sâmbătă, 16 martie 2013


Ce am făcut la 9 martie 2007? Prezentam opera lui Miron Kiropol cu ocazia unei seri de Poezie romaneasca la ICR Paris

     
Poezie romaneasca la Paris
Vineri, 9 martie, de la orele 19.30, are loc la sediul Institutului Cultural din Paris o "intalnire" intre poezia romaneasca si cea bulgara, prin intermediul a doi poeti apartinand celor doua culturi.


Este vorba despre romanul Miron Kiropol, care locuieste la Paris si scrie in romana si franceza, si poeta de origine bulgara Tzveta Sofronieva (foto), care traieste la Berlin si scrie in bulgara si germana. Cei doi isi vor citi poemele si vor discuta despre rolul poeziei in lumea contemporana.



Vor mai fi prezenti si alti oameni de litere, cum ar fi Dan Culcer, eseist si critic literar de limba romana si franceza, Marie Vrinat-Nikolov, traducatoare din limba bulgara si maestru de conferinte la INALCO, Jean Portante, poet, jurnalist si traducator din Luxemburg, Kiril Kadiyski, poet si director al Centrului Cultural Bulgar din Paris si Magda Carneci, poeta si directoare interimara a Institutului Cultural Roman din Paris. (I.P.) 

Joi, 08 Martie 2007, ora 13:52

marți, 12 martie 2013


Cum se bat între ei răspopiții și nerăspopiții. 
Sub aparența unei recenzii la cartea lui Ion Ianoși Internaționala mea. Cronica unei vieți, Polirom, 2012, comentatorul întârzie exagerat asupra modului în care fostul activist superior de partid s-ar fi ocupat de persoana lui Tismăneanu și a amicului său statornic, Mircea Mihăieș. Evident, cartea lui Ion Ianoși nu este un răspuns la atacurile celor pomeniți, ci o autobiografie romanțată. Totuși extrag din textul lui Vl. Tismăneanu câteva fraze care oglindesc sensibilitatea acestuia la adevăr, pe care îl combate de câte ori poate. 
I se reproșează deci lui [Ion Ianoși] că «are cuvinte calde pentru Pavel Țugui, fostul său șef de la Secția Cultură a CC al PMR. Un personaj despre care psihologul Liviu Damian îmi povestea că, prin 1958, se referea la Editura Politică drept «editura sinagogică». Pavel Țugui nu a fost un comunist benign, cum îi place lui să se prezinte în memoriile sale și cum îl caracterizează, direct ori prin omisiuni, Ion Ianoși. A fost un activist de încredere prin care conducerea PMR a operat acțiuni punitive și a demarat purificările etnice în aparatul ideologic.»
În primul rând Editura Politică din București a fost o editură controlată multă vreme de evreii comuniști. Deci Pavel Țugui dădea în 1958 o exactă definiție a situației.
Nu văd nici un motiv de blamare a activității lui Pavel Țugui, cum ar dori să ne propună Vl. Tismăneanu. Pavel Țugui nu a fost un erou al rezistenței anticomuniste. A fost unul din comuniștii naționaliști, avant la lettre, care au reușit să supraviețuiască o vreme în interiorul aparatului politic, lucrând, în condițiile unei clandestinități riscante, chiar în partea superioară a sistemului. Un naționalist comunist, chiar dacă acest lucru pare o contradicție în termeni și deranjează internaționalismul fiului brigadistului Tismenețki, «voluntar» NKVD în Spania. Măcar pe această linie, fiul nu și-a trădat tatăl. 

Se știe acum că tot aparatul comisarilor politici al voluntarilor brigadiști din Spania, trimiși sau folosiți de sovietici, a fost parte a rețelei de epurare și distrugere a anarhiștilor, troțkiștilor și altor «dușmani interni» pe care spionajul sovietic stalinist era ocupat să-i elimine fizic pentru a putea controla evenimentele locale și pentru a răspunde comenzii centralei Kominternului de la Moscova.
Documentele publicate de Karel Bartosek, Les aveux des archives, Prague-Paris-Prague, 1948-1968, extrase după 1990 din arhivele Kremlinului, biografiile și memoriile tardiv ieșite la iveală, cum este cea a lui Stein, confirmă această analiză, care nu mai poate fi tratată ca o simplă interpretare. 
Așa că Pavel Țugui merită toate elogiile pentru ceea ce a reușit să facă, o vreme, fără îndoială că nu singur, probabil susținut Ion Gheorghe Maurer sau chiar de Gheorghiu-Dej, cu riscuri asumate, sub nasul șefului secției Agitpropului, Leonte Răutu, ale cărei activități și solidarități «singagogice» colaterale nu au fost încă suficient studiate.
Purificările etnice la care se referă Vl. Tismăneanu erau, atunci, cât se poate de benefice, fiindcă au blocat o vreme activitatea de sabotaj a culturii române și de deznaționalizare pe care o încurajau alte grupări din interiorul coducerii P. C. R. Interesele unor grupări etnice evreiești sau maghiare, ba chiar evreo-maghiare nu corespundeau intereselor românești pe termen mediu sau lung. 
Amplul Raport redactat de Mihai Ralea în 1955, care descrie starea mizeră a unei părți a elitei științifice și culturale românești și propune corectarea situației, oferă două posibilități lectură
Prima, că ar fi o manevră politică comunistă de încolonare politică comunistă a unei elite eliminate de sabotorii instalați de Soviete, pentru care scopul era distrugerea coloanei vertebrale a culturii române. 
A doua, că ar fi o recuperare benefică și o punere la adăpost a unei părți din elita care nu fusese încă decimată, pentru a asigura rezistența și perenitatea culturală a românismului față de sovietizarea și rusificarea accelerate. Ambele sensuri nu se exclud ci se completează, în baza logicii politice realiste, care este o logică non-contradictorie.
«Peste acțiunile criminale ale lui Leonte Răutu, alt mentor al său la CC al PMR, Ion Ianoși trece — afirmă Vladimir Tismăneanu — cu o usurință ce te lasă perplex. Reproșează cărții Perfectul acrobat, biografia lui Răutu pe care am scris-o împreună cu Cristian Vasile, mici erori […] Dar patinează nu tocmai grațios încercând să eludeze marile probleme morale ale acelor timpuri, faptul că s-a situat, vreme de atâtea decenii, de partea unui regim ilegitim și criminal. Ca instructor într-o secție-cheie a "frontului ideologic", responsabil cu supravegherea intelectualității maghiare în momente de maximă tensiune precum acelea din perioada Revoluției din 1956 și a represiunilor care au urmat, Ion Ianoși a fost unul dintre cei direct angajați în acțiunile regimului comunist. A nega acest lucru înseamnă a nega distincția dintre adevăr și minciună
Nu știu dacă Ianoși neagă rolul său în acest domeniu, poate că eludează aspectele mai dezagreabile pentru imaginea sa de memorialist.
E adevărat că Ion Ianoși a fost angajat în supravegherea intelectualității maghiare, rolul care i-a fost distribuit fiind perfect coerent cu interesele comuniștilor naționaliști din România. Ianoși era evreu, deci nu avea cu adevărat motive să protejeze naționalismul consecvent și subteran al intelectualilor maghiari din Ardeal. 
A afirma despre astfel de personaje că sunt evrei sau chinezi, dacă sunt, nu este, așa cum se tot sublinează naiv sau machiavelic, darea pe față a unui «antisemitism» sau «antichinezism» latent și ascuns, ci pur și simplu o precizarea necesară pentru a înțelege motivațiile principale sau secundare ale unor acțiuni, motivații pe care lipsa precizărilor de acest gen le eludează, lăsând neexplicate fapte, decizii, opinii. De aceea nu trebuie să uităm că Vladimir Tismăneanu este un evreu, descendent dintr-o familie de evrei comuniști, prosovietici, agenți de influență kominterniști și spioni. Fiindcă, orice am face și spune : «Ce se naște din pisică, șoareci mânâncă». Mai mult sau mai puțini șoareci. 
Pe de altă parte, Comitetul central al P.M.R. nu dispunea, în aparatul intern, de mulți cunoscători (români) ai limbii maghiare care să fie suficient de ductili și siguri pentru a servi ca surse fiabile de informare. Așa că alegerea lui Ianoși s-a făcut ușor. 
«Fundamental, pe Ion Ianoși (aici nu se diferențiază de Ștefan Andrei, Adrian Păunescu, Silviu Curticeanu, Ion Iliescu, Dumitru Popescu, Ilie Bădescu, C. Stănescu, M. Ungheanu etc) îl deranjează Raportul Final și faptul că este menționat în acel text. Măcar acest lucru nu-l ascunde.», încheie V. T. comentariul său.
Aici se vede intenția de denigrare care îl mână pe Vl. Tismăneanu, amestecul în lista de mai sus a unor inși care reprezintă pentru el nomina odiosa, naționaliști diverși, români, înșirare care echivalează astfel cu o înjurătură și o acuză de trădare, adresată unui evreu maghiarofon, românofon, germanofon, rusofon și comunist nerăspopit. 

Dan Culcer

Vladimir Tismăneanu, Ion Ianoșși obsesia îngerului roșuRevista Orizont, Timișoara, Nr. 1 (1564) Ianuarie 2013 (Xxv), pp. 12 și 23

Notă bibliografică. 

Sygmunt SteinMa guerre d'Espagne. Brigades internationales : la fin d'un mytheTraduit par Marina Alexeeva-Antipov. Date de parution 03/05/2012. Biographies-Témoignages

272 pages - 19.00 € TTC

«Pour beaucoup, le mythe des Brigades internationales reste aujourd’hui encore intact. Et pourtant, derrière l’aventure héroïque de milliers de volontaires venus de tous les pays au secours de la République espagnole, se cache une autre vérité, déconcertante et douloureuse, que révèle ce témoignage sauvé de l’oubli.
Sygmunt Stein, militant communiste juif en Tchécoslovaquie, bouleversé par les procès de Moscou qui ébranlent sa foi révolutionnaire, va chercher en Espagne l’étincelle qui ranimera ses idéaux. Mais arrivé à Albacete, siège des Brigades internationales, il se voit nommé commissaire de la propagande, poste où il découvre jour après jour l’étendue de l’imposture stalinienne. Très vite, la réalité s’impose à lui : « La Russie craignait d’avoir une république démocratique victorieuse en Europe occidentale, et sabotait pour cette raison le duel sanglant entre les forces démocratiques et le fascisme. » Tout ce qu’il croyait combattre dans le fascisme, à commencer par l’antisémitisme, il le retrouve dans son propre camp. La déception est à la mesure de l’espoir qui l’avait mené en Espagne : immense. Affecté par la suite à la compagnie juive Botwin, il sera envoyé au front pour servir de chair à canon.
Des exécutions arbitraires du « boucher d’Albacete », André Marty, aux banquets orgiaques des commissaires politiques, en passant par les impostures de la propagande soviétique, Sygmunt Stein dénonce violemment dans son livre, écrit en yiddish dans les années 1950, et resté inédit en français, la légende dorée des Brigades internationales.
Traduit du yiddish par Marina Alexeeva-Antipov
Postface de Jean-Jacques Marie, historien du communisme.»


duminică, 10 martie 2013

Muzeul de Artă din Constanţa. ipoteza lui Alexandru Culcer despre Șarpele Glykon.
Stiri Cultură-Educaţie : De la plajă la muzeu. Care este atracţia verii la Muzeul de Istorie | Ziarul Cuget Liber de Constanta Online

«Şarpele Glykon, din nou în „lumina reflectoarelor”
Împreună cu ghizii muzeului, curioşii au pătruns în lumea istoriei şi au urmărit cu atenţie indiciile şi explicaţiile arheologilor. Ca de fiecare dată, vedeta locaţiei a fost Şarpele Glykon, o statuie unică pe plan mondial.
Cei prezenţi au aflat că descoperirea şarpelui datează încă din primăvara anului 1962, când în Constanţa a fost dezgropat un tezaur antic compus din 24 de piese lucrate în marmură, reprezentând divinităţi greceşti, printre care şi statuia şarpelui Glykon.
Şarpele este unica statuie de cult a acestei divinităţi cunoscută până acum în întreg Imperiul Roman iar dimensiunile şi măiestria cu care a fost realizată sunt impresionante.
Afirmaţia că statuia se identifică ca fiind dedicată cultului zeului Glykon aparţine cercetătorului Alexandru Culcer, care a publicat mai multe informaţii în „Apullum”, anuarul muzeului judeţean din Alba Iulia.
Pe de altă parte, muzeografa Cecilia Paşca este de părere că „descoperirea tomitană a suscitat un viu interes, datorită aspectului insolit al monumentului. Până în prezent, ipoteza identificării şarpelui tomitan cu Glykon a fost acceptată de cea mai mare parte a cercetărilor. Totuşi, unul dintre ultimele studii care s-au făcut asupra monumentului tomitan îl consideră a fi o reprezentare a Şarpelui ofit”, a semnalat muzeografa Cecilia Paşca într-un studiu.»

Am citit cu plăcere această informație dintr-un ziar tomitan. Mi-a amintit de excursia organizată de Tata la Constanța, probabil în vara lui 1962, când ne-a invitat, pe Geta Dumitriu, pe atunci logodnica mea, studentă la Istoria Artei la Cluj, și pe mine, fiul, să petrecem câteva zile la mare. Cred că avea și un interes personal, acela de a vedea de aproapte statuia care reprezenta un șarpe cu cap de oaie și plete, descoperită pe șantierul gării. O curiozitate naturală pentru un om ca Tata, atras mereu de taine nedezlegate.
Iată, după decenii, numele lui Alexandru Culcer reapare în presă, pe marginea uneie identificării arheologice care i se datorează, care este și acum plauzibilă, chiar dacă nici ipoteza Șarpelui ofit nu e lipsită de temei.
Nu am reușit încă să obțin o copie după articolul din anuarul muzeului județean din Alba Iulia. pentru arhiva familiei.
Revista HISTORIA a publicat o sinteză.
Autor: Zaharia Covacef | 5477 vizualizări

Şarpelui Glykon - detaliu

Şarpelui Glykon

Descoperirea sarpelui Glykon. Domnul cu pălărie e Vasile Canarache, director al muzeului în 1962

Tezaurul era alcătuit din 24 de statui, statuete şi reliefuri de marmură, înfăţişând divinităţi. Printre care şi şarpele Glykon

Din 1977, muzeul este găzduit de fosta clădire a Primăriei constănţene, ea însăşi monument de arhitectură, situată în Piaţa Ovidiu. Expoziţia este dispusă pe trei nivele: la parter, sălile de tezaur, la etaje fiind ilustrate, cronologic, arheologia şi istoria Dobrogei. Lângă clădirea muzeului se află un alt obiectiv foarte important: Edificiul roman cu mozaic, unde se conservă unul dintre cele mai mari pavimente antice, mozaicate. Dezvoltarea cercetărilor la o serie de cetăţi a determinat şi amenajarea unor muzee de sit, secţii ale muzeului constănţean: complexul muzeal Histria, complexul Tropaeum Traiani, muzeele Carsium-Hârşova, Axiopolis-Cernavodă şi cetatea Capidava. În perioada 1 octombrie-30 aprilie, toate muzeele sunt deschise de miercuri până duminică, între orele 9.00 – 17.00, iar în timpul sezonului estival (1 mai-30 septembrie), cei interesaţi pot să meargă în fiecare zi, între orele 9.00 – 20.00.
Cea mai importantă piesă din colecţia Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa este şarpele Glykon, statuie unică în lume, descoperită absolut întâmplător la 1 aprilie 1962.
Anii ’60 au constituit pentru Constanţa o perioadă de intense construcţii, determinate, între altele, şi de mutarea gării oraşului din centru spre marginea vestică. Pe locul traseului liniilor de cale ferată, de la gara veche până la gara nouă, s-a ridicat un şir de blocuri; săpăturile pentru fundaţiile acestora au condus la descoperiri importante privind anticul Tomis: basilici, locuinţe, cuptoare, morminte etc.
În anul 1962, mai precis în ziua de 1 aprilie, cu ocazia lucrărilor pentru fundaţia unui bloc din vecinătatea Basilicii mari, din cartierul de vest al anticului Tomis, s-au descoperit, depozitate într-un singur loc, 24 de statui, statuete şi reliefuri de marmură, cunoscute ca „Tezaurul de sculpturi de la Tomis“.
Toate piesele înfăţişează divinităţi şi au fost îngropate cu grijă spre păstrare. Cauzele ascunderii în pământ nu se pot decât bănui. Fie în urma atacu­rilor gotice, fie în lupta dintre creştini şi adoratorii cultelor păgâne, sau din alte motive care ne scapă astăzi, sculpturile şi-au aflat această soartă şi au fost adăpostite spre a fi ferite de alte pângăriri.
Monumentele reprezintă divinităţi clasice principale şi secundare din pantheonul greco-roman, precum şi zeităţi orientale şi locale. Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes, Diana, Selene, Hecate, Nemesis în dublă ipostază, Dioscurii, Graţiile, Isis, Cybela, Mithras, Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac sunt atestate în tezaur printr-una sau mai multe reprezentări.
Câteva dintre acestea au o semnificaţie deosebită pentru Tomis. Ne referim în primul rând la Şarpele Glykon, divinitate asiatică, inventată de falsul profet Alexandros din Abonoteicos, adorată de pe timpul lui Antoninus Pius (138-161) ca un nou Asclepios.  Statuia, care constituie piesa de rezistenţă a muzeului constănţean, înfăţişează un şarpe încolăcit, cu cap de ovină, urechi şi plete de om, iar coada e terminată printr-un smoc de păr, cum este coada leilor.
Statuia este cioplită dintr-un singur bloc de marmură, împreună cu postamentul circular pe care a fost realizată, artistul acordând multă atenţie atât în redarea cât mai clară a tuturor amănuntelor – părul, lipit de cap şi despărţit în şuviţe, solzii descrescând treptat spre cap şi spre coadă, proporţional cu grosimea trupului, inelele de la interior – cât şi în respectarea unor canoane artistice bine determinate, statuia înscriindu-se perfect într-un con.
Piesa mai oferă un amănunt tehnico-artistic interesant: capul este susţinut la ceafă printr-o mică bară lucrată în spirală, lungă de 8,5 cm, tăiată din acelaşi bloc şi care face legătura cu masa inelelor. Dimensiunile piesei sunt: înălţimea 66 cm; lungimea desfăşurată, de la bot la vârful cozii, 4,760 m; diametrul postamentului, cu marginea profilată, este de 50 cm.
Este o reprezentare unică în lume, atât ca manieră artistică, cât, mai ales, iconografică, fapt ce atestă existenţa la Tomis, mai mult decât în altă parte, a cultului acestei divinităţi. De altfel, pe monedele emise la Tomis în prima jumătate a secolului al II-lea apare o reprezentare întrucâtva asemănătoare, aceasta fiind singura analogie pentru tipul iconografic aflat la Constanţa.
Dar cultul lui Glykon nu este străin de ţinuturile noastre; din Dacia,  de la Apulum (Alba Iulia), provin două inscripţii închinate lui. Şarpele din depozitul de sculpturi de la Constanţa, cu privirea lui severă şi măreţia lui, ne fac să-l considerăm ca făcând parte din categoria divinităţilor binefăcătoare, paznic al locurilor sfinte, legat de zeii htonici, fiind un agathodaimon sau un genius loci. Lucrarea datează de la sfârşitul sec. II – începutul sec. III d. Hr.»

Statuia foarte bine păstrată, partea superioară a unui monument votiv, nu este probabil unică dar sigur este o piesă dintre cele mai originale.
Am găsit pe un blog intitulat QUADRATUS - Dacia un articol nu așa de fantezist cum ar putea părea specialiștilor în denigrarea de plano a unor lecturi simbolice în terenul «blestemat», de schematica luciditatea critică a celor lipsiți de imaginație, al dacologiei. Analogia și imaginația au făcut mai mult pentru progresul științelor și deci pentru progresul autocunoașterii umane decât precauțiile retorice ale criticiștilor. De aceaa îl iubesc și l-am iubit pe Tata, fiindcă avea curajul analogiilor și memoria vizuală cea mai infailibilă dintre câte am întâlnit. Grație aceste memorii vizuale a făcut legătura dintre statuia de la Constanța și un altar din Muzeul de la Alba Iulia, unde nu se vedea decât un fragment din ultima rotire a șarpelui. Capul cu plete are o asemănăre cu lupul dacic. Dacă da, este mai degrabă un lup blând, privirea nu-i deloc feroce. O fi arhetipul Mioriței? Poate fi o explicație faptul că Lupul dacic nu era agresiv spre alții ci protector spre cei care îl înălțau deasupra comunității? Delirez?

dan c.

Simbolismul lupului şi al şarpelui. Dragonul dacic


Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.
Stindardul dac  este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.steagcolor2Sub semnul lupului…

Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind  să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.
Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare  Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă  a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!
Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!
 Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.
marele_lup_alb_marelelupalb_-_aparatorul_dacilor__romanilor__liberi1

Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!
 Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina  Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!

…şi al Şarpelui…

Şarpele este azi un animal  foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.

Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat  prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.
simboluri_1_caduceu
 Iată deci  cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune  şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!
Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!
Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.
 Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în  Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele  el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei  moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai  că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare  greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele  ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care  o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din  spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de  şarpe.
 Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică  şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce  Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului  ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum  ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare  ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe  ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia  „Căderii omului în păcat”  ne demonstrează că respectivul Şarpe  era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.
adam_and_eve
Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul  intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat  în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.
sxnoubis2
Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.
 Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost  reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!
 constanta-glikon
Concluzii

Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este  o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele  aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat  de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care  a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.
Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale  lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de  dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”


Zamolxe

Bibliografie orientativă:

1.      Biblia
2.      Cristina Pănculescu, Kogaion –muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc, 2008
3.      Al. Doboş, Dacia – Izvorul neamurilor, Ed Obiectiv, Craiova, 2008
4.      Al. Doboş, Dacia contra Anticrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007
5.      Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, Buc,2002