joi, 19 decembrie 2013

Patriotismul lui Nicolae Ceaușescu - o ipoteză ziaristică

Citesc pe situl revistei online ART@MIS un editorial al Mariei Diana Popescu, reprodus și pe blogul lui Ion Coja. Are nevoie de multe rectificări de perspectivă și documentare. Înțeleg și percep sensul textului, accentuarea aspectelor pozitive ale României dinainte de Zaveră, prin raportarea la contextul politic actual. Efectele transformării României în semicolonie, Restaurația unor elite neproductive, re-falsificarea istoriei, dinamitarea identității naționale, pericolul dezmembării statului, au dus la distrugerea României după 1989, a acelei Românii la construirea căreia am participat și eu, dacă nu altfel măcar prin impozitul pe venituri plătit la sursă. Ea nu a fost o Românie comunistă și nici o Românie a comuniștilor. Partidul Comunist conținea șl ascunde în sine toate direcțiile și proiectele politice care au putut apărea la suprafață după 1989, inclusiv iredentismul maghiarilor din partid.
Dar patriotismul lui Nicolae Ceaușescu rămâne încă a fi demonstrat. E totuși realizatorul glorios al colectivizării forțate, acțiunea care a desăvârșit distrugerea țărănimii din România. Cooperativizarea în interes comun cu păstrarea proprietății individuale ar fi fost necesară, în vreme ce distrugerea relației dintre pămât și țăran a fost fatală bazei tradiționale a națiunii.
Redistribuirea proprietății colective după 1990 a avut tot un efect negativ, așa cum a fost realizată. A dat loc unor abuzuri și a distrus ceea ce se realizase pozitiv, după suferințele colectivizării forțate.

Exemplul pe care l-am dat recent pentru a formula rețineri față de o prea superficială și binevoitoare analiză, este poziția dictatorului față de două teme culturale esențiale, publicistica lui Mihai Eminescu și Istoria literaturii roâne de G. Călinescu. Au trebuit să se manifeste tenacitatea și insistențele unor intelectuali pentru ca cele două opere să fie repuse târziu, foarte tîrziu în circulație, deși ambele erau temelii ale naționalismului cultural organic.
Concentrarea argumentativă subiectivă din articolul Mariei Diana Popescu, punerea pe seama clarviziunii și patriotismului celui asasinat în decembrie 1989 a tuturor realizărilro regimului de după 1963 este o iluzie de perespectivă, dacă nu și o manipulare propagandistică.

E adevărat că se produsese în România o concentrare a puterii cum doar în condiții de război s-a mai întâmplat cu Hitler, Churchil sau Ion Antonescu sau cu Stalin după moartea lui Lenin. Deci se poate imagina că tot binele și răul i se datoresc lui Ceaușescu. Înainte și după 1989 i s-au pus în cârcă toate relele. Acum, aici, i se atribuie tot binele. Analize false în ambele cazuri.
Activitateai economică complexă a unei țări este prezentată ca fiind rezultatul viziunii acestui om, fără îndoială inteligent dar incult și limitat de tot felul de scheme de gândire pe care le-a achiziționat din dogma leninist-stalinistă, scheme care i-au fost inculcate de cursurile de ideologie la care a fost un elev ca atâția alții. Se elimină din analiză și deci din jocul politic toate grupurile de influență și toate personalitățile care au participat la decizii prin conceperea unor proiecte pe care, sub diverse presiuni sau din convingere, Ceaușescu le accepta și aproba. Rolul lui Ion Gheorghe Maurer, de pildă, o imagine dispersată dar reconstituibilă prin confruntarea unor mărturii diverse, impune o altă perspectivă. Nu sunt singurele texte care ar putea tempera zelul lăudătorilor. Procesele verbale ale reuniunilor de la vârf, (din cele publicate deja de Arhivele Naționale, rolul lui Ceaușescu apare mai puțin daurit de perspectivele rozalii ale celor doritori să reconstituie un model de patriotism), documentele produse de Cancelaria, din perioada finală, condusă de Curticeanu, alte documente de arhivă accesibile trebuiesc studiate. Una este ziaristica militantă și adesea pertinentă în condițiile actuale de morozitate politică, a Mariei Diana Popescu sau a altora de la ART@MIS, și alta este adevărul istoric, chiar aproximativ încă.
Dan Culcer

duminică, 8 decembrie 2013

Intoleranţă maghiară la Universitatea din Cluj — 1909

La 19 decembrie 2012, George Damian prezenta pe blogul său Un exemplu de toleranţă maghiară la Universitatea din Cluj. Evident într-o tonalitate ironică.
Citez : «În anul 1909 la Universitatea din Cluj singura limbă de predare era maghiara. Dar limba română nu era acceptată nici în pauze. Valer Pop (viitor ministru în România Mare) povesteşte în memoriile sale că în toamna acestui an fratele episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, Ştefan Hossu a fost apostrofat de un student maghiar pe motiv că citea un ziar românesc pe holul universităţii. Maghiarul i-a smuls ziarul din mână şi i l-a rupt, Ştefan Hossu n-a stat degeaba şi l-a pălmuit. Românii, în minoritate, abia au reuşit să-l scape pe Ştefan Hossu de furia ungurilor prezenţi.
Chestia nu putea rămâne fără urmări, aşa că studenţii români s-au organizat şi a doua zi au umplut amfiteatrul, iar în pauză toţi au scos din buzunare ziare româneşti şi au început să le citească. Maghiarii au încercat să îi scoată cu forţa din universitate, însă pentru că românii erau mult prea mulţi, nu au avut curajul să treacă la măsuri fizice, rezumându-se la strigăte şi înjurături. Conflictul a fost aplanat de rectorul universităţii care a anunţat că orice intoleranţă sau provocare va fi sancţionată cu exmatricularea tuturor vinovaţilor. Dar nici un ungur nu a mai avut curajul să se lege de vreun român că citea ziare româneşti în public.» Sursa : http://www.george-damian.ro/un-exemplu-de-toleranta-maghiara-la-universitatea-din-cluj-4090.html
Exemplul e deci preluat din memoriile lui Valer Pop. Nu e vorba de a incita acum la ură contra neamurilor unguresc, maghiar sau secuiesc (care în ciuda aparențelor nu sunt unul și același lucru —, autonomismul secuiesc și transilvanismul o dovedesc). Dar nici uitarea nu ar fi bună. 
În raport cu activismul agresiv exprimat printre altele de cele «12 puncte» ale unui «imaginar» program politic «secuiesc», lansat pe Internet și reprodus de o publicație maghiară care se dorește «europeană», uitarea la români ar fi semn de prostească toleranță. Cititor atent, pe cont propriu, deci nu în serviciu comandat, al diverselor surse maghiarofone iredentiste, autonomiste, cred și știu că un astfel de program radical și utopic, chiar dacă irealizabil ca atare, este un test pentru verificarea efectelor de coeziune și de reacție pe care le poate provoca, pregătind etape mai puțin radicale și deci realiste ale realizării viselor autonomiste maghiare cu surse în politica Ungariei care are nevoie să controleze resursele de materii prime din Ardeal. Folosirea măștii «secuiești» este o localizare inutilă. Mai știu că singurii care vor trage foloase din această nouă dezmembrarea, urmând calea distrugerii Iugoslaviei, a Cehoslovaciei, a Ucrainei (în curs) sunt finalmente Marile Puteri și comercianții care vor găsi încă un teren de extindere a neocolonialismului liberal, pe care nici un protecționism și nici un steag al unei mici republici secuiști nu-l va putea opri. Acest proces, facilitat de programele autonomiste stupide sau manipulatorii, va distruge țesutul economic tradițional al acestei zone montane, care vă sfârși despădurită, erodată și depopulată, inclusiv de secui.


Citez dintr-un articol publicat în Timp European   Az Európai Idő nemzeti hírmagazin honlapja 

A 2006. március 15-ei 
székelyudvarhelyi Székely Nagygyűlés 
lehetséges Kiáltványa

Mit kíván a Székely Nemzet?

1. Független Székely Köztársaságot!
2. Alkotmányozó Székely Nemzetgyűlés azonnali összehívását!
3. Független székely kormányt, országgyűlést és bíróságokat!
4. Székely nemzetőrséget és rendőrséget!
5. Több mint ezer éves demokratikus hagyományainkra, a székely székekre épülő társadalmi és gazdasági rendet!
6. Románia ismerje el, hogy a székely nemzetnek éppen annyi joga van az önrendelkezéshez, mint a románnak; a román kormány - tiszteletben tartva a népek elidegeníthetetlen önrendelkezési jogát -, ismerje el a független Székely Köztársaság szuverenitását!
7. Felszólítjuk a magyar kormányt, hogy gyakorolja védőhatalmi feladatait a független Székely Köztársaság érdekében!
8. Felhívunk minden magyart - a Kárpát-medencében és az emigrációban -, hogy támogassa ügyünket!
9. Felszólítjuk az ENSZ-t, az Európa Tanácsot és az Európai Uniót, hogy ismerje el a székely nemzet békésen kinyilvánított önrendelkezési jogát - hasonlóan a koszovói albánok fegyverrel kivívott önrendelkezési jogához!
10. Felszólítjuk a nagyhatalmakat, hogy ne akadályozzák meg a székely nemzet békésen kinyilvánított önrendelkezési jogának érvényesülését!
11. Felhívjuk a világ szabadságszerető államait, hogy ismerjék el a független és békeszerető Székely Köztársaság szuverenitását!
12. Felhívunk minden román demokratát, hogy álljon ki a székely nemzet szabadságjogai mellett!
Éppen ezért, mi egybegyűltek, gyermekeink és unokáink, valamint unokáink unokái jövőjéért esküszünk, hogy ebbéli szándékunktól eltántorítani magunkat életünk árán sem engedjük!
Isten minket úgy segéljen!
Ámen
Traducere automată
Ce vrea națiunea secuiască? 
  1. Republică Secuiască independentă !
  2. Convocarea imediată a unei Adunări Constituante secuiești! 
  3. Guvern secuiesc, Parlament și tribunale independente! 
  4. Garda Secuiască națională și poliție națională ! 
  5. Ordine socială și economică bazate pe tradițiile democratice milenare ale Scaunelor secuiești ! 
  6. România să recunoască că națiunea Secuiască are dreptul la auto-determinare, tot așa precum românii. Guvernul român - respectând dreptul inalienabil la autodeterminare al popoarelor - să recunoască suveranitatea și independența Republicii Secuiești !
  7. Cerem guvernului ungar să-și exercite responsabilitățile de putere protectoare a Republicii independente Secuiești ! 
  8. Facem apel la toți maghiarii — din Bazinul Carpatic și din exil — să sprijine cauza noastră !
  9. Facem apel la ONU, la Consiliul Europei și la Uniunea Europeană să recunoască dreptul la auto-determinare exprimat în mod pașnic de națiunea secuiască - precum a fost recunoscut dreptul la auto-determinare al albanezilor din Kosovo, câștigat cu armele  !
  10. Facem apel la marile puteri să nu împiedice punerea în aplicare a dreptului la auto-determinare pașnică declarat de națiunea Secuiască ! 
  11. Facem apel la statele iubitoare de libertate din lume să recunoscă independența și suveranitatea Republicii Secuiești ! 
  12. Facem un apel la toți democrații români să sprijine drepturile de libertate ale națiunii Secuiești!
Revista din care am extras citatul merită să fie atent citită. Câteva din pozițiile exprimate de grupul redacțional ar merita să fie discutate cu aplicație și luciditate, fără acuzele grave care au dus la depunerea unor denunțuri din partea unor organizații ale căror poziții sunt fără îndoială adesea tot atât de radicale ca ale acestei grupări, pe teme naționaliste minoritare, dar îndulcite de vocabularul politic corect pe care îl adoptă. Mă refer la Liga ProEuropa, desigur. Așa că rolul Fundației Soros nu mi se pare nici pe departe atât de pozitiv pentru țările Europei de Est, deși nici aruncarea anatemei asupra funcției acestei instituții de propagandă nu mi se pare fundată, fără să ținem seama de excesele adaptative și de supușenia beneficiarilor apaținând burgheziei compradore, de genul angajaților și administratorilor locali care au beneficiat de mana răspândită de «Generoasa fundație». O fundație al cărui rol nu se deosebește nici stilistic, nici strategic de acela jucat în anii 50 de Congresul pentru libertatea culturii, finanțată de CIA, în cadrul Războiului Rece.

luni, 11 noiembrie 2013

Scrisoare către o familie de hoți

Îmi fac datoria morală față de cei trei copii ai mei pe care i-ați furat amintindu-vă, la finele anului 2013, că vă consider niște hoți și niște mincinoși ordinari.
Ați vândut sau ascuns, refuzând să-mi dați cea mai simplă probă despre adevărul afirmațiilor voastre privind vânzarea către persoane a căror identitate susțineți că nu o cunoșteați, pe care vreți să o protejați, fiindu-vă complici, a tablourilor și obiectelor pe care vi le-am încredințat spre păstrare la plecarea mea din România în vara lui 1987, cu acte în regulă și clare de depunere.
La încrederea pe care v-am acordată-o, mi-ați răspuns cu un furt, refuzând să-mi restituiți restul depozitului, făcând să dispară ceea ce nu vă aparținea, tablourile, obiectele și o parte a cărților mele profesionale, depuse în camera noastră de bloc, obiecte de valoare nu doar sentimentală ci patrimonială, care făceau parte din moștenirea pe care am primit-o de la părinții mei și pe care trebuia să o transmit copiilor mei. Lista obiectelor furate de voi există și e făcută publică.
Știți bine că formula unei imaginare vânzări, înscrisă pe actul de depunere de o mână care nu este a mea, sub presiunea Oficiului, nu avea nici o bază comercială sau juridică. Ca probă, unele obiecte de pe listă, deși aveau același statut, mi le-ați restituit la prima cerere. V-ați lăcomit ulterior.
Ați mințit apoi afirmând, în fața justiției și a poliției, că le-ați fi cumpărat de la mine în 1987, ceea ce știți, și știu și copii voștri, că este un fals ordinar, o minciună grosolană și grețoasă.
Știu că numai complicitatea unor persoane din aparatul administrativ al Oficiului de patrimoniu de dinainte și de după 1989, v-a permis să realizați devalizarea mea, în interes personal. Nu exista după 1989 nimeni care să știe, în afară de funcționarii de stat respectivi, că într-un apartament de bloc pe Aleea Carpați, niște escroci sărăntoci dețin valori care nu le aparțin și pe care le-au obținut doar sub formă de depozit. După 1989, manipulările, dispariția, exportul ilegal a unor obiecte de valoare patrimonială au fost înlesnite de oamenii politici trădători care deșființat controlul la graniță și prin distrugerea intenționată a arhivelor fostului Oficiu de Patrimoniu, nu doar în cazul meu.
Nu ați vrut să-mi dați nici o informație precisă cu privirea la modul în care unii din angajații Oficiului de Patrimoniu— pe care îl protejați de răspunderea sa, ascunzându-le numele — v-au pus în legătură cu un comerciant clandestin de artă și v-au tentat să vindeți, așa cum mi-ați povestit.
Nu mi-ați arătat nici un act din care să reiasă că ați depus la Caritas și jucat efectiv banii obținuți prin vânzarea tablourilor mele (fără acordul meu, pe care nici nu l-ați cerut de altfel).
Nu ați adus în fața mea, a poliției sau a justiției, la care am recurs degeaba, fiindcă era influențată probabil de una din rudele voastre care lucrează în acest domeniu, nici o probă despre vreo înțelegere care ar fi avut loc între noi, prin care v-aș dat dreptul de a vinde, de a încasa suma obținută și de a o folosi pentru jocuri de hazard.
Nu ați adus nici o probă, de altfel, despre așa zisa vânzare și ca om pățit prin relațiile cu niște hoți josnici ca voi, pot presupune cu îndreptățire că vânzarea nici nu a a avut loc, ci ați dosit obiectele și le-ați transmis acum, când nu vămai simțiți în pericol, moștenitorilor voștri.
Credeați că nu voi mai reveni în România, că veți putea dispune, fără să fiți trași la răspundere, de aceste valori pentru a le transmite copiilor voștri, furându-i pe ai mei.
Ce explicații mincinoase veți fi dat copiilor voștri, ca să nu vă considere hoți? Vi-a i-ați făcut complici la hoție, tăinuitori de bunuri care nu le aprțin.
Ce minciuni veți fi povestit prietenilor, ca să nu vă considere escroci, abuzând de prietenie, hoți.

Aș fi putut să vă urez tot răul din lume vouă și moștenitorilor voștri până la a șaptea spiță, așa cum o meritați pentru că mi-ați înșelat încrederea și ați dorit să profitați de ceea ce nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un bun al vostru, nici a copiilor și nepoților voștri.
Înșelători și furi proști, aș fi putut să vă blestem în numele meu și a copiilor mei. Vă adresez acum mai ales disprețul meu. Blestemul îl voi formula pe patul meu de moarte.
Dan Culcer


marți, 5 noiembrie 2013

Semne în pustiire de la Radu Portocala

Primesc prin poștă volumul de poeme Semn în pustiire de Radu Portocala, scos la Editura Vinea din București. Radu e unul din rarii mei prieteni de exil. Cândva, nu cu mult înainte de 1989, colaboram amândoi la postul de  radio Solidarnosc, unde ne întâlneam cu istoricul Matei Cazacu, cu Antonia Constantinescu, cu Dinu Zamfirescu pentru a realiza emisiuni în română și franceză pentru un imaginar public din regiunea pariziană. Eram găzduiți de polonezii care înființaseră postul, acum dispărut.
Pe atunci îl știam pe Radu ziarist, corespondent al postului Vocea Americii, colaborator sporadic îmi pare al Europei Libere și probabil ceva mai sistematic al emisiunii românești a BBC.
Nu știam că a scris sau a publicat poezie. Constat acum, din nota liminară a volumului, că a publicat, ca și mine, puțină poezie în exil în revista Limite a lui Virgil Ierunca,în 1983 și 1984. Eu trimisesem din Budapesta, în 1974, un poem scris în 1972, Eclipsă deasupra gunoaielor, semnat cu pseudonimul Ieronim Laur. Trăiam încă în România.
Îl citesc și mă gândesc la prietenii mei Gavril Ședran și Ioan Mușlea, amândoi apropiați ca tonalitate de aceste lamentații tragice, semne ale înfrângerii, dintre care unele au tonuri apocaliptice.
«Privirile noastre irosite în umbra înaltă a zidurilor.»

Vasile Pârvan despre alexandrinismul vremii noastre

Recitesc, înainte de a mă despărți pentru totdeauna, prin donație, de exemplarul pe care l-am cumpărat de la văduva preotului Gheorghe Noveanu din Cluj, în septembrie 1967, eseurile lui Vasile Pârvan din Idei și forme istorice, cele patru lecții inaugurale tipărite la Cartea Românească la 1920 : Datoria vieții noastre, Despre valorile istorice, Despre ritmul istoric și Anaxandros

Rețin acum aceste gânduri despre alexandrinismul vremii noastre, de care sper că vom putea scăpa, că măcar mai tinerii se vor elibera :

« Priveşte pe creator la lucru : „fragmentul acesta de lume e frumos : şi anume aşa, şi aşa” : şi omul imită natura mereu şi mereu mai deplin,—-ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuşi Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Şi ca Dumnezeu crează şi el viaţă din lutul inform. Şi bucuria pe care omul o are de a înţelege toate, îi dă mişcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte : în cadenţe, în versuri, în linii, în culori, în forme, în numere.
Marele lui chin, marea luptă, cu cât vede mai departe şi mai adânc lumea şi viaţa, e însă biruirea inerţiei materiei. Fiecare creaţie nouă îşi are ca început aceiaşi inspiraţie subconştientă, transcendentală, vulcanică, pe care a avut-o şi primul om, înspăimântat de văpaia gândului nou ce i se aprinsese în suflet. Dar creatorul zilelor noastre luptă implacabil cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întreagă ideia de foc iniţiala. Şi de multa preocupare de formă, rătăciţii In lumea gândurilor, cei ce n'au iubit nici odată ideea, cred că doar forma e totul. Şi lumea contemporană întreagă trăeşte o vreme a formelor, a idolilor morţi luaţi drept zeii înşişi şi toată ştiinţa şi filosofia şi arta nu mai e decât pură morfologie metodică. Cum după o formulă dată chimistul reconstrueşte un corp, tot astfel cu membra disiecta artistul, cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat în şcoli, compune cu uşurinţă, repeziciune şi perfectă li-nişte de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toţi oamenii aceştia şti de chinul creării sub imperiul demonului lăuntric? De marea suferinţă a exteriorizării ideei, care-şi cere inexorabil trupul, în care să se coboare în lume? Dar şi de nebuna jubilare a găsirei armoniei între gândul nou si materia inertă biruită, în veci nu vor şti banausii , a căror muncă e silnică, al căror spirit e mort.
Şi AlexandrinismuI acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme și metode, nu e în esenţa lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci când ideile sunt puţine şi slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când atitudinea lui în faţa lumii şi vieţii e luată din cărţi si tradiţii, iar nu din propriul suflet luptător. El ar trebui să știe că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideei, orice metodă numai un plan personal şi pur subiectiv de stabilire a drumului spre transsubstanţializarea ideei. Dar sufletul anchilozat al contemporanului, turtit de nihilismul materialist-mecanicist, nu mai îndrăsneşte să sboare : i se pare chiar ridicol să încerce a sbura. Cercetarea realităţilor vieţii se indentifică pentru dânsul cu cercetarea realului material. Realul spiritual, care, de fapt, e adevăratul real în lumea omenească, singură conştientă de sine şi de Cosmos, căci omul e singurul animal cosmic, pe care până acum l-a creat Raţiunea supremă, realul spiritual e pentru cei de azi o simplă ipoteză discutabilă. întreaga viaţa a sufletului nu mai are—pentru contemporan decât un sens descriptiv.»

miercuri, 16 octombrie 2013

Anticomunismul este ceva natural pentru romanii care au trait in comunism ?

« Anticomunismul este ceva natural pentru romanii care au trait in comunism. Numai criminalii si profitorii din acea perioada pot gandi altfel. Greseala fundamentala este aceea ca oamenii leaga deficientele capitalismului nostru autohton de comunism, in loc sa le combata cu mijloacele democratice (asa firave cum sunt ele) de la noi. Nu poti fi
de "stanga" fara sa te infiori de ororile din comunismul romanesc. Nu esti credibil daca nu recunosti crimele dinainte de 1989 ! Si nu mai confundati politicile sociale cu
politica de stanga legata de atatea faradelegi ...Exista politici sociale si in capitalismul normal.» 

Rețin acest fragment de cugetare din revista Observatorul cultural. Merită comentarii critice. Este probabil opinia unor persoane care nu cunosc comunismul și judecă schematic, în alb-negru. Culoare comunismului real de după 1956 este cenușiul. dc.

Sursa http://www.observatorcultural.ro/21-comentarii.html*articleID_29264-articles_details

Radu Petrescu - un radical blând și neiertător

Preiau această notă despre scriitorul Radu Petrescu dintr-un ziar bistrițean bun. In memoria lungilor convorbiri pe care rarele mele vizite la București mi le prilejuia, poate prea obositoare pentru gazda de pe Pitar Moș. Radu Petrescu - un om de neuitat a cărui sensibilitate critică elegantă și a căruit estetică radicală vor trebui recunoscute ca atare. Contribuții la portretul scriitorului român. D.C.
.
Anul Radu Petrescu (2) http://www.rasunetul.ro/anul-radu-petrescu-2
Mar, 02/28/2012 - 13:23
Niculae Vrăsmaş
Prozator de marcă, eseist şi autor de jurnale, Radu Petrescu s-a născut la Bucureşti, ca fiu al Elenei şi al lui Emil Petrescu, dar a urmat liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, unde şi-a început ucenicia literară alături de colegii lui, viitori scriitori ai grupului „Şcolii de la Târgovişte”, acea sintagmă lansată de Dan Culcer şi pusă în valoare de revista „Vatra” în 1978, din care făceau parte Costache Olăreanu, M.H. Simionescu, Petru Creţia, Tudor Ţopa, Al George, Emilian Grigorescu, Theodor Enescu, Paul Gherasim, Horia Bernea şi Adela Petrescu.

Adevărata sa activitate scriitoricească s-a cimentat după terminarea Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, sub cerul magnific al Călimanilor şi Heniului, acolo unde, la propria sa dorinţă, tânărul profesor de română Radu Petrescu, însoţit de soţia sa Adela, au preferat o repartiţie în locul alteia, mult mai aproape de Bucureşti. A funcţionat ca profesor în pitorescul sat Petriş (1951-1952), de unde cutreiera dealurile şi drumurile spre Dipşa, la soţia sa Adela care era acolo profesoară, apoi, împreună au fost profesori la Şcoala din Prundu Bârgăului (1952-1954). Pe aceste încântătoare locuri nord-est transilvane Radu Petrescu a trăit şi a gândit, proiectând, într-un interval de timp foarte scurt, aproape întreaga sa operă literară.

Radu Petrescu a debutat editorial în anul 1970 cu „Matei Iliescu”, romanul care a câştigat premiul Uniunii Scriitorilor, după care au urmat: volumul „Proze”, în 1971, în care au fost incluse „Didactica Nova”, „Sinuciderea din Grădina Botanică”, „Efes” şi un fragment din „Jurnal”; „O singură vârstă”, în 1975; „Ce se vede”, în 1979; „Ocheanul întors” (1977); „Părul Berenicei” (1982); „Meteorologia lecturii” (1982), „A treia dimensiune” (1984); „Catalogul mişcărilor mele zilnice” (1999); „Ocheanul întors” (Caiet jurnal, 1956), (2001), „Prizonier al provizoratului”(Jurnal 1957-1970), (2002). Dar încă multe pagini de manuscris, cuprinzând jurnalul scriitorului din perioada 1977-1982, fixate între biografie şi ficţiune, aşteaptă undeva, pe strada Pitar Moş din Bucureşti, la soţia sa Adela Petrescu, lumina tiparului.


Citiţi şi:

Radu Petrescu, 85 de ani de la naştere
CETĂŢENI DE ONOARE AI COMUNEI PRUNDU BÂRGĂULUI RADU PETRESCU
86 de ani de la naşterea scriitorului Radu Petrescu
CETĂŢENI DE ONOARE NĂSCUŢI ÎN LUNA AUGUST
Anul Radu Petrescu (4)

Vatra Veche? O sărbătoare cu haine de împrumut

La 18/04/2009 ora 15:52 am scris un comentariu pe situl periodicului bistrițean Răsunetul. (http://www.rasunetul.ro/haine-de-sarbatoare-pentru-vatra-veche) 
Îmi mențin opinia privitoare la activitatea abuzivă a numitului N. Băciuț. Observația privitoare la însușire logotitlului desenat de graficianul revistei noastre, Ion Petru Pop, prin modificarea liniei titlului primei serii a Vetrei (Caragiale, Coșbuc, Slavici) nu mai valabilă. Logotitulul folosit de Vatra «veche» nu mai copiază titlul Vetrei noastre originare. Ceea ce înseamnă că, măcar sub acest aspect, N. Băciuț a înțeles că legea se respectă de toți.Dar nu a înțeles că simplul fapt de a fi lucrat în aceiași redacție cu mine chiar dacă a adăstat acolo mai mult, nu ăl îndreptățește să se considere nici fondator, nici continuator al liniei definite de alții. Numele rubricirilor nu el le-a iamginat sau ales. Linia revistei fusese definită și realizată înainte de moartea lui Guga, dată care a coincis cu intrarea lui N. Băciuț în redacție. Băiatul acesta mustăcios ca o cegă era angajat ca băiat de interviuri. A știut să facă interviuri bune, asta e o calitate. Dar nu-i dă nici un drept pentru a se prevala de calitatea de continuator al liniei orginale și originare a revistei. Îcercând să-și însușească ceva ce nu-i parține, Băciuț este doar un impostor.
Dan Culcer


«Cu ce drept îsi insuseste Nicolae Baciut calitatea de continuator unic al seriei revistei Vatra, fondata la Targu Mures in 1971? Revista a fost fondata de Dan Culcer, Romulus Guga si Mihai Sin (ordine alfabetica), logotitlul a fost realizat dupa indicatiile lui Dan Culcer de graficianul Ion Petru Pop, pe baza imaginii modificate a logotitlului seriei Vatra fondata de Caragiale, Slavici si Cosbuc. Daca Dilema fondata de Andrei Plesu si altii a fost preluata de alt editor, Plesu putea sa faca o Dileme veche. Simpla adaugare a cuvantului veche, nu este e diferentiere suficienta fata de revista Vatra, cea care exista deja, nici nu implica continuarea unei serii revuistice care nu a fost niciodata intrerupta, chiar daca s-a produs o schimbare de format.

Asociatia editoare N Baciut era obligata sa ia legătura cu fondatorii și redactorii seriei editate din mai 1971 si pana in prezent.

Nu i se poate îngadui lui Nicolae Baciut sau asociatiei care ii poarta numele (ce fel de asociatie?) care nu are nici un titlu moral si juridic de a uzurpa titulatura si logotitlul unei reviste care mai exista, care este continuatoare seriei din mai 1971. Aceasta serie nu apartine nici unuia dintre cei fondatori, deci nici exclusiv lui Romulus Guga, care nu a fost decat unul din redactorii sefi ai acestei publicatii, al carui profil nu l-a definit singur ci in stransa si indelungata colaborare creatoare cu ceilalti fondatori, cu unii dintre redactorii din primii ani de existenta ai revistei, printre ei fiind Gavril Sedran, Ioan Radin Peianov, Cornel Pogaceanu, Ion Calion, toti scriitori si publicisti cunoscuti. Actul de uzurpare si de aproprierea abuziva realizat de asociatia Nicolae Baciut nu poate fi trecut cu vederea. Ma voi consulta cu fondatorii ramasi in viata, cu redactia revistei VATRA, pentru a vedea care sunt masurile de luat pentru protejarea drepturilor noastre colective de proprietate logografica, intelectuala si morala.

Va rog sa transmiteti acest mesaj celor in cauza. Ma aflu actualmente in concediu in insula La Reunion. Va rog sa imi comunicati coorodonatele asociatiei Nicolae Baciut, pentru a lua legatura cu dansii si a vedea in ce mod poate fi rezolvata aceasta problema de proprietate intelectuala si morala.

Cu salutari cordiale, Dan Culcer, ziarist si scriitor, presedintele Association de journalistes roumains-Ouest.» 
Pentru memoria istorică a presei din România.

Haine de sărbătoare pentru Vatra Veche

Numărul II pe aprilie al revistei „Vatra Veche” în noua formulă, aparţinând Asociaţiei „Nicolae Băciuţ” îmbracă haină de sărbătoare, icoana din fereastră tronând pe prima pagină în aşteptarea Sfintelor Sărbători de Paşti. Poate cel mai important material din acest număr ni-l readuce în actualitate pe Nichita Stănescu prin intermediul unui interviu realizat în 1980 de Nicolae Băciuţ. Despre valoarea romanului românesc, creşterea şi descreşterea acestuia scrie Valentin Marica, iar Cleopatra Lorinţiu prezintă, la rubrica „Corespondenţe”, un inedit material despre convingerile scriitorului şi legătura acestuia cu diaspora. Elena M. Câmpan, preşedintele Societăţii Scriitorilor Bistriţeni, aduce, la rubrica „Cronica de carte”, trei recenzii pentru cărţile „Există un loc” – Emil Dreptate; „Pădurea altfel” – Grigore Avram şi „Miercurea din cenuşă” – Melania Cuc. La rândul ei, Melania Cuc prezintă un eseu despre „Epistolele către Hefaistos” ale lui Vasile Ursache.
Numărul recent al publicaţiei demonstrează că Nicolae Băciuţ ştie să-şi apropie oamenii de calitate şi să dăruiască cititorilor o publicaţie modernă, păstrând însă filonul înaintaşilor I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc.

duminică, 13 octombrie 2013

Despre presa din Franța și manipularea ei politică

Un Para [trupe speciale] se promène au zoo de Vincennes, lorsque tout à coup il aperçoit une petite fille qui est un peu trop proche de la cage du gros lion d'Afrique.
Soudain, le lion attrape la robe de la petite et essaie de la ramener vers lui afin d'en faire une bouchée.....
Tout ceci sous les yeux des parents qui hurlent. 

Le Para sans hésiter une seconde se rue sur le lion et lui assène, à travers la grille, un terrible coup de poing sur le museau.
Le lion recule en lâchant prise et se frotte le museau en grognant, pendant que le Para revient avec la petite vers ses parents qui pleurent de joie et le remercient très chaleureusement.

Un reporter a tout vu et s'approche du Para : "Monsieur vous venez d’avoir un geste extrêmement courageux, je n'ai jamais vu un homme faire un tel geste depuis 40 ans que je fais ce métier". 
Le Para répond : "Mais Monsieur je n'ai rien fait d'extraordinaire !... Le lion était en cage, et j'ai vu le danger que courait la petite".
Le reporter répond : 'Monsieur je vous garantis que ceci ne passera pas inaperçu, je suis journaliste, et demain vous serez en première page.... Dites-moi : de quelle région êtes-vous originaire,
êtes-vous PS ou UMP ?" 
Le Para répond : "Je suis fils de Pieds Noirs et j'ai voté Le Pen". 
Le  journaliste s'en va... 

Le lendemain, le Para achète le journal afin de lire la première page et de voir si son geste de la veille y est mentionné.

Il lit alors : UN PIED NOIR DU FRONT NATIONAL ATTAQUE UN IMMIGRANT AFRICAIN ET LUI VOLE SON REPAS ......

marți, 8 octombrie 2013

Titlul de doctor honoris causa prozatorului, criticului, eseistului și istoricului literar Marian Popa.

Aștept ca o universitate din România să aibă bunul simț al valorii și să acorde ANTUM titlul de doctor honoris causa prozatorului, criticului, eseistului și istoricului literar Marian Popa,domiciliat în Germania, autorul Istoriei literaturii române de azi pe mâine și al altor cărți fundamenatale în bibliografia noastră culturală. Cine are curajul? Aștept Provincia. D/C

Despre Kir Kiorul cu scârbă

Una din poreclele agățate de gâtul «preșu-dintelui» Traian Băsescu, de electori și internauți, este Kiorul. Încerc să o completez " Kir Kiorul. De la Kir Ianulea cetire.
Elancourt, ora 17.33. D/C

vineri, 23 august 2013

Ernst Junger socotea că «neutralitatea echivalează cu sinuciderea»

Ernst Junger socotea că «neutralitatea echivalează cu sinuciderea. » Tot el scria : «de-acum este vorba de a urla cu lupii sau de a pleca la război contra lor.» 
O PROZĂ de scris. O  parafrază a Rinocerilor lui Eugen Ionescu, dar scrisă în proză și nu ca piesă de teatru poate porni de aici. Un cioban care se apără de confrații ciobani care au început să urle ca lupii și cu lupii, mușcați de lupi  turbați, deveniți turbați ca aceștia. Nici măcar transformați în lupi ci oameni care urlă în haită. Ciobanul singuratic nu doar se apără de cei care vor să-l sfâșie ci chiar îi ucide cu bâta ciobănească, folosită ca un buzdugan în basm.

N. Iorga despre viața intelectuală a românilor în 1989 (o metateză)

Aș fi vrut să folosesc într-unul din studiile pe care le proiectam  pentru Vatra în anii 1985-1986, acest pasaj cutremurător din Nicolae Iorga, scris de savant în 1899. Nu știu de ce nu l-am mai folosit. Mă obsedează fiindcă pare scris pentru toate secolele ce s-au petrecut sau se vor petrece :
«Atâta voiam să spun și sunt încredințat că trebuia s-o spun, că am făcut bine spunând-o. Mai întâi, fiindcă printre cititorii meu sunt poate unii care vor profita și o schimbare se va produce, acum sau mai târziu. 
Apoi ca să se știe, când va ajunge să fie studiată această lamentabilă perioadă din dezvoltarea noastră, că erau oameni care nu credeau că totul este cât se poate de bine, care mai erau încă în stare să simtă o duere pentru ceea ce vedeau în România de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. » (N. Iorga, în «Viața intelectuală a românilor în 1899», articole publicate în l'Indépedence roumaine, Buc., Imprimera ziarului l'Indépendence roumaine, 1899.)

Luceafărul- Varianta actualizată

Culeg de ici-de colo ciudățeniile lumii din care, din păcate, voi ieși nu peste multă vreme. Nu comentez calitatea acestei adaptări ci înregistrez existența ei, semn al timpului așa cum e resimțit de români de bun simț.
Anonim
23.08.2013 la 8:07 am
Luceafărul- Varianta actualizată

A fost odată ca-n povești,/ A fost, de-ar mai fi iară,/ Din neamuri tracice, regești,/ O prea frumoasă țară./ Si era una pe pământ /Si mândră-n toate cele/ Cum e icoana unui sfânt/ Si Luna intre stele./ Mă doare-n suflet când privesc/ La tot ce se intamplă, /Si in mormânt mă răsucesc/ Si cuie-mi intră-n tâmplă./ Eu nu mai simt miros de tei/ In viața mea postumă,/ Nu văd nici vajnici pui de lei,/ Doar mucegai si ciumă./ Luceferi nu mai strălucesc/ Când țara-i o ruină,/ Copii și mamele bocesc,/ Că n-au in blide hrană. /Cântat-am graiul românesc,/ Această dulce limbă. /Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc/ Prin alte țări o schimbă. /Degeaba v-am lăsat cu dor/ O “Doină”, să tresară !/ Trecutul nu e viitor/ Si viața ni-i amară. /Nici harta nu-i ca-n alte dăți, Din Nistru până-n Tisa./ Moldova-i astăzi jumătăți. /Cât rău făcutu-ni-s-a!/ Degeaba scris-am eu scrisori/ Din vremuri de urgie, /Si m-am rugat de-atâtea ori /Mai bine să ne fie./ Avut-am piatră la hotar/ Si-n țara noastră liberi/ Cules-am holde din brăzdar./ Acum n-avem nici linguri…/ O, biet popor român sărac/ C-o țară prea bogată ! /Tu vino-i răului de hac/ Să nu ți-o vândă toată !/ Si dă-i afară pe străini/ Pe toți inburgheziții,/ Să nu-ți mai fie-n alte mâini/ Guverne si Poliții !/ Cu trupe de comedianți /Numindu-se partide,/Suntem românii emigranți/ Din Rai in țări aride./ Pierdut-au banii țării-n vânt/ Si-i goală visteria. /Mai dați și ape si pământ/ Si vindeți România. /Mihai Viteazu ne-a lăsat /O țară tare mândră./Ei azi au scos-o la mezat,/ Străinii ne inundă. /Avem intinsul Bărăgan, /Si nu avem o pâine. /Avem si turme si ciobani, /Dar ducem vieți de câine./ Avem bogații munți Carpați/ Si dulcea Mioriță, /Păduri de brazi ce ne sunt frați,/ Si flori in poieniță./ Avem o deltă ca-n povesti,/ Vedeți să nu ne-o fure,/ Atâtea ape, atâți pești/ Si nu mâncăm nici mure…/ Nici vii pe deal nu mai zărești, /Livezile s-uscară,/ Când mărul Tării Românești/ Este adus de-afară./ Nu vine Mircea cel Bătran, /Nici Stefan de la Putna,/ Să ni-l alunge pe păgân/ Când noi lăsat-am lupta !/ Albastrul cerului senin /Se-ntunecă mai tare/ De-atâția nouri de venin,/ De-atâta delăsare./ Nu voi a vă-nvața de rău/ Si-ncerc a vă-nțelege./ De ani si ani cădem in hău,/ Nimic nu ne mai merge./ Rușine să ne fie-n veci/ Că ne-am trădat străbunii/ De parcă n-am fi pui de dac/ Si rude-am fi cu hunii !/ Lăsați pe-ai vostri guvernanți/ Să vă inece-n smoală,/ Să fiți doar simpli figuranți/ In țara voastră goală…/ Un singur lucru eu voi ști/ In lumea care trece:/ Urmașul meu român va fi/ Si muritor și rece./ Eu nu mai am ce să mai sper./ Vă văd de-atata vreme/ Târându-vă in trai mizer/ De griji si de probleme./ Si nici nu pot a mai privi/ A voastră neputință./ Mă-ntorc la starea mea dintâi./ Mă-ntorc in neființă.”
Luceafărul vorbi profet /Spre neamul lui, spre țară./ Si, lăcrimând, se stinse-ncet./ Muri a doua oară…

luni, 19 august 2013

Obsedantul deceniu, Marin Preda și lupta de clasă.


Reamintindu-mi că formula „obsedantul deceniu” a apărut la Marin Preda în rubrica sa permanentă din Luceafărul (seria Eugen Barbu—1970) am căutat în dosarele arhivei cenzurii, DGPT, 1970 notele lectorului. 
În nr. 23/1970, articolul lui Marin Preda se intitulează chiar «Obsedantul deceniu». Iată cum este prezentată substanța textului de către cenzorul care motivează eliminarea unui pasaj foarte interesant. « Marin Preda respinge ideea existenței unui hiatus, motivându-și poziția prin faptul că acești ani au fost anii în care s-au format scriitorii de prestigiu ai literaturii noastre și au apărut opere solide. Dacă ideea este totuși mult discutată, după părerea sa „ideea unui hiatus subînțelege mai degrabă o ideea politică”. În continuarea, Marin Preda, demonstrează că literatura acelor ani —literatura angajată— a oglindit dezideratele politice ale vremii, că ea nu putea și n-avea voie să nu fie prezentă în acea realitate : „Faptul că acum ideile care obsedează timpul nostru nu găsesc, la unii scriitori, ecoul direct și uneori indirect, nu înseamnă că ele nu există și nu înseamnă că, dacă în deceniul trecut ele intrau în operă prin presiunea unei mode agresive, nu erau mai puțin adevărate”. Marin Preda constată că una din ideile care au obsedat lumea literară a acelor ani, a fost ideea luptei de clasă. Arătând că mulți scriitori și-au pus în mod dramatic întrebarea dacă această idee e adevărată, scriitorul ajunge la concluzia că ațâțarea din afară a luptei de clasă a avut urmări tragice. În sprijinul acestei afirmații el spunea : „ ... să fi pus Marx mâna pe sapă o viață întreagă și să-i fi curs și lui sudoarea sub soarele câmpiei și să constate că nu a schimbat nimic din natură și nici pe sine și mă îndoiesc că ar fi emis această cugetare, strălucită prin puterea ei de sinteză, dar greu de descoperit în fragmentele realității... Pus într-un asemenea vulcan de dezlănțuire a psihologiilor sociale, când noțiunile morale se turburaseră, când la școală unii copii erau învățați să urască, predându-li-se un cod al moralei răsturnat, scriitorul nu putea să facă decât un singur lucru : să creadă, după conceptul lui Hegel, că ceea ce e real e și rațional.” S-a cerut aviz. Articolul a apărut în numărul următor al revistei cu modificări în paragrafele citate.» 
Curajul calm al scriitorului s-a mai manifestat tot astfel și în romane. Se vede cum și din ce perspectivă gândea Marin Preda. Nega dogma luptei de clasă din perspectiva unui țăran. Propunea deja atunci revenirea la morala creștină a iubirii, față de care morala urii era un cod răsturnat.
Cenzorul trăia poate un delir de putere. Tăia proza lui Marin Preda cum îl tăia pe el capul.

joi, 15 august 2013

O fotografie de familia. Sofia Colceriu, bunica din partea Tatei

Sofia Colceriu, bunica din partea Tatei, căsătorită cu Sigismund Lenghel, paroh greco-catolic din Baia Mare. PAre femeie dârză.Unchiul Gheorghe, fratele Tatei seamînă cu ea, mai ales la nas.

joi, 8 august 2013

Mircea Eliade. A nu mai fi român

Am adesea impresia că ne învârtim în cerc, precum deținuții în curtea fără cer a pușcăriei. De aceea reproduc acest text de publicistică lucidă a lui Mircea Eliade. Diferența de epocă nu produce o diferență de situație. De unde ni se strecoară în minte această lepădare de sine? Dan Culcer


Mircea Eliade. A nu mai fi român
A apãrut, acum de curând, o nouã modã printre tinerii intelectuali si scriitori; a nu mai fi români, a regreta cã sunt români, a pune la îndoialã existenta unui specific national si chiar posibilitatea inteligentei creatoare a elementului românesc. Sã ne întelegem bine: tinerii acestia nu depãsesc nationalul pentru a simti si gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om, si cuget numai prin acest criteriu umiversal si etern”. tinerii acestia nu dispretuiesc românismul pentru cã sunt comunisti, sau anarhisti, sau mai stiu eu ce sectã social universalã. Nu. Ei pur si simplu, regretã cã sunt români, si ar vrea sã fie (o mãrturisesc) orice altã natie de pe lume, chinezi, unguri, nemti, scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români nu.

S-au sãturat pânã în gât de destinul acesta de a fi si a rãmâne român. Si cautã prin orice fel de argumentare (istoricã, filosoficã, literarã) sã demonstreze cã românii sunt o rasã incapabilã de gândire, incapabilã de eroism, de probleme filosofice, de creatie artisticã, si asa mai departe. Unul dintre ei se îndoieste atât de mult de realitatea unui neam românesc rãzboinic, încât îsi propune sã citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca sã verifice dacã într-adevãr s-au luptat vreodatã românii cu turcii, si i-au învins! Altul crede cã orice creier care conteazã în istoria si cultura “româneascã” nu e de origine românã: Cantemir, Kogãlniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toti, dar absolut toti sunt streini.

Sunt slavi, evrei, armeni, nemti, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt destepti, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacã le pronunti vreun nume despre care se stie sigur cã e românesc, au alte argumente.

Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagã este slavizatã. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câtiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strãmosu-meu a fost rus”. Singura lor sansã de a fi oameni adevãrati este de a-si dovedi cã originea lor nu este curat româneascã.

Nu cred cã se aflã tarã europeanã în care sã existe atâtia intelectuali cãrora sã le fie rusine de neamul lor, sã-i caute cu atâta frenezie defectele, sã-si batã joc de trecutul lui si sã mãrturiseascã în gura mare, cã ar prefera sã apartinã, prin nastere, altei tãri.

Toti tinerii acestia au de fãcut obiectii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt destepti si asta îi împiedicã sã aibã drame interioare, sã cunoascã profunzimile sufletului omenesc; îi împiedicã sã aibã probleme. Cine nu are probleme sufletesti, cine nu capãtã insomnii din cauza meditatiilor si agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei si al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uitã: “Neant! Agonia! Zãdãrnicia!”, cine nu se dã cu capul de pereti ca sã afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” si “viata interioarã” acela nu poate fi om, nu poate cunoaste valorile vietii si ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepti – ce oroare! Unde poate duce desteptãciunea? La ce-ti foloseste faptul cã poti cunoaste, superficial realitatea – când îti lipseste facultatea de a imagina probleme, îti lipseste boala prin care poti întrezãri moartea si existenta, îti lipsesc însesi elementele dramei lãuntrice? tinerii acestia sunt supãrati pe neamul românesc pentru cã românii nu au drame, nu au conflicte si nu se sinucid din disperare metafizicã. tinerii au descoperit o întreagã literaturã europeanã de metafizicã si eticã a disperãrii. Si pentru cã disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rãmas, în pofida atâtor erezii si culturalizãri, drept credincios Bisericii Rãsãritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilã a acestui neam. tot ce nu se gãseste în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski si Heidegger – si toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii românesti – tot ce nu se gãseste în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus si în meditatiile unui catolic în vesnicã îndoialã nu înseamnã nimic, nu are valoare filosoficã, nu are valoare umanã.

Alimentati de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice pret o spiritualitate care sã se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentalã sau rusã – tinerii n-au înteles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea pãcate, având nenumãrate lipsuri, dar strãlucind totusi cu o inteligentã si o simtire proprii. tinerii au reactionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” si “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile si 46 mircea eliade - casus belli publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artã si în gândire si încercase cea dintâi filosofie ortodoxã prin crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reactiuni (care a început prin a fi pur spiritualã, pentru a ajunge în deplin nihilism, negatie a istoriei, relativism în culturã, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante si prea aproape de noi ca sã ne încumetãm sã le discutãm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi sã cercetãm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai sã denuntãm câteva din aberatiile ultimei mode intelectuale.

Acei care dispereazã de destinul de a se fi nãscut români, judecã strâmb meritele si defectele poporului. Ei vor problematicã, îndoialã, eroism – iar poporului român îi e cu totul strãinã îndoiala si despre eroi are o conceptie cu totul familiarã. Pentru un tânãr intelectual credinta si îndoiala au valoare filosoficã, deschid cãile meditatiei prin “probleme”; pentru un tãran român, nu existã îndoialã, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fãrã “probleme” (tãranul român este realist; vezi colectiile de proverbe, ca sã întelegi cum a reactionat el contra încercãrilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legãturã).

Intelectualii au despre eroi o conceptie moralã sau magicã; si într-un caz, si în altul, ei judecã individualist, iar la limitã, demoniac. Am arãtat altãdatã ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred si despre personagiile biblice si apostolice, cã trãiesc într-un rai ca un plai românesc, cã gândesc la nevoile lor, familiale, ca si în viatã, coboarã pe pãmânt în ceasuri grele, stau de vorbã cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, asa cum sunt întelesi de popor si eroii asa cum sunt închipuiti de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dã viata asociatã, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame si conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judecã totdeauna un popor prin ce creeazã, nu-l judecã prin ceea ce este, prin supravietuirea lui. A “crea” este o conceptie individualistã; a fi asa cum a lãsat Dumnezeu, este adevãrata axã a “spiritualitãtii” poporului. În conceptia poporului, nimic nu se creeazã, nimic nu se face; lucrurile vin si pleacã, lucrurile se întâmplã. Dar aceasta este o problemã prea complicatã pentru a o rezolva aici. Este adevãrat cã poporul românesc suferã de multe pãcate, este adevãrat cã ne lipsesc multe axe – dar aceasta e conditia noastrã umanã, acestea sunt posibilitãtile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur si simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – sã ne fie rusine cã ne-am nãscut români, numai pentru simplul motiv cã nu gãsim în valentele românesti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.

[Publicat în Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.]

sâmbătă, 13 iulie 2013

Pseudo-intelectualii și angajamentul scris. Elogiul turnului de fildeș la Eliade

TURNUL DE FILDEȘ – Mircea Eliade, în Vremea, VIII, nr. 382, p. 3

Nu ştiu cine a fost marele român care a încetăţenit la noi formula „turnului de fildeş". În orice caz, formula aceasta ciruculă cu destulă sprinteneală de la cafenea la club şi de aici în literatura de succes. Probabil că e o formulă cu multe virtuţi retorice. „Ţara piere şi D-ta stai închis în turnul de fildeş!"; cam așa se strigă, probabil, în discuțiile înflăcărat purtate pentru salvarea Naţiunii. Turnul de fildeş suferă însă cu prilejul revoluţiilor care vin şi al revoluţiilor care se pregătesc. Turnul de fildeş reprezintă atitudinea „intelectualilor”, atitudine laşă, trădătoare a intereselor sociale sau patriotice, atitudine dramatică şi inutilă, ş.a.m.d.. Turnul de fildeş este marele obstacol al revolutei universale. Revoluţia nu poate începe din pricina „intelectualilor” care stau în turn şi creiază diversiuni „spirituale”. Şi alte câteva cuvinte bine simţite.

Mărturisesc foarte sincer că nu înţeleg ce are aface „turnul fildeş” cu problemele agitate de câteva generaţii în România. Atitudinea „turnului de fildeş” poate fi bună sau rea, fertilă sau stearpă, eroică sau laşă — dar ca ea să poată fi ceva din toate acestea trebuie ca mai întâi să existe. Dar, după cum poate constata oricine, ea nu exista în România. Şi nici n-a existat vreodată în afară de mediile „călugărești”.O tradiţie a „turnului de fildeș” nu avem, pentrucă nu a început-o nimeni, Au existat firește singurateci, maniaci sau diletanți — care credeau ca au un „turn” mai mult sau, mai puțin autentic. Dar n'aveau nimic. Trăiau în vânt.

De când există România modernă o imensă parte a energiilor creatoare s-a concentrat asupra unor obiective politice sau sociale. Prima generație de „intelectuali”, adică pașoptiștii, au făcut politică. A doua generație — a Uniunii şi a Războiului Independenţii — au făcut tot politică şi tot reforme social. A treia generaţie — de legătură — ca şi generaţiile următoare (sămănătorismul, generaţia frontului, generaţia „Gândirii”), au făcut toate mai devreme sau mai târziu, politică simplă sau politică socială. S-a crezut că generaţia de după războiu, singura care n-avea un obiectiv politic de câştigat sau unul social de revendicat, va fi o generaţie a „turnului de fildeş”. Dimpotrivă. După un început majestuos şi „spiritualist", generaţia tânără s-a înregimentat în luptele politice. Nu mă interesează, acum, dacă a făcut bine sau rău, dacă şi-a trădat misiunea sau şi-a împlinit-o. Fapt este că a ascultat şi ea acelaş imbold către acţiune imediată, socială şi politică.

Aproape totalitatea personalităţilor creiatore a României moderne, şi-au consumat energia în politică. România a fost un stat creiat de „intelectuali” şi toate etapele prin care a trecut au fost soluţionate de către „intelectuali”. Se mai poate, însă, vorbi de „turnul de fildeş” în asemenea condiţii ? Toate geniile veacului trecut, au făcut cu pasiune politică: Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, Hajdeu, Eminescu. Titu Maiorescu. Profetismul cultura! al d-lui Iorga s-a transformat repede într-un profetism social-politic. Întreaga „Gândire”, în afară de Lucian Blaga. militează pe poziţii politice. Toţi profesorii universitari de vază. toţi profesorii universitari, care au creiat o „şcoală", sunt şi oameni politici de frunte: C. Rădulescu Motru, I. Petrovici, D. Gusti, P.P. Negulescu, Nae Ionescu, etc. Pbservați că e vorba de profesori de filozofie, adică de gânditori și savanți care, prin preocupările lor și structura lorspirituală ar trebui să se afle cât mai departe de contingențele luptelor politice. În afară de d. Ovid Densuşiariu şi D. Russo, nu cred că există astăzi profesor de vază în Universitatea din București să nu facă, mai mult sau mai puțin pasionat, politică...
Acestea sunt faptele: îmbucurătoare sau triste, nu ne interesează. Îmi amintesc melancolia cu care profesorul Longinescu evoca persoana d-rului Istrati. După ce îi înşiră însuşirile pradigioase de-om de ştiinţă şi organizator, profesorul Longinescu a adaugat : l-a mâncat şi pe el politica...

Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii. Fiecare om mare din tara aceasta a luat „atitudine”, a ascultat, de anumiţi domni şi a urât pe alții. La noi nici nu se poate vorbi de o „trădare a clericilor” [Julien Benda], căci nu avem ce trăda. Odată cu maturitatea, oamenii noștri de seamă încep a face politică. „Pentru binele ţării”. „Pentru luminarea masselor”. „Petru ridicarea poporului”. Aşi vrea să aud de un mare savant român care nu e înscris în vreun partid politic, aşa cum se întâmplă în alte ţări europene.
Generație după generaţie, „intelectualii” au fost totuşi mai .puțin respectați în conducerea partidelor politice. Titu Maiorescu făcea ce voia şi făcea bine. În zilele noastre, nu că profesorul Rădulkescu-Motru are un cuvânt hotărâtor în partidul d-sale.
Politica, a încăput tot mai mult pe mâna „specialiştilor”. Nici N. Iorga, nici Rădulescu-Motru n-au putut creia o politică culturală, deşi d. Iorga a fost chiar preşedinte de Consiliu. Asta dovedeşte cât de mult sunt ascultaţi. Asta, dovedeşte, mai ales, cât câştigă ţara de pe urma sacrificiului lor, a „trădării” lor.


Politica o fac tot mărunţeii şi milionarii, iar „intelectualii” au numai iluzia că „activează”. Nu şi-a pus nimeni întrebarea cât a pierdut România din cauza atâtor „sacrificii”? Ce energii colosale s-au cheltuit în van, ce personalităţi creiatoare s-au ratat pentru lupta politică? Şi nu înțelege nimeni ce rol minor joacă „intelectualii” în grupările politice. De astăzi?
...În loc, deci, de a plânge şi înfiera pe „intelectualii” care stau în turnul de fildeş (care sunt, Domnule, să-i admir?!), ar fi mai bine să numărăm legiunea de savanţi, de literaţi, de gânditori, măcinată zilnic în sterpe lupte politice. Operaţia aceasta, însă. nu e dispus s-o facă nimeni. Şi toată comedia turnului de fildeş e jucată pentru alte motive decât cele aparente.
Căci, să fim cinştiţi, pe româneşte a sta în „turnul de fildeş” nu înseamnă a duce o viaţă extra-temporală — ci pur şi simplu a nu milita într-un anumit partid. Nu eşti cu mine. eşti deci în „turnul de fildeș”. Vii la mine, salvezi naţiunea sau umanitatea suferindă.

MIRCEA ELIADE



Acest text poate fi interpretat ca o replică la adresa acelora care — din interiorul unor formațiuni politice sau din perspectiva unor comunități etnice – exercitau presiuni asupra intelectualilor solicitându-le angajarea, militantismul, comunist, legionar, național-sionist, pe care Mircea Eliade, cu un alt program profesional și existențial, îl refuzase în tinerețe și finalmente îl va refuza toată viața. Să comparăm cursul vieții sale cu acela al altor exilați români și vom pricepe de ce acuzele de legionarism, de fascism care i-au fost aduse, dintre contemporanii săi la tinerețe, de stânga comunistă pseudo-intelectuală de genul Lucrețiu Pătrășcanu, Miron Constantinescu, Miron Radu Paraschivescu, sau, dintre contemporanii săi la bătrânețe, de stângiștii pseudo-intelectuali de tipul lui Norman Manea, Florin Țurcanu, Alexandra Lavastine-Laignel sau Dubuisson, cad alături de subiect, sunt lipsite de argumente temeinice și forțează interpretarea unui destin care nu s-a construit în jurul unui angajament politic ci doar pe temeiul unui angajament etic, existențial și științific. Eliade putea fi legionar sau comunist, ca unii dintre confrații săi de generație. Dar nu a vrut să fie nici una, nici alta, niciodată. Sunt zeci de probe în acest sens, ce pot fi culese din toată publicistica lui. A extrage cîteva fraze scrise într-un context precis și ale opune unei atitudini de viață care nu s-a modificat prin angajamente politice, considerate dăunătoare intelectualului, este o manevră dilatorie de prost gust.
Pseudo-intelectualii au un defect major, care îi împiedică să fie intelectuali, inadecvarea la obiect, folosirea unor criterii de analiză exterioare, determinate de propriile lor opțiuni etice, estetice, politice sau etnice, altele decât științifice, altele adică decât logice și intelectuale.
Dan Culcer

Vinovăție, responsabilitate colectivă și omisiune de denunț

Daniel Cristea-Enache întreabă . - La începutul lui noiembrie 2012, aţi ţinut la IICCMER o conferinţă intitulată, expresiv,"HoloGulag: istorie, memorie şi mit în martirologia competitivă". Pentru omul de bună credinţă, dar mai puţin avizat, cum facem să se vadă mai bine indecenţa "martirologiei competitive" şi consecinţele ei în spaţiul public postcomunist?
Michael Shafir răspunde : «- Cred că avem de a face cu o complexitate de factori acţionând rareori în termeni de cauză-efect. Mai degrabă am putea vorbi de cauze şi de efecte. De efecte care creează defecte. Atât cauzele cât şi efectele prezintă aspecte paradoxale, datorită cărora devine extrem de dificil să discerni ce a produs (şi produce) ce, când şi cum. Să luăm un exemplu: în acelaşi timp în care sub comunism aveau loc evenimentele odioase pe care le cunoaştem, se aşternea şi o tăcere cvasitotală asupra Holocaustului. De ce? Pentru că, din punct de vedere ideologic, Holocaustul însuşi contrazicea viziunea potrivit căreia istoria se explică numai şi numai prin lupta de clasă. Or, nici naziştii şi nici legionarii sau alte mişcări similare nu au dus o luptă de clasă, ci una de rasă. În camerele de gazare nu erau trimişi evreii bogaţi sau cei săraci, ci toţi evreii, la fel erau împuşcaţi evreii aliniaţi la marginea gropilor comune. [Fals! Sunt mii de exemple pentru aproba auti-salvarea evreilor bogați și abandonarea săracilor] După cel de-al Doilea Război Mondial, aceste victime trebuiau, deci, transformate în martiri ai "luptei pentru libertate şi progres", ajungându-se, astfel, la de-iudaizarea Holocaustului.
Acestui paradox i se adaugă încă unul, poate şi mai izbitor: procedând astfel, comuniştii nu făceau altceva decât să întărească mitul iudeocomunismului, atât de răspândit în rândul populaţiilor din estul Europei [ Nu știe MS de ce era atât de răspândit, constată dar nu are explicații, nici măcar ipoteze ] şi, din nefericire, atât de efectiv exploatat de către nazişti pentru a recruta ajutorul colaboraţioniştilor locali. Dacă victimele fuseseră "luptători pentru libertate socială", iată, pasămite, explicaţia la faptul că evreii din Iaşi ar fi semnalat cu lanterne în ajunul pogromului din 1941 avioanelor inamice în timpul nopţii. Aşa că odată cu căderea regimurilor comuniste aceste mituri au putut fi reînviate cu uşurinţă, iar figurile simbolice aflate în fruntea statelor aliate Germaniei naziste au putut deveni parte a "istoriei utilizabile". Cazul Antonescu este numai unul din regiunea noastră geografică.

În acelaşi timp, faptul că, în perioada stalinistă iniţială, printre conducătorii comunişti din aceste state s-au aflat şi evrei [recomand profesorului emerit lectura cărții lui Youri Slezkine, The Jewish Century,] a reîntărit aceast mit, căruia, trebuie să subliniez, i s-a adăugat şi faptul că nu puţini au fost evreii (mai ales intelectualii) care au înlocuit mesianismul evreiesc tradiţional cu mesianismul modern al salvării prin societatea fără clase şi (să nu uităm) fără discriminări rasiale. Din nou, paradox: toate fascismele sunt caracterizate prin elementul comun al salvaţionismului, sau, cum preferă să-l numească Roger Griffin, al palingenetismului. Dar, după părerea mea, marxismul însuşi (şi nu numai cel distorsionat de epigoni, de la Lenin la Stalin sau Ceauşescu) conţine elemente palingenetice. De aceea, naşterea comunismului naţional (care începe odată cu Stalin şi al său "socialism într-o singură ţară") era şi ea probabil inevitabilă odată ce revoluţia mondială a fost, dacă nu abandonată, cel puţin amânată sine die. Este punctul în care nazismul (naţional-socialismul) şi stalinismul (comunism naţional) converg pentru prima, dar nicidecum ultima oară.»
Michael Shafir: „Vinovăţia poate fi numai individuală. Responsabilitatea însă poate deveni colectivă.”/ de Daniel Cristea-Enache.

Comentariu Dan Culcer. Las la o parte tema «martirologiei competitive» pentru moment. Sursa ei este afirmația excesiv de gongorică despre unicitatea holocaustului, care nu este decât o formă de etnocid, printre altele, în istoria lungă a masacrelor colective. 
Pe de altă parte, afirmațiile lui M.S. sunt adresate unui public incult sau credul, poate. Aș vrea să cunosc raportul științific stabilit, nu după ureche, dintre cei salvați și cei morți, nu neapărat exterminați, cum ne lasă să credem M. S., lista unor notorii evrei bogați (cât de bogați, va putea stabili magistrul M.S.) exterminați sau salvați, de naziști sau de alții. Dosarele de la Bad Arolsen stau la îndemâna cercetătorilor care vor să iasă din aproximații și manipulări. Dar M.S. sau eu suntem prea bătrâni pentru a mai putea contribui la progresul unor astfel de studii. De toate felurile și registrele politice. Mulți înstăriții au avut mijloacele de a se salva prin fugă, au obținut pașapoarte, au plătit bilete de vapor scumpe, aflaseră din timp de amenințare. Și bine au făcut. Oricum nu ar fi putut să-și salveze toți corelegionarii.
Manipularea în oglindă — levogiri contra dextrogiri — se manifestă mereu la nivelul expresiilor, în selecția sinonimelor, în alegerea alternată a formulei absurde (evreii) față de formula normală (unii, niște evrei), comuniștii erau evrei contra unii comuniști erau evrei sau unii evrei erau comuniști.

Subliniez în textul de mai sus, segmentele de frază manipulative. M. S. nu  are argumente documentare pentru a descrie comportamentul unor agenți secreți sovietici din Iași (evrei sau nu), fiindcă nu a făcut niciodată cercetări de arhive pe această temă, profită însă de imbecilitatea «pogromiștilor» de toate națiile sau idioților de toate națiile care recurg mereu la metonimii, de aceea vorbește, citînd acuzatorii, despre «evreii din Iași» care ar fi semnalat cu lanterne avioanelor inamice (neutru, inamice, nu sovietice!?) Evident, nu toți evreii din Iași au fost agenți sovietici și au semnalizat cu lanterne. Ba s-ar putea ca să nu fi semnalizat nimeni nimic, de vreme ce fiind o situație de război camuflajul era obligatoriu, singura soluție de evitare a orbecăielii pentru cei care -indiferent de etnie, circulat noaptea, după stingere, era să poarte lanterne care puteau da impresia privitorilor pe ferestre din camere întunecate, că fac semne atunci când nu le țineau îndreptate doar spre sol.

Dar că a exista o complicitate între agenții agresorului sovietic și agresor, o colaborare, nu există acum nici un dubiu documentar. Iar agenții nu au fost doar evrei. Dar că mulți agenți sovietici erau recrutați dintre evreii localnici, iarăși nu se poate nega. De aici la a executa mulți evrei sub această acuzație, nedovedită juridic, e distanța între vinovăție și nevinovăție. Evreii din Iași nu erau responsabili colectiv de trădarea unora sau de colaboraționismul unor evrei din Iași. Ce ar fi putut aștepta autoritățile României? Ca unii evrei din Iași să-și denunțe vecinii evrei din Iași ca agenți sovietici? Să fi fost atât de ignoranți sau naivi polițiștii sau agenții Siguranței în situație de război, contând pe faptul că loialitatea față de statul român a unor cetățeni români de etnie evreiească va fi prioritară față de solidaritatea etnică? Este aceată solidaritate etnică (firească?!) sursă a responsabilității colective a evreilor în raposrt cu trădarea sau colaboraționismul unor evrei cu agresorul sovietic? Era acesta, «rusul», agresor sau eliberator, în mentalul individual al agenților prosovietici evrei din România sau în mentalul colectiv al evreilor din România ? Sunt aceste situații și aprecieri mentalitare fără istorie, adică anistorice, în raport cu evenimentele din 1940, din 1941 sau de după 1944? Nu cumva fiecare moment impuna o reevaluare? Mihail Sebastian saluta intrarea trupelor străine, numind o invazie și o ocupație, Eliberarea de către Armata Roșie.Nu a fost singurul, unii cetățeni români au făcut la fel din convingere, alții de frică sau din oportunism.
Solidaritatea etnică explică și primirea și protejarea de către Ungari sau de către astatul Israel a unor crominali de război sau a unor criminali securiști, torționari, comuniști evrei din perioada post-belică. Și deci implicit lipsa uneie convenții de extrădare între România și aceste state. 

Totuși, atacurile sau desanturile de noapte ale aviației aveau nevoie de semnalizatori (așa se făcea pe toate fronturile, inclusiv în acelea ale Rezistenței franceze) și deci ei au existat.
Identificare lor exclusivă cu evreii (metonimie) se practica atunci fiindcă dușmanul era străinul, iar evreul era văzut și voia, dorea să fie văzut și era neasimilabil, străin, diferit. Xenofobia nu este un fenomen anormal, cum încearcă unii să ne convingă, dimpotrivă este un fenomen curent ca fapt social aflat pe scara valorilor la nivelul cel mai apropiat de biologic, adică e comun ființei umane, prezentarea ei ca excepție imorală este o prostie. Xenofobia ca și varianta ei specifică -antiiudaismul- pot fi subiecte de efort modelator educativ de neutralizare sau temperarare, o educație bazată pe cunoașterea celuilalt. Reciprocă. Prin evitarea oricăror suțineri de superioritate. Iudaismul are un călcăi a lui Ahile prin mitul poporului ales și deci provoacă în Celălalt, care știe vag ce e cu poporul ales, o reacție de apărare și de revoltă cu atât mai puternică cu cât, pentru a se apăra de umilire, Celălalt produce un mit de superioritate similar, tot atât de mitic.
Dar nu există nici o posibilitate de a transforma xenofobia în xenofilie. Fenomenul xenofiliei devine sursă de suspiciune pentru masa comunitară din care face parte xenofilul, cauza pentru acuzele de lepădare de sine, mai mult, de asimilare cooperativă sau forțată. Nu se poate confunda mariajul exogamic cu xenofilia, primul este un act social de evitare a consangvinității maladive și de unul individual de iubire fără conotații comunitare, al doilea este rezultatul unei deformări identitare continue sau a unei acculturații violente.
Faptul că au circulat oral sau după 1990 și scris, pe Internet, liste cu comuniști și securiști evrei din România, aflați în posturi de conducere, pe baza cărora unii români au tras concluzia metonimică a identității dintre comunism și evreitate (concluzie stupidă căci metonimică) nu exclude cercetarea și concluziile, pe această bază, a rolului evreilor în comunismul real. Evrei care nu au fost doar conducători. Cartea lui Slezkin o spune clar. Turnura manipulativă din fraza de mai sus a lui M. S. vine din folosirea cuvântului conducere. O conducere fără executanți nu există. Iar executanții nu au fost doar români și nici doar evrei. Dar și evrei, și chiar mulți, prea mulți pentru a nu fi identificați cu răul. Fiindcă atunci a fi în sistem era valorizant și util, aducea foloase concrete. Când nu a mai adus destule, propaganda sionistă a început să aibă efecte din ce în ce mai vizibile. Altfel spus, anti-iudaismul comunismului național, care a eliminat mulți evreii, nu pe toți, din sistem, la toate nivelele, reducându-le preeminența socială, a favorizat creșterea demografică a statului Israel.

E totuși neverosimil de stupid să afirmi că există o responsabilitate colectivă în raport cu o vinovăție individuală, pentru aceleași fapte sau tip de fapte. Altfel spus, dacă un individ nu se manifestă public și în scris pentru a protesta sau măcar a se delimita, pentru a condamna comportamentul unui membru al comunității etnice sau sociale din care face parte, înseamnă că ar consimți, că ar fi de acord, retroactiv, concomitent sau a posteriori cu faptele reprobabile, condamnabile, criminale ale vinovatului individual. Deci că ar fi nu vinovat ci responsabil de faptele celuilat. Nu doar să se neagă până la urmă chiar prezumpția de vinovăție ci se susține obligația denunțului: adică se practică, de către M.S. și cei care raționează la fel, acuza omisiuni de denunț, una dintre inovațiile cele mai perverse și imorale, specifice sistemului juridic al comunismului real.

În relațiile mele cu intelectuali unguri am solicitat recent unora dintre ei să se solidarizeze cu mine în demascarea xenofobiei antiromânești a unor cetățeni maghiari ai Ungariei sau României pentru a încerca, pe de o parte să arătam că nu suntem de acord cu aceste manifestări xenofobe și iredentiste, pe de alta pentru a influența și eventual a încetini conflictualizarea evidentă a relațiilor româno-maghiare în interiorul Ardealului, în numele bunei vecinătăți interioare. Pot să-i acuz de tăcere și de omisiune de denunț pe prietenii mei maghiari în acest caz?

Despre Extrădare se poate citi aici.
Un fapt divers recent reamintește faptul că Românai nu are convenție de extrădare cu Israelul.
«Gigi Becali a fost oprit duminică seara de poliţiştii de frontieră, în timp ce încerca să părăsească ţara cu destinaţia Israel.» A ales Israelul, pentru motivul enunțat mai sus.Ulterior Gigi Becali a fost condamnat la trei ani de închisoare cu executare.

miercuri, 10 iulie 2013

Ilie Bădescu despre profesorul, istoricul Florin Constantiniu

Ilie Bădescu despre profesorul, istoricul Florin Constantiniu :

«A vorbit cu o putere înţelegătoare şi cu aceeaşi năzuinţă învăţătorească despre marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este şi aceea dintre civilizaţia islamică şi ofensiva globalistă, sugerând că această ofensivă atinge toate cele şapte sau opt civilizaţii şi, îndrumându-ne să re-examinăm dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre civilizaţiile actuale ale planetei. „În plan local, oamenii se definesc prin etnie”, ne spune istoricul, „iar în plan internaţional prin civilizaţii. Civilizaţia islamică, sublinia istoricul, a secretat anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru a-şi apăra identitatea”.
Marele istoric se întâlneşte pe un versant neaşteptat cu un alt mare teoretician al conflictului civilizaţiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizaţiile una cu alta, ci toate şi fiecare pe rând cu „ofensiva globalistă“, cum o denumeşte istoricul. Viziunea istoricului este una de macroistorie. El propune o metaperspectivă asupra istoriei marilor conflicte, care ni-l descoperă ca pe un gânditor de tip universalist, capabil să utilizeze o formulă istoriografică ilustrată de un Lamprecht la nemţi şi de un Nicolae Iorga la noi, o istoriografie în care se îmbină intuiţia artistului, puterea de cuprindere a unei memorii prodigioase, rigoarea de tip ingineresc, profetismul şi vizionarismul marilor scrieri învăţătoreşti ale lumii şi un neasemuit sentiment al iubirii de neam dublat de un instinct al primejdiilor care încercuiesc popoarele cu o periodicitate nemiloasă.