marți, 3 iunie 2014

Tata și Mama au salvat evrei și sași. Despre etica transetnică


În « dosarul de cadre » al tatălui meu, Dr med. Alexandru Culcer, păstrat, după pensionare acestuia din 1963, la Serviciul personal al fostului Institut de arte plastice « Ion Andreescu » din Cluj, devenit după 2001 Universitatea de Artă si Design (UAD) din Cluj, am găsit câteva informații interesante privitoare la cariera lui, detalii pe care fie le ignoram, fie le memorasem deformat din povestirile de familie.
Am cerut o copie după acest dosar în primăvara lui 2014, după ce mai solicitasem acelaș lucru cu aproape un deceniu în urmă, prin intermediul unui profesor universitar, fost artist plastic experimentalist, cunoscut prin 1966, pe când era bărbos și tânăr, ca mine. Cerere și promisiuni fără efect.
Noroc că am apucat să mai trăiesc o bucată de vreme și să pot recupera dosarul cu multiplele « fișe personale pentru evidența cadrelor », completate cu scrisul regulat, rotund și minuscul al Tatei.

În tradiția familiei se vorbea de câteva gesturi de curaj și omenie pe care Tata le-ar fi făcut în vremuri de restriște, în anii de după război, când a primit în sanatoriul fictiv, cu câteva paturi de spital nefolosite, găzduite la etaj, în casa în care locuiam la Sighișoara, pe strada Vlad Țepeș la nr. 25, o seamă (cifră neprecizată) de sași din România, acuzați în 1945 global de nazism, amenințați cu deportarea în Rusia, în numele datoriei de război a germanilor față de Rusia sovietică. Se ignora că era vorba de cetățeni români, nu de de cetățeni germani, chiar dacă Germania național-socialistă îi considerase, între 1939 și 1945, ca Volksdeutsch, părți rupte din trupul națiunii. Chiar dacă unii, de voie sau de nevoie, ajunseseră să fie încorporați în unitățile speciale, de voluntari, constituite în zbaterea tragică care cuprinsese finalul istorie celui de al III-lea Reich.
Câțiva ani mai înainte statul român salvase de la deportare evrei, cetățeni români, stabiliți în Franța sau locuind în Ungaria, rămași după cedarea nordului Ardealului, acordându-le vize de intrare în România.

Declarația [autografă]
Subsemnați Herz Leopold și Schwarz Alexandru, declarăm pe onoarea și ominirea noastra următoarele. În timpul lui Antonescu, noi am fost deportați din cuibul nostru la Sighișoara fiind că suntem Evrei. — Tovarășul Dr Culcer avea sanatorul dela locuința noastră al treila casa/Gladina/. Acolo a stat cu familia sa. Tovarășul Dr Culcer a tratat toți Evrei bolnav gratuit, ba daca a fost nevoia lea vizitat și acasa la locuința lor, fiind pe atunc afara de Dr. Ghizdavu nici un alt medic nu trata pe Evrei. —
Tovărușul Dr Culcer și tovarășa profesoară Culcer niciodată nu a făcut deosebire rasiala, că este creștin sau Evreu. — Știm cazurile, când Dr Culcer nu numai ca a vizitat și tratat pe Evrei bolnav gratuit, da lea dat și bani pentru medicamente știind ca sunt saraci și nu vor avea cu ce se scoată medicamentile de la farmația. A fost cauzuri, cand si sa acațat de cate un Evreu, tovarușul Dr Culcer inmediat a luat apărarăria Evreului. A fost cazurile și mai grele și anume pe cand retragerea nemților hitleriștilor prin Sighișoara, tovarușull Dr Culcer a deschis ușa sanatoriului și dat adăpost și apărare la mai multe familii Evreasca, adică la toți care a venit acolo, gratuit — dintre acea a fost familia Mozes Henrich original din Highiz, familia Schwarz și familia Herz Leopold, familia Jacob și mai mulți Evrei din împrejurimia strada Vlad Țepeș. Tot așa tovarășa profesoara al liciul de fete Culcer E. a primit în liciu pe fete pe Evrei fara deosebire așa pe Lefler Lucreția, Waisz J și mai multe alți. — Deci am constatat cu multa mulțimirea ca aceasta familia nu a făcut nici odată deosebire rasială. Așa că declarația aceasta al facem cu cei mai mare mulțumirea. —
[fără dată] 
Herz Leopold
Alexandru Schwarcz

Transcrierea e făcută de mine cu respectarea ortografiei uneori fanteziste a manuscrisului ușor descifrabil, scris probabil cu cerneală neagră, de persoane a căror limbă secundară sau maternă va fi fost maghiara sau/și idiș.
Nu pot ști de ce s-a realizat o declarație comună. Nici dacă a fost solicitată, de cine?, sau a fost spontană. Nici de ce era nevoie de aceasta. Doar dacă undeva va fi existat vreo pâră sau acuză de antisemitism trimisă anonim și supusă verificării prin tehnica caderistică a «referințelor». Nici dacă așa ceva era la modă, fiindcă reprezenta o carte de vizită favorizantă în anii de după 1945. Toate ipotezele sunt acceptabile.
Este interesant de presupus și faptul că, fiind vorba de locuitori ai străzii Vlad Țepeș, acești evrei declaranți cunoșteau probabil aspectul simetric al comportamentului lui Al. Culcer, care, după ce a ajutat și salvat evrei înainte de 1945, a făcut acelaș lucru cu șași, între 1945 și 1949, data la care familia noastră a părăsit Sighișoara. Atunci Al. Culcer a devenit conferențiar de anatomie artistică la Institul de arte plastice « Ion Andrescu » din Cluj.
Cu toate că salvarea sașilor nu putea fi pe placul unor comuniști și evrei dogmatici, care conduceau pe atunci treburile lumii noastre, nu reiese de nicăieri că Al. Culcer ar fi fost urmărit și pedepsit pentru acte « grave : de solidaritate umană, care atunci erau considerate de natură penală și politică.
Despre protejarea unor sași și salvarea acestora, în acest fel, de la deportarea pentru muncă forțată auzisem în familie. Cum nu aveam acces la nici o probă, m-am gândit la un moment dat, în perioda revoltei adolescentine contra Tatălui, că era vorba de o situație parțial inventată. Căutam probe ca să-mi vulnerabilizez părintele. Și găsisem unele, printre care colaborarea la ziare de partid din Cluj, cu articole despre cultura rusă. Nu eram și nu sunt rusofob, doar saturația școlară de manualele sovietice și identificarea rapidă a efectelor negative ale colonialismului comunist, mai ales după 1956, mă iritau. Vedeam în unele din articolele de acest fel ale Tatei un oportunism și o formă de colaboraționism care îmi trezea revolta. Unele s-au păstrat în arhiva familei. Erau câteva articole încropite, altele aduceau reale elemente inedite sau puțin cunoscute, extrase din gazete ungurești sau germane vechi, pe care Tata le cerceta cu plăcere. De pildă, despre prezența lui Lev Tolstoi la București. Și multe altele. Recitite, ele sunt mai degrabă benigne din unghiul criticii oportunismului patern.
Supriza am avut-o în arhivele de la Târgu Mureș. Cercetam fondurile jandarmeriei și poliției din județul Târnava Mică, ajunse la Tg. Mureș după modificările administrative care au dus la integrarea zonei Sighișoara în județul Mureș, manevră românească (național comunistă) demografică străvezie și până la urmă nici măcar eficientă, fiind prea puțin radicală, în sensul modificării situației etnice din fosta Regiune Autonomă Maghiară.
Am dat din întâmplare peste dosarele în care se gestionau deportările sașilor, unde pentru fiecare caz care impunea scutiri din motive de sănătate, am găsit, cu emoție, certificatele originale semnate de Dr Al. Culcer, pe hârtii cu antet, cu autografe.
Nu se poate acum ști ce era adevărat și ce era fals în aceste certificate emise de medicul Al. Culcer, important e că ele au dus la blocarea și la evitarea deportării a probabil câtorva zeci de sași adulți. Falsificarea, inventarea unei boli inexistente, era însă certamente pedepsită grav. Nu doar din unghi medical ci, mai ales, din unghi politic. Complicitate cu presupuși «naziști». Legea era complicată, obligațiile României draconice, ocupația sovietică lăsa arbitrariul militarizat să acționeze fără limitări și scrupule. Legea nu era respectată, sub presiunea sovieticilor care aveau planificate cote de deportați, care trebuiau respectate, realizate cu orice preț, pentru asigurarea unei mâini de lucru compensatorii, nu doar pentru recuperarea pierderilor materiale suferite de comunitatea sovietică ci pentru recuperarea pierderilor umane, toți tinerii și adulții căsăpiți pe front sau morți din pricinile diverse, specifice războiului, glonț, foamete, inclusiv de tifos exantematic, boală endemică în Rusia europeană, efecte ale catastrofei militare din ambele faze ale războiului de apărare a patriei sovietice.

Concluzia s-ar putea deduce fără greutate și poate nici nu ar fi necesar să fie scrisă. O scriu totuși nu pentru a o impune ci pentru a o propune. Umanismul, ca și varianta sa sentimentaloidă, umanitarismul, se ridică sau vrea să se ridice peste contingențele istorice și ideologice. Aici stă măreția sa periculoasă ca și utopismul său pernicios. Aici se află rădăcina binelui care transcende etnocentrismul. 
Cele două cazuri de etnocetrism agresiv recent, pe care le cunoaștem, în istoria recentă, ale unor popoare care se consideră alese, germanii și evreii, ce nu s-au înfruntat niciodată cu mijloace cinstite, — pot oare popoarele să se înfrunte cu astfel de mijloace ??— oferă exemplul unor cruzimi genocidare care nu pot fi nici acceptate, nici nu pot fi uitate. 
Sunt totuși momente în istorie în care etnocentrismul răspunde unei agresiuni caracterizate, și orientarea spre supraviețuirea comunitară cu orice mijloace de apărare, alegerea între umanismul transetnic și etnismul metapolitic nu mai poate fi evitată.
Cred că orice judecată etică exterioară este inaplicabilă unor astfel de situații. Așa cum, în aceste domeniu, nu există judecători și lege. Când îți este agresată familia, toate mijloacele de apărare sunt legale. România, adică familia românilor, este în această situație din 1939 și până acum.
Dan Culcer


3 iunie 2014

Un comentariu: