sâmbătă, 13 iulie 2013

Pseudo-intelectualii și angajamentul scris. Elogiul turnului de fildeș la Eliade

TURNUL DE FILDEȘ – Mircea Eliade, în Vremea, VIII, nr. 382, p. 3

Nu ştiu cine a fost marele român care a încetăţenit la noi formula „turnului de fildeş". În orice caz, formula aceasta ciruculă cu destulă sprinteneală de la cafenea la club şi de aici în literatura de succes. Probabil că e o formulă cu multe virtuţi retorice. „Ţara piere şi D-ta stai închis în turnul de fildeş!"; cam așa se strigă, probabil, în discuțiile înflăcărat purtate pentru salvarea Naţiunii. Turnul de fildeş suferă însă cu prilejul revoluţiilor care vin şi al revoluţiilor care se pregătesc. Turnul de fildeş reprezintă atitudinea „intelectualilor”, atitudine laşă, trădătoare a intereselor sociale sau patriotice, atitudine dramatică şi inutilă, ş.a.m.d.. Turnul de fildeş este marele obstacol al revolutei universale. Revoluţia nu poate începe din pricina „intelectualilor” care stau în turn şi creiază diversiuni „spirituale”. Şi alte câteva cuvinte bine simţite.

Mărturisesc foarte sincer că nu înţeleg ce are aface „turnul fildeş” cu problemele agitate de câteva generaţii în România. Atitudinea „turnului de fildeş” poate fi bună sau rea, fertilă sau stearpă, eroică sau laşă — dar ca ea să poată fi ceva din toate acestea trebuie ca mai întâi să existe. Dar, după cum poate constata oricine, ea nu exista în România. Şi nici n-a existat vreodată în afară de mediile „călugărești”.O tradiţie a „turnului de fildeș” nu avem, pentrucă nu a început-o nimeni, Au existat firește singurateci, maniaci sau diletanți — care credeau ca au un „turn” mai mult sau, mai puțin autentic. Dar n'aveau nimic. Trăiau în vânt.

De când există România modernă o imensă parte a energiilor creatoare s-a concentrat asupra unor obiective politice sau sociale. Prima generație de „intelectuali”, adică pașoptiștii, au făcut politică. A doua generație — a Uniunii şi a Războiului Independenţii — au făcut tot politică şi tot reforme social. A treia generaţie — de legătură — ca şi generaţiile următoare (sămănătorismul, generaţia frontului, generaţia „Gândirii”), au făcut toate mai devreme sau mai târziu, politică simplă sau politică socială. S-a crezut că generaţia de după războiu, singura care n-avea un obiectiv politic de câştigat sau unul social de revendicat, va fi o generaţie a „turnului de fildeş”. Dimpotrivă. După un început majestuos şi „spiritualist", generaţia tânără s-a înregimentat în luptele politice. Nu mă interesează, acum, dacă a făcut bine sau rău, dacă şi-a trădat misiunea sau şi-a împlinit-o. Fapt este că a ascultat şi ea acelaş imbold către acţiune imediată, socială şi politică.

Aproape totalitatea personalităţilor creiatore a României moderne, şi-au consumat energia în politică. România a fost un stat creiat de „intelectuali” şi toate etapele prin care a trecut au fost soluţionate de către „intelectuali”. Se mai poate, însă, vorbi de „turnul de fildeş” în asemenea condiţii ? Toate geniile veacului trecut, au făcut cu pasiune politică: Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, Hajdeu, Eminescu. Titu Maiorescu. Profetismul cultura! al d-lui Iorga s-a transformat repede într-un profetism social-politic. Întreaga „Gândire”, în afară de Lucian Blaga. militează pe poziţii politice. Toţi profesorii universitari de vază. toţi profesorii universitari, care au creiat o „şcoală", sunt şi oameni politici de frunte: C. Rădulescu Motru, I. Petrovici, D. Gusti, P.P. Negulescu, Nae Ionescu, etc. Pbservați că e vorba de profesori de filozofie, adică de gânditori și savanți care, prin preocupările lor și structura lorspirituală ar trebui să se afle cât mai departe de contingențele luptelor politice. În afară de d. Ovid Densuşiariu şi D. Russo, nu cred că există astăzi profesor de vază în Universitatea din București să nu facă, mai mult sau mai puțin pasionat, politică...
Acestea sunt faptele: îmbucurătoare sau triste, nu ne interesează. Îmi amintesc melancolia cu care profesorul Longinescu evoca persoana d-rului Istrati. După ce îi înşiră însuşirile pradigioase de-om de ştiinţă şi organizator, profesorul Longinescu a adaugat : l-a mâncat şi pe el politica...

Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii. Fiecare om mare din tara aceasta a luat „atitudine”, a ascultat, de anumiţi domni şi a urât pe alții. La noi nici nu se poate vorbi de o „trădare a clericilor” [Julien Benda], căci nu avem ce trăda. Odată cu maturitatea, oamenii noștri de seamă încep a face politică. „Pentru binele ţării”. „Pentru luminarea masselor”. „Petru ridicarea poporului”. Aşi vrea să aud de un mare savant român care nu e înscris în vreun partid politic, aşa cum se întâmplă în alte ţări europene.
Generație după generaţie, „intelectualii” au fost totuşi mai .puțin respectați în conducerea partidelor politice. Titu Maiorescu făcea ce voia şi făcea bine. În zilele noastre, nu că profesorul Rădulkescu-Motru are un cuvânt hotărâtor în partidul d-sale.
Politica, a încăput tot mai mult pe mâna „specialiştilor”. Nici N. Iorga, nici Rădulescu-Motru n-au putut creia o politică culturală, deşi d. Iorga a fost chiar preşedinte de Consiliu. Asta dovedeşte cât de mult sunt ascultaţi. Asta, dovedeşte, mai ales, cât câştigă ţara de pe urma sacrificiului lor, a „trădării” lor.


Politica o fac tot mărunţeii şi milionarii, iar „intelectualii” au numai iluzia că „activează”. Nu şi-a pus nimeni întrebarea cât a pierdut România din cauza atâtor „sacrificii”? Ce energii colosale s-au cheltuit în van, ce personalităţi creiatoare s-au ratat pentru lupta politică? Şi nu înțelege nimeni ce rol minor joacă „intelectualii” în grupările politice. De astăzi?
...În loc, deci, de a plânge şi înfiera pe „intelectualii” care stau în turnul de fildeş (care sunt, Domnule, să-i admir?!), ar fi mai bine să numărăm legiunea de savanţi, de literaţi, de gânditori, măcinată zilnic în sterpe lupte politice. Operaţia aceasta, însă. nu e dispus s-o facă nimeni. Şi toată comedia turnului de fildeş e jucată pentru alte motive decât cele aparente.
Căci, să fim cinştiţi, pe româneşte a sta în „turnul de fildeş” nu înseamnă a duce o viaţă extra-temporală — ci pur şi simplu a nu milita într-un anumit partid. Nu eşti cu mine. eşti deci în „turnul de fildeș”. Vii la mine, salvezi naţiunea sau umanitatea suferindă.

MIRCEA ELIADE



Acest text poate fi interpretat ca o replică la adresa acelora care — din interiorul unor formațiuni politice sau din perspectiva unor comunități etnice – exercitau presiuni asupra intelectualilor solicitându-le angajarea, militantismul, comunist, legionar, național-sionist, pe care Mircea Eliade, cu un alt program profesional și existențial, îl refuzase în tinerețe și finalmente îl va refuza toată viața. Să comparăm cursul vieții sale cu acela al altor exilați români și vom pricepe de ce acuzele de legionarism, de fascism care i-au fost aduse, dintre contemporanii săi la tinerețe, de stânga comunistă pseudo-intelectuală de genul Lucrețiu Pătrășcanu, Miron Constantinescu, Miron Radu Paraschivescu, sau, dintre contemporanii săi la bătrânețe, de stângiștii pseudo-intelectuali de tipul lui Norman Manea, Florin Țurcanu, Alexandra Lavastine-Laignel sau Dubuisson, cad alături de subiect, sunt lipsite de argumente temeinice și forțează interpretarea unui destin care nu s-a construit în jurul unui angajament politic ci doar pe temeiul unui angajament etic, existențial și științific. Eliade putea fi legionar sau comunist, ca unii dintre confrații săi de generație. Dar nu a vrut să fie nici una, nici alta, niciodată. Sunt zeci de probe în acest sens, ce pot fi culese din toată publicistica lui. A extrage cîteva fraze scrise într-un context precis și ale opune unei atitudini de viață care nu s-a modificat prin angajamente politice, considerate dăunătoare intelectualului, este o manevră dilatorie de prost gust.
Pseudo-intelectualii au un defect major, care îi împiedică să fie intelectuali, inadecvarea la obiect, folosirea unor criterii de analiză exterioare, determinate de propriile lor opțiuni etice, estetice, politice sau etnice, altele decât științifice, altele adică decât logice și intelectuale.
Dan Culcer

Vinovăție, responsabilitate colectivă și omisiune de denunț

Daniel Cristea-Enache întreabă . - La începutul lui noiembrie 2012, aţi ţinut la IICCMER o conferinţă intitulată, expresiv,"HoloGulag: istorie, memorie şi mit în martirologia competitivă". Pentru omul de bună credinţă, dar mai puţin avizat, cum facem să se vadă mai bine indecenţa "martirologiei competitive" şi consecinţele ei în spaţiul public postcomunist?
Michael Shafir răspunde : «- Cred că avem de a face cu o complexitate de factori acţionând rareori în termeni de cauză-efect. Mai degrabă am putea vorbi de cauze şi de efecte. De efecte care creează defecte. Atât cauzele cât şi efectele prezintă aspecte paradoxale, datorită cărora devine extrem de dificil să discerni ce a produs (şi produce) ce, când şi cum. Să luăm un exemplu: în acelaşi timp în care sub comunism aveau loc evenimentele odioase pe care le cunoaştem, se aşternea şi o tăcere cvasitotală asupra Holocaustului. De ce? Pentru că, din punct de vedere ideologic, Holocaustul însuşi contrazicea viziunea potrivit căreia istoria se explică numai şi numai prin lupta de clasă. Or, nici naziştii şi nici legionarii sau alte mişcări similare nu au dus o luptă de clasă, ci una de rasă. În camerele de gazare nu erau trimişi evreii bogaţi sau cei săraci, ci toţi evreii, la fel erau împuşcaţi evreii aliniaţi la marginea gropilor comune. [Fals! Sunt mii de exemple pentru aproba auti-salvarea evreilor bogați și abandonarea săracilor] După cel de-al Doilea Război Mondial, aceste victime trebuiau, deci, transformate în martiri ai "luptei pentru libertate şi progres", ajungându-se, astfel, la de-iudaizarea Holocaustului.
Acestui paradox i se adaugă încă unul, poate şi mai izbitor: procedând astfel, comuniştii nu făceau altceva decât să întărească mitul iudeocomunismului, atât de răspândit în rândul populaţiilor din estul Europei [ Nu știe MS de ce era atât de răspândit, constată dar nu are explicații, nici măcar ipoteze ] şi, din nefericire, atât de efectiv exploatat de către nazişti pentru a recruta ajutorul colaboraţioniştilor locali. Dacă victimele fuseseră "luptători pentru libertate socială", iată, pasămite, explicaţia la faptul că evreii din Iaşi ar fi semnalat cu lanterne în ajunul pogromului din 1941 avioanelor inamice în timpul nopţii. Aşa că odată cu căderea regimurilor comuniste aceste mituri au putut fi reînviate cu uşurinţă, iar figurile simbolice aflate în fruntea statelor aliate Germaniei naziste au putut deveni parte a "istoriei utilizabile". Cazul Antonescu este numai unul din regiunea noastră geografică.

În acelaşi timp, faptul că, în perioada stalinistă iniţială, printre conducătorii comunişti din aceste state s-au aflat şi evrei [recomand profesorului emerit lectura cărții lui Youri Slezkine, The Jewish Century,] a reîntărit aceast mit, căruia, trebuie să subliniez, i s-a adăugat şi faptul că nu puţini au fost evreii (mai ales intelectualii) care au înlocuit mesianismul evreiesc tradiţional cu mesianismul modern al salvării prin societatea fără clase şi (să nu uităm) fără discriminări rasiale. Din nou, paradox: toate fascismele sunt caracterizate prin elementul comun al salvaţionismului, sau, cum preferă să-l numească Roger Griffin, al palingenetismului. Dar, după părerea mea, marxismul însuşi (şi nu numai cel distorsionat de epigoni, de la Lenin la Stalin sau Ceauşescu) conţine elemente palingenetice. De aceea, naşterea comunismului naţional (care începe odată cu Stalin şi al său "socialism într-o singură ţară") era şi ea probabil inevitabilă odată ce revoluţia mondială a fost, dacă nu abandonată, cel puţin amânată sine die. Este punctul în care nazismul (naţional-socialismul) şi stalinismul (comunism naţional) converg pentru prima, dar nicidecum ultima oară.»
Michael Shafir: „Vinovăţia poate fi numai individuală. Responsabilitatea însă poate deveni colectivă.”/ de Daniel Cristea-Enache.

Comentariu Dan Culcer. Las la o parte tema «martirologiei competitive» pentru moment. Sursa ei este afirmația excesiv de gongorică despre unicitatea holocaustului, care nu este decât o formă de etnocid, printre altele, în istoria lungă a masacrelor colective. 
Pe de altă parte, afirmațiile lui M.S. sunt adresate unui public incult sau credul, poate. Aș vrea să cunosc raportul științific stabilit, nu după ureche, dintre cei salvați și cei morți, nu neapărat exterminați, cum ne lasă să credem M. S., lista unor notorii evrei bogați (cât de bogați, va putea stabili magistrul M.S.) exterminați sau salvați, de naziști sau de alții. Dosarele de la Bad Arolsen stau la îndemâna cercetătorilor care vor să iasă din aproximații și manipulări. Dar M.S. sau eu suntem prea bătrâni pentru a mai putea contribui la progresul unor astfel de studii. De toate felurile și registrele politice. Mulți înstăriții au avut mijloacele de a se salva prin fugă, au obținut pașapoarte, au plătit bilete de vapor scumpe, aflaseră din timp de amenințare. Și bine au făcut. Oricum nu ar fi putut să-și salveze toți corelegionarii.
Manipularea în oglindă — levogiri contra dextrogiri — se manifestă mereu la nivelul expresiilor, în selecția sinonimelor, în alegerea alternată a formulei absurde (evreii) față de formula normală (unii, niște evrei), comuniștii erau evrei contra unii comuniști erau evrei sau unii evrei erau comuniști.

Subliniez în textul de mai sus, segmentele de frază manipulative. M. S. nu  are argumente documentare pentru a descrie comportamentul unor agenți secreți sovietici din Iași (evrei sau nu), fiindcă nu a făcut niciodată cercetări de arhive pe această temă, profită însă de imbecilitatea «pogromiștilor» de toate națiile sau idioților de toate națiile care recurg mereu la metonimii, de aceea vorbește, citînd acuzatorii, despre «evreii din Iași» care ar fi semnalat cu lanterne avioanelor inamice (neutru, inamice, nu sovietice!?) Evident, nu toți evreii din Iași au fost agenți sovietici și au semnalizat cu lanterne. Ba s-ar putea ca să nu fi semnalizat nimeni nimic, de vreme ce fiind o situație de război camuflajul era obligatoriu, singura soluție de evitare a orbecăielii pentru cei care -indiferent de etnie, circulat noaptea, după stingere, era să poarte lanterne care puteau da impresia privitorilor pe ferestre din camere întunecate, că fac semne atunci când nu le țineau îndreptate doar spre sol.

Dar că a exista o complicitate între agenții agresorului sovietic și agresor, o colaborare, nu există acum nici un dubiu documentar. Iar agenții nu au fost doar evrei. Dar că mulți agenți sovietici erau recrutați dintre evreii localnici, iarăși nu se poate nega. De aici la a executa mulți evrei sub această acuzație, nedovedită juridic, e distanța între vinovăție și nevinovăție. Evreii din Iași nu erau responsabili colectiv de trădarea unora sau de colaboraționismul unor evrei din Iași. Ce ar fi putut aștepta autoritățile României? Ca unii evrei din Iași să-și denunțe vecinii evrei din Iași ca agenți sovietici? Să fi fost atât de ignoranți sau naivi polițiștii sau agenții Siguranței în situație de război, contând pe faptul că loialitatea față de statul român a unor cetățeni români de etnie evreiească va fi prioritară față de solidaritatea etnică? Este aceată solidaritate etnică (firească?!) sursă a responsabilității colective a evreilor în raposrt cu trădarea sau colaboraționismul unor evrei cu agresorul sovietic? Era acesta, «rusul», agresor sau eliberator, în mentalul individual al agenților prosovietici evrei din România sau în mentalul colectiv al evreilor din România ? Sunt aceste situații și aprecieri mentalitare fără istorie, adică anistorice, în raport cu evenimentele din 1940, din 1941 sau de după 1944? Nu cumva fiecare moment impuna o reevaluare? Mihail Sebastian saluta intrarea trupelor străine, numind o invazie și o ocupație, Eliberarea de către Armata Roșie.Nu a fost singurul, unii cetățeni români au făcut la fel din convingere, alții de frică sau din oportunism.
Solidaritatea etnică explică și primirea și protejarea de către Ungari sau de către astatul Israel a unor crominali de război sau a unor criminali securiști, torționari, comuniști evrei din perioada post-belică. Și deci implicit lipsa uneie convenții de extrădare între România și aceste state. 

Totuși, atacurile sau desanturile de noapte ale aviației aveau nevoie de semnalizatori (așa se făcea pe toate fronturile, inclusiv în acelea ale Rezistenței franceze) și deci ei au existat.
Identificare lor exclusivă cu evreii (metonimie) se practica atunci fiindcă dușmanul era străinul, iar evreul era văzut și voia, dorea să fie văzut și era neasimilabil, străin, diferit. Xenofobia nu este un fenomen anormal, cum încearcă unii să ne convingă, dimpotrivă este un fenomen curent ca fapt social aflat pe scara valorilor la nivelul cel mai apropiat de biologic, adică e comun ființei umane, prezentarea ei ca excepție imorală este o prostie. Xenofobia ca și varianta ei specifică -antiiudaismul- pot fi subiecte de efort modelator educativ de neutralizare sau temperarare, o educație bazată pe cunoașterea celuilalt. Reciprocă. Prin evitarea oricăror suțineri de superioritate. Iudaismul are un călcăi a lui Ahile prin mitul poporului ales și deci provoacă în Celălalt, care știe vag ce e cu poporul ales, o reacție de apărare și de revoltă cu atât mai puternică cu cât, pentru a se apăra de umilire, Celălalt produce un mit de superioritate similar, tot atât de mitic.
Dar nu există nici o posibilitate de a transforma xenofobia în xenofilie. Fenomenul xenofiliei devine sursă de suspiciune pentru masa comunitară din care face parte xenofilul, cauza pentru acuzele de lepădare de sine, mai mult, de asimilare cooperativă sau forțată. Nu se poate confunda mariajul exogamic cu xenofilia, primul este un act social de evitare a consangvinității maladive și de unul individual de iubire fără conotații comunitare, al doilea este rezultatul unei deformări identitare continue sau a unei acculturații violente.
Faptul că au circulat oral sau după 1990 și scris, pe Internet, liste cu comuniști și securiști evrei din România, aflați în posturi de conducere, pe baza cărora unii români au tras concluzia metonimică a identității dintre comunism și evreitate (concluzie stupidă căci metonimică) nu exclude cercetarea și concluziile, pe această bază, a rolului evreilor în comunismul real. Evrei care nu au fost doar conducători. Cartea lui Slezkin o spune clar. Turnura manipulativă din fraza de mai sus a lui M. S. vine din folosirea cuvântului conducere. O conducere fără executanți nu există. Iar executanții nu au fost doar români și nici doar evrei. Dar și evrei, și chiar mulți, prea mulți pentru a nu fi identificați cu răul. Fiindcă atunci a fi în sistem era valorizant și util, aducea foloase concrete. Când nu a mai adus destule, propaganda sionistă a început să aibă efecte din ce în ce mai vizibile. Altfel spus, anti-iudaismul comunismului național, care a eliminat mulți evreii, nu pe toți, din sistem, la toate nivelele, reducându-le preeminența socială, a favorizat creșterea demografică a statului Israel.

E totuși neverosimil de stupid să afirmi că există o responsabilitate colectivă în raport cu o vinovăție individuală, pentru aceleași fapte sau tip de fapte. Altfel spus, dacă un individ nu se manifestă public și în scris pentru a protesta sau măcar a se delimita, pentru a condamna comportamentul unui membru al comunității etnice sau sociale din care face parte, înseamnă că ar consimți, că ar fi de acord, retroactiv, concomitent sau a posteriori cu faptele reprobabile, condamnabile, criminale ale vinovatului individual. Deci că ar fi nu vinovat ci responsabil de faptele celuilat. Nu doar să se neagă până la urmă chiar prezumpția de vinovăție ci se susține obligația denunțului: adică se practică, de către M.S. și cei care raționează la fel, acuza omisiuni de denunț, una dintre inovațiile cele mai perverse și imorale, specifice sistemului juridic al comunismului real.

În relațiile mele cu intelectuali unguri am solicitat recent unora dintre ei să se solidarizeze cu mine în demascarea xenofobiei antiromânești a unor cetățeni maghiari ai Ungariei sau României pentru a încerca, pe de o parte să arătam că nu suntem de acord cu aceste manifestări xenofobe și iredentiste, pe de alta pentru a influența și eventual a încetini conflictualizarea evidentă a relațiilor româno-maghiare în interiorul Ardealului, în numele bunei vecinătăți interioare. Pot să-i acuz de tăcere și de omisiune de denunț pe prietenii mei maghiari în acest caz?

Despre Extrădare se poate citi aici.
Un fapt divers recent reamintește faptul că Românai nu are convenție de extrădare cu Israelul.
«Gigi Becali a fost oprit duminică seara de poliţiştii de frontieră, în timp ce încerca să părăsească ţara cu destinaţia Israel.» A ales Israelul, pentru motivul enunțat mai sus.Ulterior Gigi Becali a fost condamnat la trei ani de închisoare cu executare.

miercuri, 10 iulie 2013

Ilie Bădescu despre profesorul, istoricul Florin Constantiniu

Ilie Bădescu despre profesorul, istoricul Florin Constantiniu :

«A vorbit cu o putere înţelegătoare şi cu aceeaşi năzuinţă învăţătorească despre marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este şi aceea dintre civilizaţia islamică şi ofensiva globalistă, sugerând că această ofensivă atinge toate cele şapte sau opt civilizaţii şi, îndrumându-ne să re-examinăm dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre civilizaţiile actuale ale planetei. „În plan local, oamenii se definesc prin etnie”, ne spune istoricul, „iar în plan internaţional prin civilizaţii. Civilizaţia islamică, sublinia istoricul, a secretat anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru a-şi apăra identitatea”.
Marele istoric se întâlneşte pe un versant neaşteptat cu un alt mare teoretician al conflictului civilizaţiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizaţiile una cu alta, ci toate şi fiecare pe rând cu „ofensiva globalistă“, cum o denumeşte istoricul. Viziunea istoricului este una de macroistorie. El propune o metaperspectivă asupra istoriei marilor conflicte, care ni-l descoperă ca pe un gânditor de tip universalist, capabil să utilizeze o formulă istoriografică ilustrată de un Lamprecht la nemţi şi de un Nicolae Iorga la noi, o istoriografie în care se îmbină intuiţia artistului, puterea de cuprindere a unei memorii prodigioase, rigoarea de tip ingineresc, profetismul şi vizionarismul marilor scrieri învăţătoreşti ale lumii şi un neasemuit sentiment al iubirii de neam dublat de un instinct al primejdiilor care încercuiesc popoarele cu o periodicitate nemiloasă.

marți, 9 iulie 2013

Un dor de Decembre

Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
Şi mînă fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre…
Nu rîde… citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cît gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge …
Nu rîde… citeşte nainte.

Balada Sfantului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu

Balada Sfantului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu

Balada martiriului lui Brâncoveanu și a coconilor săi 


Am pus aici această legătiură spre o baladă pe care am ascultat-o prima dată, azi, 9 iulie 2013. Mărtursesc public că am plâns. Să fie bătrânețea sau gândul la cei trei copii ai mei, duși cu mine spre lumea mare? Nu știu. Sau este doar frumusețea fără hotar al acestui cîntec fără timp. Dan Culcer

P.S. Dară comentariile sunt cutremurătoare, fiindcă sunt căutări în prezent ale sensului acestei credințe tari. Sensul există dar nu dăm de el.

«Atunci ca si acum plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei nu spun, nu fac nimic cand Romania sau romani de buna credinta sunt batjocoriti! Iar politicienii nostri ne vand ca niste sclavi din propria noastra voie pentru ca noi ii votam DEMOCRATIC ! Ce a construit MARELE BRANCOVEANU distrug acestia!»

«Dacă mai plâng și acum este că suntem doar umbre ale Sfinților Brâncoveni și ale Sfinților închisorilor, Sfinți care nu sunt cinstiți de neamul nostru așa cât ar trebui și dați mereu exemple tuturor când ne este greu, tuturor Românilor Creștin Ortodocși nu și vorbitorilor de limba Română ! O clipă să vă gândiți că Sfântul Constantin Brâncoveanu a considerat insulta să mai rămâna în viață dar să renunțe la Ortodoxie și să fie păgân ! Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi Bunului Dumnezeu !»