vineri, 23 august 2013

Ernst Junger socotea că «neutralitatea echivalează cu sinuciderea»

Ernst Junger socotea că «neutralitatea echivalează cu sinuciderea. » Tot el scria : «de-acum este vorba de a urla cu lupii sau de a pleca la război contra lor.» 
O PROZĂ de scris. O  parafrază a Rinocerilor lui Eugen Ionescu, dar scrisă în proză și nu ca piesă de teatru poate porni de aici. Un cioban care se apără de confrații ciobani care au început să urle ca lupii și cu lupii, mușcați de lupi  turbați, deveniți turbați ca aceștia. Nici măcar transformați în lupi ci oameni care urlă în haită. Ciobanul singuratic nu doar se apără de cei care vor să-l sfâșie ci chiar îi ucide cu bâta ciobănească, folosită ca un buzdugan în basm.

N. Iorga despre viața intelectuală a românilor în 1989 (o metateză)

Aș fi vrut să folosesc într-unul din studiile pe care le proiectam  pentru Vatra în anii 1985-1986, acest pasaj cutremurător din Nicolae Iorga, scris de savant în 1899. Nu știu de ce nu l-am mai folosit. Mă obsedează fiindcă pare scris pentru toate secolele ce s-au petrecut sau se vor petrece :
«Atâta voiam să spun și sunt încredințat că trebuia s-o spun, că am făcut bine spunând-o. Mai întâi, fiindcă printre cititorii meu sunt poate unii care vor profita și o schimbare se va produce, acum sau mai târziu. 
Apoi ca să se știe, când va ajunge să fie studiată această lamentabilă perioadă din dezvoltarea noastră, că erau oameni care nu credeau că totul este cât se poate de bine, care mai erau încă în stare să simtă o duere pentru ceea ce vedeau în România de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. » (N. Iorga, în «Viața intelectuală a românilor în 1899», articole publicate în l'Indépedence roumaine, Buc., Imprimera ziarului l'Indépendence roumaine, 1899.)

Luceafărul- Varianta actualizată

Culeg de ici-de colo ciudățeniile lumii din care, din păcate, voi ieși nu peste multă vreme. Nu comentez calitatea acestei adaptări ci înregistrez existența ei, semn al timpului așa cum e resimțit de români de bun simț.
Anonim
23.08.2013 la 8:07 am
Luceafărul- Varianta actualizată

A fost odată ca-n povești,/ A fost, de-ar mai fi iară,/ Din neamuri tracice, regești,/ O prea frumoasă țară./ Si era una pe pământ /Si mândră-n toate cele/ Cum e icoana unui sfânt/ Si Luna intre stele./ Mă doare-n suflet când privesc/ La tot ce se intamplă, /Si in mormânt mă răsucesc/ Si cuie-mi intră-n tâmplă./ Eu nu mai simt miros de tei/ In viața mea postumă,/ Nu văd nici vajnici pui de lei,/ Doar mucegai si ciumă./ Luceferi nu mai strălucesc/ Când țara-i o ruină,/ Copii și mamele bocesc,/ Că n-au in blide hrană. /Cântat-am graiul românesc,/ Această dulce limbă. /Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc/ Prin alte țări o schimbă. /Degeaba v-am lăsat cu dor/ O “Doină”, să tresară !/ Trecutul nu e viitor/ Si viața ni-i amară. /Nici harta nu-i ca-n alte dăți, Din Nistru până-n Tisa./ Moldova-i astăzi jumătăți. /Cât rău făcutu-ni-s-a!/ Degeaba scris-am eu scrisori/ Din vremuri de urgie, /Si m-am rugat de-atâtea ori /Mai bine să ne fie./ Avut-am piatră la hotar/ Si-n țara noastră liberi/ Cules-am holde din brăzdar./ Acum n-avem nici linguri…/ O, biet popor român sărac/ C-o țară prea bogată ! /Tu vino-i răului de hac/ Să nu ți-o vândă toată !/ Si dă-i afară pe străini/ Pe toți inburgheziții,/ Să nu-ți mai fie-n alte mâini/ Guverne si Poliții !/ Cu trupe de comedianți /Numindu-se partide,/Suntem românii emigranți/ Din Rai in țări aride./ Pierdut-au banii țării-n vânt/ Si-i goală visteria. /Mai dați și ape si pământ/ Si vindeți România. /Mihai Viteazu ne-a lăsat /O țară tare mândră./Ei azi au scos-o la mezat,/ Străinii ne inundă. /Avem intinsul Bărăgan, /Si nu avem o pâine. /Avem si turme si ciobani, /Dar ducem vieți de câine./ Avem bogații munți Carpați/ Si dulcea Mioriță, /Păduri de brazi ce ne sunt frați,/ Si flori in poieniță./ Avem o deltă ca-n povesti,/ Vedeți să nu ne-o fure,/ Atâtea ape, atâți pești/ Si nu mâncăm nici mure…/ Nici vii pe deal nu mai zărești, /Livezile s-uscară,/ Când mărul Tării Românești/ Este adus de-afară./ Nu vine Mircea cel Bătran, /Nici Stefan de la Putna,/ Să ni-l alunge pe păgân/ Când noi lăsat-am lupta !/ Albastrul cerului senin /Se-ntunecă mai tare/ De-atâția nouri de venin,/ De-atâta delăsare./ Nu voi a vă-nvața de rău/ Si-ncerc a vă-nțelege./ De ani si ani cădem in hău,/ Nimic nu ne mai merge./ Rușine să ne fie-n veci/ Că ne-am trădat străbunii/ De parcă n-am fi pui de dac/ Si rude-am fi cu hunii !/ Lăsați pe-ai vostri guvernanți/ Să vă inece-n smoală,/ Să fiți doar simpli figuranți/ In țara voastră goală…/ Un singur lucru eu voi ști/ In lumea care trece:/ Urmașul meu român va fi/ Si muritor și rece./ Eu nu mai am ce să mai sper./ Vă văd de-atata vreme/ Târându-vă in trai mizer/ De griji si de probleme./ Si nici nu pot a mai privi/ A voastră neputință./ Mă-ntorc la starea mea dintâi./ Mă-ntorc in neființă.”
Luceafărul vorbi profet /Spre neamul lui, spre țară./ Si, lăcrimând, se stinse-ncet./ Muri a doua oară…

luni, 19 august 2013

Obsedantul deceniu, Marin Preda și lupta de clasă.


Reamintindu-mi că formula „obsedantul deceniu” a apărut la Marin Preda în rubrica sa permanentă din Luceafărul (seria Eugen Barbu—1970) am căutat în dosarele arhivei cenzurii, DGPT, 1970 notele lectorului. 
În nr. 23/1970, articolul lui Marin Preda se intitulează chiar «Obsedantul deceniu». Iată cum este prezentată substanța textului de către cenzorul care motivează eliminarea unui pasaj foarte interesant. « Marin Preda respinge ideea existenței unui hiatus, motivându-și poziția prin faptul că acești ani au fost anii în care s-au format scriitorii de prestigiu ai literaturii noastre și au apărut opere solide. Dacă ideea este totuși mult discutată, după părerea sa „ideea unui hiatus subînțelege mai degrabă o ideea politică”. În continuarea, Marin Preda, demonstrează că literatura acelor ani —literatura angajată— a oglindit dezideratele politice ale vremii, că ea nu putea și n-avea voie să nu fie prezentă în acea realitate : „Faptul că acum ideile care obsedează timpul nostru nu găsesc, la unii scriitori, ecoul direct și uneori indirect, nu înseamnă că ele nu există și nu înseamnă că, dacă în deceniul trecut ele intrau în operă prin presiunea unei mode agresive, nu erau mai puțin adevărate”. Marin Preda constată că una din ideile care au obsedat lumea literară a acelor ani, a fost ideea luptei de clasă. Arătând că mulți scriitori și-au pus în mod dramatic întrebarea dacă această idee e adevărată, scriitorul ajunge la concluzia că ațâțarea din afară a luptei de clasă a avut urmări tragice. În sprijinul acestei afirmații el spunea : „ ... să fi pus Marx mâna pe sapă o viață întreagă și să-i fi curs și lui sudoarea sub soarele câmpiei și să constate că nu a schimbat nimic din natură și nici pe sine și mă îndoiesc că ar fi emis această cugetare, strălucită prin puterea ei de sinteză, dar greu de descoperit în fragmentele realității... Pus într-un asemenea vulcan de dezlănțuire a psihologiilor sociale, când noțiunile morale se turburaseră, când la școală unii copii erau învățați să urască, predându-li-se un cod al moralei răsturnat, scriitorul nu putea să facă decât un singur lucru : să creadă, după conceptul lui Hegel, că ceea ce e real e și rațional.” S-a cerut aviz. Articolul a apărut în numărul următor al revistei cu modificări în paragrafele citate.» 
Curajul calm al scriitorului s-a mai manifestat tot astfel și în romane. Se vede cum și din ce perspectivă gândea Marin Preda. Nega dogma luptei de clasă din perspectiva unui țăran. Propunea deja atunci revenirea la morala creștină a iubirii, față de care morala urii era un cod răsturnat.
Cenzorul trăia poate un delir de putere. Tăia proza lui Marin Preda cum îl tăia pe el capul.