 1990, după opinia mea, a avea efecte catastrofale. Adică, fără să fac doar o analiză economică, numai macro-economică sau numai micro-economică, senzaţia globală este că ceea ce s-a întâmplat după 1990 nu este global pozitiv, ci global aproape negativ.

— În Franţa ?

— Nu. Aici, în România. Ceea ce s-a produs aici este un lucru care nu a adus, spun aşa, o frază mare, fericirea cetățenilor României, indiferent de naționalitate. Deci, dacă scopul unei societăţi sau a unei revoluţii este să aducă fericirea, lucrul acesta nu s-a produs. Dimpotrivă, s-au produs multe nenorociri. Putem să căutăm cauzele acestor nenorociri, dar eu cred că una dintre cauzele importante este tocmai varianta forţării sincronizării. Spun o anecdotă : prin 1970, un scriitor, poet pe care îl admir, editor de revistă căruia ar trebui să i se aducă omagii perpetue pentru calitatea constantă a publicației pe care a făcut-o, deci, acest domn, se zice, a fost împreună cu soţia lui la Muzeul Goga de la Ciucea. Şi acolo soţia poetului, uitându-se pe pereţi şi la obiectele din vitrină, ar fi zis : „chiloţei de la vârsta de patru ani, avem ; abecedar, avem, carnet de membru, avem”. Deci, altfel spus, se poate face un asemenea Muzeu, avem o listă și obiectele necesare. Îi doresc scriitorului un astfel de muzeu memorial, dar nu ăsta e subiectul, ci LISTA și diferența în timp. Lista și timpul sunt cauzele catastrofei ce s-a produs la noi. Faptul că trebuie să bifăm pe o listă întocmită de alții, care nu ține seama de lista și de timpul nostru ci doar de lista și de timpul lor, de interesele lor : problema autonomiei minoritarilor este rezolvată, bifată și restituirea pădurilor din composesorate, mai ales conților unguri, problema liberului comerţ este rezolvată, privatizarea forţată a tuturor industriilor din Europa de Est, prin distrugerea lor, este rezolvată, exploatarea șișturilor bituminoase și a aurului e urgentă pentru coloniști, iar efectele ecologice perverse îi privesc doar pe localnici, statalitatea localnicilor le-a fost slăbită și nimeni nu li se poate opune invadatorilor etc., etc., etc. Este o listă de sarcini care li s-a dat la început câtorva, în mână, și lista se poate reconstitui dacă cercetăm decretele Consiliului FSN emise până între 22 decembrie 1989 și 20 mai 1990, adică în vidul de autoritate și de legalitate. (Vezi Îndrumarul legislativ cu adnotări și comentarii, Editura Lumina, București, 1990)
Oamenii de încredere sunt descendenți ai unor activiști cominterniști, de genul lui Petre Roman, sau colaboraționiști, de genul lui Frunda Gyorgy, localnici verificați, îndrumați și formați în spiritul unor interese străine, S-au bifat pe listă sarcinile executate, de către inși supuși și decerebrați, fără să se facă nici cel mai mic efort de judecată personală pentru analiza complexă a situaţiei în care România se găsea, a necesităților ei reale. Asta nu este o legătură ci mai degrabă o ruptură, revin la tezele lui Eminescu, în evoluţia organică a acestui stat.

— Cu alte cuvinte, s-a contrariat tocmai evoluţia organică a statului.

— Da. S-a aplicat o reţetă imperialistă, aşa cum s-a aplicat în cea mai gravă perioadă de acculturaţie violentă de după 1945, reţeta comunistă. S-a aplicat tot o reţeta colonială. Nici una, nici alta nu au fost spre binele României. În aceste condiţii sincronizarea nu mi se pare calea oportună. Desincronizarea, despărţirea, adică îndepărtarea, privirea lucidă, analiza critică sunt încă posibile. Am suportat 20 de ani de Restaurație, de (de) construcţie capitalistă. E cazul să tragem concluzii. Până mai avem cu cine și pentru cine. Catastofa demografică, emigrarea, bolile, stressul ne distrug. În loc de asta văd din nou diverşi politicieni sau experți autoproclamați ai națiunii, care vin cu LISTE de sarcini ce li se dau şi zic : „Asta mai trebuie să facem, asta ne cere Fondul monetar, americanii, Uniunea Europeană ş.a.m.d.”. Nu, nu şi nu !

— Nu asta ar fi fost calea.

— Nu. Nici acum, nici pe viitor, nu aceasta este calea. Trebuie odată şi-odată să ne scuturăm de răpciugă, să luăm o gură de jar. Voi repeta fraza pe care o ştim din istoria României moderne : „Prin noi înşine”. În esenţă, acest gând ar trebui să ne conducă, ca să acționăm prin noi înşine, fiindcă avem minţile necesare, iar dacă nu sunt acum vizibile, măcar să le ușurăm manifestarea autonomă, să curățăm terenul în jur, măcar să eliminăm escrocii și agenții de influență care ne îndrumă spre o pseudo-sincronizare cu efecte negative vizibile, pe care eu o numesc acculturaţie negativă violentă.

— Din păcate, minţile ne-au rămas, dar resursele sunt din ce în ce mai restrânse.

— Sunt de acord.

— Resursele materiale.

— Fără bani toate aceste chestii nu se pot face, iar bani noi nu producem. De ce ? Pentru că ne-am autodistrus, ne-am tăiat craca de sub picioare. Am fost îndemnaţi, ni s-a spus că asta e bine, că aşa trebuie, că aşa gândeşte cineva pentru noi. Acest « Dumnezeu » care gândea pentru noi ar trebui să meargă în Iad, să se mai recalifice puţin. Nu am fost lăsați să gândim liber. Nu suntem nici acum lăsați să gândim liber. Deci, singura soluție este rezistenţă prin cultură, prin auto(re)construcție și dezvoltarea organică.

— Aţi publicat o carte de poeme în 2010, Utopia. Ce reprezintă pentru dvs. recursul la poezie şi, în general, la creaţia literară, eliberată de constrângerile rigorii ştiinţifice ?


— Expresia poetică ţine de un soi de vibraţie interioară, de un ritm interior. Am spus, în textul care încheie volumul, că am fost mirat, recitind poemele unei vieți, de o anumită constanţă ritmică. Deci, constantele pe care le-am descoperit, recitind texte scrise la aşa mare distanţă, mă fac să cred că ele chiar sunt expresia mea, bună sau rea asta e o altă chestiune, mare, originală… nu mă interesa. Nu mă interesează realmente. Aveam eu nevoie să închei un ciclu, să zic aşa, să termin cu acest subiect, cu atât mai mult cu cât poemele pe care le-am introdus, multe dintre ele, în volumul de debut, erau acolo prezentate ca fiind produsul unuia dintre personaje, un truc folosit bineînţeles și de mulți alți scriitori. Probabil ăsta a fost trucul care a permis publicarea poemelor în volum, tonalitatea lor nu era neapărat conformă chiar şi epocii de liberalizare vagă, pe care o trăiam atunci. Deci, am vrut să termin un ciclu, l-am terminat.
Acum, următorul ciclu, în afară de teza despre cenzură, va fi să-mi editez prozele, să le regândesc, să văd ce este recuperabil şi să încerc să le combin cu jurnal, pentru că pentru mine jurnalul, adică trăindul este viaţa. Acest jurnal dispersat, cu pauze lungi, cu note rupte, cu fraze neterminate ş.a.m.d., este ceea ce mi se pare definitoriu pentru mine. Deci, vreau să integrez prozele ca un fel de nuclee de cristalizare, cu noduri de întâmplări, în jurnalul meu de « vulcanolog », adică interpret de seismograme. Se vor fi adunat multe pagini pentru că ţin totuşi jurnalul de prin 1963. Deci, chiar dacă am întrerupt foarte mulţi ani uneori scrierea jurnalului, compensaţia vine cu proza şi dacă ar fi după mine aş introduce până şi critica acolo. Totul e o magmă, e chiar viaţa mea.

— De aici şi titlul însemnărilor de jurnal, nu ?

— Da. E o magmă, e o magmă încă fierbinte şi care va rămâne fierbinte până când mor - eu, ăla care o emite. Am fost în insula La Reunion, în vizită la unii dintre copiii noștri, care și-au căutat fericire departe de Franța. În centrul insulei e un vulcan activ. M-a frapat imaginea lavei care se întăreşte la suprafaţă, devine aproape neagră şi care, la nici măcar un centimetru profunzime, e încă foc, e materie vie, necristalizată, magmă în sensul cel mai fluid al cuvântului. Dacă scurmi cu un băţ, băţul arde, nu îţi dă voie să străpungi crusta. Dacă iei un obiect metalic, ceva mai solid, poţi să tai lava, ca şi cum ar fi unt dar, în acelaşi timp, toată această substanţă minerală curge, nu e lichidă, nu e solidă, e altceva. Aşa aș vrea să scriu. Dacă reuşesc să scriu așa, să combin toate astea la timp, jurnalul plus proza împreună, voi considera că am făcut ceea ce e bine. Să fie cu noroc !

— Vă mulţumesc !

Tîrgu Mureș, 15 iunie 2012

Interviu realizat de Iulian Boldea

Notă : Marek Hlasko (1934-1969)
« Idol al tinerei generații de polonezi în 1956, autor de nuvele brutale, pleacă în străinătate în 1958 și rămâne, din pricina raporturilor tensionat cu autoritățile din Polonia. Câțiva ani își câștigă existența în Israel (unde are o viză temporară, căci nu este evreu) ca șofer de camion, muncitor manual și proxenet. Apoi imigrează în Statele Unite unde lucrează pentru televiziune și cinema. Se sinucide în 1969. » (Wikipedia)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu