Andrei Oișteanu și falsa problemă a identității etnoreligioase a candidaților la președinția României

http://www.revista22.ro/articol.php?id=46122

«Foarte probabil, principalii candidaţi la funcţia prezidenţială, adică cei doi politicieni care vor intra în turul al doilea de scrutin, vor fi Victor Ponta şi Klaus Iohannis (PNL + PDL). Mai importantă decât întrebarea “Care dintre cei doi va câştiga alegerile?” pare să fie problema ridicată de originea etnică şi de confesiunea religioasă a celui de-al doilea candidat. Pentru români va fi o provocare. Una importantă. Pentru prima dată în ultimul sfert de veac, cetăţenii români vor trebui să aleagă între un român creştin ortodox şi un român de etnie germană, creştin luteran. A depăşit societatea românească bolile copilăriei democraţiei?! Este ea suficient de matură şi de tolerantă ca să răspundă fără complexe acestei provocări?! Aceasta-i întrebarea!»

Aceasta-i întrebarea??? 

(Politica | Revista 22. Editie online/04.08.2014. Vor alege românii un neamţ luteran ca preşedinte al României?! de Andrei Oișteanu 

Nu sunt deloc convins că întrebarea bună este cea propusă de Andrei Oișteanu. Antropolog și etnolog autoformat, Andrei Oișteanu s-a specializat în imagologie. Firește în imagologia propriei etnii. De unde un soi de obsesie a etnismului pe care o dezvoltă probabil sub presiunea comunitarismelor între care trăiește, în câmpul de tensiuni româno-evreiesc.

Dar presiunea a cărei victimă este nu are de ce să fi acceptată în analizele de natură politiologică pe care le propune uneori. 

Am fost deci obligat, mizând pe inteligența interlocutorului, să-i adresez o întrebare, până la urmă retorică.

Stimate Domnule Oișteanu, 

orientarea discuției pe care o propuneți în jurul alegerilor prezidențiale, pe teme etnoreligioase, mi se pare o fumigenă pe care o produceți. Nu știu de ce. În schimb Dv. știți probabil foarte bine că în politică —chiar dacă factorul etno-religios, criteriu comunitarist are o anumită influență, totuși important este proiectul social — în cazul României și moral, pe care îl poartă candidații. Sunt de acord cu Dta, nu e pertinentă nici o metodă de măsurare a românității. ȘI NU ARE decât o importanță secundară acest factor care ține de mitologia politică, în schimb factorii sociali, morali și politici reali: cinstea, competența, intelectul, prinții electori care îl susțin pe unul sau altul (adică cine plătește campania și ce ambasade dau certificatele de bună-purtare!), ca și, mai ales proiectul propus și responsabilitatea asumată, sunt esențiale. Repet : nu știu de ce propuneți o falsă dilemă. Credeți că e corect intelectual și moral acest soi de deturnare a atenției spre false dileme ? Alogenizarea adversarului este o tehnică de manipulare, cum ați scris. Desigur. Dar și ignorarea subiectului alegerii, reforma radicală a României, este o manipulare. Aștept analiza acestui aspect.

Dan Culcer
Până la urmă o schiță de replică, nu de răspuns, a venit de la o persoană care se numește Daniel Ilea. Nu-i cunosc profilul profesional. E deci, pentru mine, un cititor de reviste. Ca și mine.

04.08.2014 | Daniel Ilea a raspuns: Nu, domnule Dan Culcer, nu e aici nici o "fumigena", nici o"deturnare" ori "falsa dilema", cum spuneti," ci un semnal de alarma, in aceasta subtila si lucida analiza: Ponta (mai degraba sfatuit de vreun consilier smecher si bun psiholog al maselor si al clericilor) se tine de poante, joaca, deci, tare cartea mesajului subliminal in strategia celor doua tablouri-planuri: face, in aparenta, pe "politicul corect", tragind simultan (si zaftos) cu ochiul BOR-ului - adica: da, vai de mine, sa pofteasca, poate cistiga si neamtul luteran, dar nici cu mine nu trebuie sa va fie rusine daca cistig, chiar nu aveti a va rusina sa ma votati, asa cum nici mie nu mi-e rusine ca sunt, ca si voi, roman crestin ortodox! Intr-o socitate democratica, adica laica, oamenii politici n-au dreptul sa joace, ca intr-un stat fundamentalist, pe imaginarul religios. Reforma despartirii statului de institutia religioasa, adica laicizarea societatii, e o necesitate a Romaniei de azi. Asta nu poate fi e o fumigena. Manipularea unei parti din electorat (mai ales de la tara) nu e nicidecum o bagatela. In ce priveste necesitatea unor noi programe politico-sociale, suntem cu totul de acord. E punctul fierbinte.

Domnule Daniel Ilea.

Legarea spate la spate a celor doi candidați ar fi probabil, pentru mine, soluția. Și aruncarea (metaforic vorbind, desigur) într-un butoi bine pecetluit în mare, cu urarea să fie descoperiți de locuitorii unei insule pustii (sic!).

Deci alegerea între aceștia doi, nu e problema mea. Dacă puteți să-mi comunicați cine l-a inventat pe tovarășul Ponta și cine pe lutheranul nostru preferat, Herr Klaus Johannis, aș putea avansa cu analiza și cu propunerile de tratare a maladiilor diferite, ale căror purtători sunt cei doi. Cândva ni s-a impus o altă alegere imposibilă, între Ciumă și Holeră, între Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Tot o falsă dilemă era, construită de oastea propagandei de partid și de stat, pentru a întări orientarea oricum majoritară atunci, în favoarea lui Iliescu la al nu știu câtelea mandat. 

Electoratul din România —nu doar românii votează, deși sunt majoritari, evident, în electorat—nu va ști ce să aleagă sau va alege după criterii false. Cele evocate de Andrei Oișteanu. Maghiarii sau/și secuii vor alege pe temeiuri etnice. Aș vrea să știu atunci de ce românii nu ar trebui sau putea să facă la fel. Cum putem alege între potlogăria avocățească a unui plagiator român și afacerismul cu bunuri imobiliare din recuperarea proprietăților unei organizații naziste, în care Herr Klaus Johannis e implicat. Ambii sunt incompatibili cu rolul de candidați la președinție. Situația e mult mai gravă decât calitatea sau defectul lui Johannis de a fi sas și lutheran sau încercările hoțomanului Ponta de a convinge că românul orotodox e mai bun. 

Ceea ce analizează de fapt dl Oișteanu este o manipulare electorală al cărui realizator este Victor Ponta. Aici suntem de acord. Această manipulare este inacceptabilă. 

Dar, poate fără să vrea, Andrei Oișteaanu ne lasă să înțelegem că Johannis ar fi preferabil doar pentru ca electoratul majoritar român să dovedească (cui?) că și-a depășit xenofobia instinctivă sau că s-a lăsat manevrat cu ajutorul prejudecății că am avea nevoie de un neamț pentru a ieși din starea de Katastrofă în care a intrat România, după trrecerea prin etapa de criză a Katastroicăi și ieșirea din Ceaushima. Cum cred că se știe, nu venirea dinastiei germane a salvat România de criză după 1848, ci acțiunea energică și coerentă a marii burghezii naționale. Ieșirea din criză s-a realizat prin depășirea ideologiei naive pașoptiste, în sensul modernizării forțate și negocierii suple a raporturile internaționale după Congresul de la Berlin. Atunci, ca și acum, marile puteri au practicat o nerușinată presiune asupra unui stat suveran. Aici este asemănarea. Diferența constă în calitățile și defectele celor două burghezii. 
În România, dar și în alte state ieșite din Tratatul de la Varșovia și The Council for Mutual Economic Assistance (Sovet Ekonomicheskoy Vzaimopomoshchi ) alias Comecom, burghezia mare și oligarhia ieșite din Katastroica au comportamente și interese tipice pentru burghezia «compradoră». Vânzători de țară. 
Presiunea vine acum pe linia politicii «secrete» a UDMR, care —organizație etnică ascunsă sub pielea unui pseudopartid politic—, forțează un guvern, care nu are o majoritate electorală, să cedeze unor cereri de natură iredentistă. Chipurile, ca să se evite intervenția extremiștilor. Un adevărat șantaj politic. În timp ce acești extremiști unguri organizează tabere de antrenament militar în Ardeal. Nu e o glumă și nici o invenție a SRI-ului post-decembrist. Pot furniza probe publice.

Drepturile populației maghiare din România, ca și ale tuturor grupurilor etnice minoritare ar putea fi renegociate la nivel guvernamental și prezidențial doar după ce încetează șantajul. 

Se vor negocia ținând seama de un criteriu constituțional unic : România este un stat național unitar, așa cum este și Ungaria. În aceste condiții, binaționalitatea cetățenilor români de naționalitatea maghiară, acceptată fără condiții de administrația României, ca o contrapartidă pentru dubla naționalitate româno-moldoveană, a fost și este o capcană morală și juridică pentru toate părțile implicate.

Eu sunt un vorbitor de limbă maghiară. Cred că bilingvismul ar trebui să fie natural în Ardeal, și este o necesitate în toate zonele de contact cu «vecinătățile interioare». El există adesea în realitate. Dar nu poate fi obținut cu cnutul. În zonele câtorva județe unde există o majoritate demografică maghiară, administrația locală nu poate fi exclusiv compusă din maghiari, fiindcă zona face parte din statul România, care are o administrație centrală. Dar funcționarii statului România trebuie să cunoască limba maghiară, ba chiar și cultura maghiară locală. Pentru asta  ar trebui întărit învățământul liceal și universitar bilingv, în tote zonele de contact, în loc să se accepte separația, așa cum a fost impusă după 1990, din cauza cererilor imperative ale unor lideri iredentiști și separatiști maghiari. Astfel că ar devenit normal ca românul sau maghiarul să vorbească limba celuilalt, fără teama deznaționalizării. Această teamă a dus după 1990 la o și mai teribilă izolare etnică, la ruperea deja slabelor legături dintre grupurile de tineri, educați fiecare dincolo de școală, în familii, în spirit izolaționist și de superioritate etnică. 
Un ziarist maghiar ardelean, Tóth Sándor, autorul unui soi de raport despre Ardealul sub «ocupație» românească, se lăuda în cartea sa, publicată la Cluj în 1941, după instalarea administrației ungurești în Ardealul de Nord, că nu știe românește. Pentru mine această mândrie este un semn de prostie. Cartea sa se intitulează «Ardealul. Cei 22 de ani de robie». Alături de exaltarea superiorității maghiarilor, de o tradițională propaganda antiromânească, există fapte reale în această carte, care probează atitudinea colonială a unor funcționari români veniți din Vechiul Regat în Ardeal, practicarea abuzurilor și corupției. Asemenea cu situația din Basarabia, situație care a fost exploatată de administrația sovietică pentru a manipula populația românească a Basarabiei după 1940. Dar concluziile sunt inacceptabile findcă vor să impună ideea unei diferențe care au condus și ar putea conduce, la nevoie, până la dezmembrarea statutului România.

Dezmembrarea statelor din Europa de Est nu este în interesul cetățenilor acestor state. Ungaria are pretenții teritoriale față de toate statele limitrofe. Naivii și necunoscătorii istoriei și educației școlare și familiale maghiare nu cred așa ceva. Dar este suficient să facem lista și să analizam statutele unor organizații și asociații active în Ungaria, cu mulți mebri, care exportă intens ideologia lor, pentru a întelege că nu este vorba doar de drepturile culturale și sociale ale maghiarilor din vecinătate. Este evident că acest stat contează pe complicitatea altor forțe pentru a-și duce la bun sfârșit programul de refacere a unei ipotetice Ungarii Mari, stat care nu a existat niciodată, decât în visele expansionsite ale unei clase burgheze în reformare, într-o țară cu o grea moștenire socială feudală. A existat doar statul bicefal Austro-Ungaria, înainte de 1918. Ca atare, Ungaria nu are capacitatea de a realiza acest proiect anti-trianonic, nici sub aspect economic, nici sub aspect militar, nici sub aspect politic. E de aceea un proiect politic sinucigaș. 

Să ne imaginăm că statele față de care, deschis sau mascat, Ungaria manifestă pretenții teritoriale, prezentate ca fiind simple îngrijorări cu privire la supraviețuirea identitară a fragmentelor extra-teritoriale ale corpului etnic, s-ar alia, pe tăcute măcar, pentru a contracara de altfel exemplara propagandă iredentistă a Ungariei ca stat, prin canalele nenumăratelor oficine iredentiste cunoscute sub numele de Tinerii pentru cele 64 de Comitate, Garda maghiară, etc. În același timp, în Ungaria interioară, se manifestă grupuscule violente, care reacționează la situații sociale și demografice îngrijorătoare pentru ele, în care sunt implicate comunități de țigani. Aceste situații nu sunt invenții rasiste, cum ongeurile specializate tind să susțină, ci reale situații de tensiuni sociale, mascate sub tensiuni interetnice. Rezolvarea lor nu se poate face prin ocolirea realității care ne vorbește despre un dezechilibru demografic în anumite zone ieșite de sub controlul legii, intrate sub controluil unor mafii etnice. Cum fuseseră mafiile italiene, irlandeze sau evreiești în New York, la începutul secolului al XX-lea. Dar aceste mafii au apărut pe fondul unor crize sociale și aspectul lor etnic ținea de solidarizări și unificări «normale» pentru organizații criminale care funcționau mai eficient prin controlarea și mobilizarea grupurilor comunitare. De ce nu se poate admite acum că același lucru se întâmplă cu benzile criminale de țigani, de moldoveni, de caucazieni sau de evrei, cu specializările respective. Nu e o problemă de etnism ci de criminalitate organizată etnic, iar onegeurile care fac caz de discriminările și generalizările unor analiști, au dreptate, dar nu fac nimic pentru discriminarea esențială, despărțirea și izolarea morală a criminalilor prin identificarea lor în cadrul grupului etnic.