În rubrica sa din ziarul Adevărul, Nicolae Manolescu, criticul, a combătut argumentat pălăvrăgeala anistorică a lui Lucian Boia din ultima sa producție,«De ce este România altfel» (Humanitas, 2012), marcată de aceleași dogmatisme a rebours cu care ne-a inundat, în ultimii ani, istoricul, cu pretenții neonorate de sociolog și filozof, L. Boia.
N. Manolescu precizează: « N-am avut samizdat, dar am avut, publicată, o literatură critică la adresa regimului cum n-a existat în multe țări comuniste.
Daca ar fi citit-o, Boia n-ar mai fi sustinut ca scriitorii spuneau adevarul doar pe jumătate. Cu toata cenzura, îl spuneau pe de-a-ntregul, chiar dacă adoptau un limbaj esopic [s.n.].»
Putem admite că proza lui Augustin Buzura, a lui Constantin Țoiu atingea uneori cote superioare ale criticismului, pe care eu îl numeam meliorism, cu un termen adaptat, pe care îl folosise, în alt context, confratele Gheorghe Perian. Nu se ataca dogma la rădăcină, radicalitatea propovăduită de Al. Ivasiuc nu avea adepți. «Teoria pragului de sus», de care urma să ne lovim frunțile trecând necocârjați pe sub furcile caudine*, pe care o inventasem ca să sugerez scriitorilor cu care eram în contact direct, o experiență cu caracter relativ riscant, prin care urmam să aflăm care sunt limitele reale trasate de ideologie și până unde se putea merge, depășind autocenzura.
Probabil că la bătrânețe pe N. Manolescu l-a pălit uitucenia. Să fii uitat — în ipoteza că a citit-o la vremea respectivă— literatura sovietică a dezghețului, literatura poloneză non-conformistă, care circulaseră cu întârziere și nu în românește, la noi. Nu mă refer neapărat la textele disidenților —mulți dintre ei fiind evrei descendenți din foști comuniști, funcționari servili sau, unii, militanți și cruzi, unele odrasle dezamăgite, doritoare să emigreze eventual sau șocate de pierderea privilegiilor familiale.
N. Manolescu precizează: « N-am avut samizdat, dar am avut, publicată, o literatură critică la adresa regimului cum n-a existat în multe țări comuniste.
Daca ar fi citit-o, Boia n-ar mai fi sustinut ca scriitorii spuneau adevarul doar pe jumătate. Cu toata cenzura, îl spuneau pe de-a-ntregul, chiar dacă adoptau un limbaj esopic [s.n.].»
Putem admite că proza lui Augustin Buzura, a lui Constantin Țoiu atingea uneori cote superioare ale criticismului, pe care eu îl numeam meliorism, cu un termen adaptat, pe care îl folosise, în alt context, confratele Gheorghe Perian. Nu se ataca dogma la rădăcină, radicalitatea propovăduită de Al. Ivasiuc nu avea adepți. «Teoria pragului de sus», de care urma să ne lovim frunțile trecând necocârjați pe sub furcile caudine*, pe care o inventasem ca să sugerez scriitorilor cu care eram în contact direct, o experiență cu caracter relativ riscant, prin care urmam să aflăm care sunt limitele reale trasate de ideologie și până unde se putea merge, depășind autocenzura.
Probabil că la bătrânețe pe N. Manolescu l-a pălit uitucenia. Să fii uitat — în ipoteza că a citit-o la vremea respectivă— literatura sovietică a dezghețului, literatura poloneză non-conformistă, care circulaseră cu întârziere și nu în românește, la noi. Nu mă refer neapărat la textele disidenților —mulți dintre ei fiind evrei descendenți din foști comuniști, funcționari servili sau, unii, militanți și cruzi, unele odrasle dezamăgite, doritoare să emigreze eventual sau șocate de pierderea privilegiilor familiale.
La prima lectură a intervenției lui N. Manolescu, am jubilat, trezindu-mă solidar în opinie cu fostul meu coleg de breaslă, tocmai fiindcă am scris despre această literatură cam în aceiași perioadă cu N. Manolescu. Evident, nu pot accepta nici acum că mi-am pierdut vremea două decenii pentru a susține o literatură conformistă și nulă valoric. În 1987, când am sosit în Franța, credința în forța reformismului intern și admirația în fața curajului și a non-conformismului meu sau al confraților s-a confruntat cu istoria reală, pe care nu o cunoșteam. Disidența devenea clar reformistă, melioristă și doar antistalinistă, mai puțin sau deloc anti-comunistă, așa cum se poate vedea mai clar acum la lectura textelor lui Roy Medvedev, de pildă.
Limbajul esopic făcea, odată ce ieșisem din context, dificil de recepționat mesajul subversiv. De aceea mă simțisem imediat dator să mă înscriu la un doctorat, la INALCO, nu doar pentru că nu aveam nici o slujbă și bursa ar fi fost o sursă de venit pentru a supraviețui dimpreună cu cele două fiice ale mele, școlărițe, ci pentru că aveam impresia că mai dețineam cheile pentru a redeschide la nevoie, pentru viitorime, accesul la acele scrieri pe care le susținusem prin comentariile mele din Vatra, în a căror valoare credema, măcar ca documente de epocă, sociografii epicizate.
Limbajul esopic făcea, odată ce ieșisem din context, dificil de recepționat mesajul subversiv. De aceea mă simțisem imediat dator să mă înscriu la un doctorat, la INALCO, nu doar pentru că nu aveam nici o slujbă și bursa ar fi fost o sursă de venit pentru a supraviețui dimpreună cu cele două fiice ale mele, școlărițe, ci pentru că aveam impresia că mai dețineam cheile pentru a redeschide la nevoie, pentru viitorime, accesul la acele scrieri pe care le susținusem prin comentariile mele din Vatra, în a căror valoare credema, măcar ca documente de epocă, sociografii epicizate.
http://adevarul.ro/cultura/carti/sa-romania-altfele-1_514327e400f5182b850f386f/index.html#
În concluzie, observația lui N. Manolescu pe marginea cărții lui Lucian Boia ar fi fost corectă doar dacă nu ar fi exagerat, absolutizat în sens invers, valoarea subversivă a literaturii esopice din epoca național-comunistă. Trimitem la sinteza criticului Ion Simuț (vezi citatele de mai jos) care introduce precizările necesare față de exagerata valorizarea socială și politică a literaturii române dintre 1964 și 1989, anacronic supralicitată de N. Manolescu. (Dan Culcer, Teoria pragului de sus și efectele autocenzurii)
*Furcile caudine - în timpul luptelor dintre romani si samniti, romanilor învinsi li s-a aplicat tratamentul cel mai rusinos din toata istoria lor, trecerea soldatilor pe sub jug. Faptele sunt povestite de Titus Livius, în lucrarea De la fundarea Romei. In fapt, Roma a refuzat pacea propusa de samniti, iar legiunile romane au fost înfrânte în defileul de lânga localitatea Caudium. Azi, expresia A trece prin furcile caudine desemneaza acceptarea de nevoie a unor conditii înjositoare.
În concluzie, observația lui N. Manolescu pe marginea cărții lui Lucian Boia ar fi fost corectă doar dacă nu ar fi exagerat, absolutizat în sens invers, valoarea subversivă a literaturii esopice din epoca național-comunistă. Trimitem la sinteza criticului Ion Simuț (vezi citatele de mai jos) care introduce precizările necesare față de exagerata valorizarea socială și politică a literaturii române dintre 1964 și 1989, anacronic supralicitată de N. Manolescu. (Dan Culcer, Teoria pragului de sus și efectele autocenzurii)
« La Moscova, Soljeniţ în publică în 1962, cu acordul direct al lui Hruşciov, nuvela transparent antistalinistă O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, relatând pentru prima dată despre închisorile politice şi despre munca forţată. Se creează un precedent în atitudinea critică faţă de greşelile trecutului comunist, pe care autorităţile moscovite îl vor regreta. Dar breşa fusese făcută şi subversivităţile ulterioare din blocul estic au un termen prestigios de raportare. După acea disociere internă de stalinism, comunismul nu mai apare scriitorilor ca eroic, imaculat, intangibil, situat în afara oricărei erori şi în afara oricărei critici. Dimpotrivă, comunismul apare vulnerabil celor mai inteligenţi, mai justiţiari şi mai îndrăzneţi dintre scriitori, care speră în posibilitatea de afirmare a unui nou limbaj, a unei atitudini critice. Literatura subversivă nu ar fi fost posibilă fără acest sentiment al vulnerabilităţii regimului comunist.»
« Principiul non-beligeranţei înseamnă, într-un fel, o reeditare a filosofiei tolstoiene a reformismului blând, a măcinării din interior a sistemului. Mai binele e duşmanul binelui. Meliorismul devine calea unei contracarări a inducerii unei stări de fericire generală. În fond, literatura subversivă se străduia, cu enorme eforturi, să sugereze (pentru că nu putea arăta direct) că în regimul comunist nu trăiam în cea mai bună dintre lumile posibile. O banalitate, un adevăr elementar, în numele cărora s-a constituit un stil aparte, diferit de oportunism, evazionism sau disidenţă. »Criticul Ion Simuț are perfectă dreptate când amintește, chiar în revista lui Manolescu, România literară din 2008, că literatura subversivă, așa cum fusese practicată în România, era marcată de limitele limbajului esopic și de lipsa de radicalitate :
« Literatura se constituie ca o contra-putere prin strategiile subversiunii, dar nu devine cu adevărat o contra-putere decât atunci când depăşeşte evazionismul şi limbajul esopic, forme de refugiu şi de conservare a esteticului. La o politizare excesivă, de faţadă, nu se poate răspunde eficient decât cu o politizare de sens opus, disidenţa, capabilă să ofere o alternativă, un răspuns contra-ofensiv. Literatura, un câmp estetic prin excelenţă, este transformată de dictatură într-un câmp de bătălie politică.»
Referințe la disidență ca politizare de sens opus merită o discuție cu textele în mână. Șocante și aparent antisistemice, marcate de difuzarea clandestină prin samizdat, textele disidenței sovietice, recitite cu atenție și în libertate, capătă semnificații diferite de cele care li se atribuiseră în anii 70 de către presa de propagandă occidentală anti-comunistă, controlată de CIA.Sursa: Literatura subversivă - Fundatia România Literara
*Furcile caudine - în timpul luptelor dintre romani si samniti, romanilor învinsi li s-a aplicat tratamentul cel mai rusinos din toata istoria lor, trecerea soldatilor pe sub jug. Faptele sunt povestite de Titus Livius, în lucrarea De la fundarea Romei. In fapt, Roma a refuzat pacea propusa de samniti, iar legiunile romane au fost înfrânte în defileul de lânga localitatea Caudium. Azi, expresia A trece prin furcile caudine desemneaza acceptarea de nevoie a unor conditii înjositoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu