Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2013

Patriotismul lui Nicolae Ceaușescu - o ipoteză ziaristică

Citesc pe situl revistei online ART@MIS un editorial al Mariei Diana Popescu, reprodus și pe blogul lui Ion Coja. Are nevoie de multe rectificări de perspectivă și documentare. Înțeleg și percep sensul textului, accentuarea aspectelor pozitive ale României dinainte de Zaveră, prin raportarea la contextul politic actual. Efectele transformării României în semicolonie, Restaurația unor elite neproductive, re-falsificarea istoriei, dinamitarea identității naționale, pericolul dezmembării statului, au dus la distrugerea României după 1989, a acelei Românii la construirea căreia am participat și eu, dacă nu altfel măcar prin impozitul pe venituri plătit la sursă. Ea nu a fost o Românie comunistă și nici o Românie a comuniștilor. Partidul Comunist conținea șl ascunde în sine toate direcțiile și proiectele politice care au putut apărea la suprafață după 1989, inclusiv iredentismul maghiarilor din partid. Dar patriotismul lui Nicolae Ceaușescu rămâne încă a fi demonstrat. E totuși realizato

Intoleranţă maghiară la Universitatea din Cluj — 1909

La 19 decembrie 2012, George Damian prezenta pe blogul său Un exemplu de toleranţă maghiară la Universitatea din Cluj.  Evident într-o tonalitate ironică. Citez : «În anul 1909 la Universitatea din Cluj singura limbă de predare era maghiara. Dar limba română nu era acceptată nici în pauze. Valer Pop (viitor ministru în România Mare) povesteşte în memoriile sale că în toamna acestui an fratele episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, Ştefan Hossu a fost apostrofat de un student maghiar pe motiv că citea un ziar românesc pe holul universităţii. Maghiarul i-a smuls ziarul din mână şi i l-a rupt, Ştefan Hossu n-a stat degeaba şi l-a pălmuit. Românii, în minoritate, abia au reuşit să-l scape pe Ştefan Hossu de furia ungurilor prezenţi. Chestia nu putea rămâne fără urmări, aşa că studenţii români s-au organizat şi a doua zi au umplut amfiteatrul, iar în pauză toţi au scos din buzunare ziare româneşti şi au început să le citească. Maghiarii au încercat să îi scoată cu forţa din universita

Scrisoare către o familie de hoți

Îmi fac datoria morală față de cei trei copii ai mei pe care i-ați furat amintindu-vă, la finele anului 2013, că vă consider niște hoți și niște mincinoși ordinari. Ați vândut sau ascuns, refuzând să-mi dați cea mai simplă probă despre adevărul afirmațiilor voastre privind vânzarea către persoane a căror identitate susțineți că nu o cunoșteați, pe care vreți să o protejați, fiindu-vă complici, a tablourilor și obiectelor pe care vi le-am încredințat spre păstrare la plecarea mea din România în vara lui 1987, cu acte în regulă și clare de depunere. La încrederea pe care v-am acordată-o, mi-ați răspuns cu un furt, refuzând să-mi restituiți restul depozitului, făcând să dispară ceea ce nu vă aparținea, tablourile, obiectele și o parte a cărților mele profesionale, depuse în camera noastră de bloc, obiecte de valoare nu doar sentimentală ci patrimonială, care făceau parte din moștenirea pe care am primit-o de la părinții mei și pe care trebuia să o transmit copiilor mei. Lista ob

Semne în pustiire de la Radu Portocala

Primesc prin poștă volumul de poeme Semn în pustiire de Radu Portocala, scos la Editura Vinea din București. Radu e unul din rarii mei prieteni de exil. Cândva, nu cu mult înainte de 1989, colaboram amândoi la postul de  radio Solidarnosc, unde ne întâlneam cu istoricul Matei Cazacu, cu Antonia Constantinescu, cu Dinu Zamfirescu pentru a realiza emisiuni în română și franceză pentru un imaginar public din regiunea pariziană. Eram găzduiți de polonezii care înființaseră postul, acum dispărut. Pe atunci îl știam pe Radu ziarist, corespondent al postului Vocea Americii, colaborator sporadic îmi pare al Europei Libere și probabil ceva mai sistematic al emisiunii românești a BBC. Nu știam că a scris sau a publicat poezie. Constat acum, din nota liminară a volumului, că a publicat, ca și mine, puțină poezie în exil în revista Limite a lui Virgil Ierunca,în 1983 și 1984. Eu trimisesem din Budapesta, în 1974, un poem scris în 1972,  Eclipsă deasupra gunoaielor,  semnat cu pseudonimul Iero

Vasile Pârvan despre alexandrinismul vremii noastre

Recitesc, înainte de a mă despărți pentru totdeauna, prin donație, de exemplarul pe care l-am cumpărat de la văduva preotului Gheorghe Noveanu din Cluj, în septembrie 1967, eseurile lui Vasile Pârvan din Idei și forme istorice , cele patru lecții inaugurale tipărite la Cartea Românească la 1920 : Datoria vieții noastre, Despre valorile istorice, Despre ritmul istoric și Anaxandros .  Rețin acum aceste gânduri despre alexandrinismul vremii noastre, de care sper că vom putea scăpa, că măcar mai tinerii se vor elibera : «  Priveşte pe creator la lucru : „fragmentul acesta de lume e frumos : şi anume aşa, şi aşa” : şi omul imită natura mereu şi mereu mai deplin,—-ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuşi Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Şi ca Dumnezeu crează şi el viaţă din lutul inform. Şi bucuria pe care omul o are de a înţelege toate, îi dă mişcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte : în cadenţe, în versuri,

Anticomunismul este ceva natural pentru romanii care au trait in comunism ?

« Anticomunismul este ceva natural pentru romanii care au trait in comunism. Numai criminalii si profitorii din acea perioada pot gandi altfel. Greseala fundamentala este aceea ca oamenii leaga deficientele capitalismului nostru autohton de comunism, in loc sa le combata cu mijloacele democratice (asa firave cum sunt ele) de la noi. Nu poti fi de "stanga" fara sa te infiori de ororile din comunismul romanesc. Nu esti credibil daca nu recunosti crimele dinainte de 1989 ! Si nu mai confundati politicile sociale cu politica de stanga legata de atatea faradelegi ...Exista politici sociale si in capitalismul normal.»  Rețin acest fragment de cugetare din revista Observatorul cultural. Merită comentarii critice. Este probabil opinia unor persoane care nu cunosc comunismul și judecă schematic, în alb-negru. Culoare comunismului real de după 1956 este cenușiul. dc. Sursa  http://www.observatorcultural.ro/21-comentarii.html*articleID_29264-articles_details

Radu Petrescu - un radical blând și neiertător

Preiau această notă despre scriitorul Radu Petrescu dintr-un ziar bistrițean bun. In memoria lungilor convorbiri pe care rarele mele vizite la București mi le prilejuia, poate prea obositoare pentru gazda de pe Pitar Moș. Radu Petrescu - un om de neuitat a cărui sensibilitate critică elegantă și a căruit estetică radicală vor trebui recunoscute ca atare. Contribuții la portretul scriitorului român. D.C. . Anul Radu Petrescu (2)  http://www.rasunetul.ro/anul-radu-petrescu-2 Mar, 02/28/2012 - 13:23 Niculae Vrăsmaş Prozator de marcă, eseist şi autor de jurnale, Radu Petrescu s-a născut la Bucureşti, ca fiu al Elenei şi al lui Emil Petrescu, dar a urmat liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, unde şi-a început ucenicia literară alături de colegii lui, viitori scriitori ai grupului „Şcolii de la Târgovişte”, acea sintagmă lansată de Dan Culcer şi pusă în valoare de revista „Vatra” în 1978, din care făceau parte Costache Olăreanu, M.H. Simionescu, Petru Creţia, Tudor Ţopa, Al George,

Vatra Veche? O sărbătoare cu haine de împrumut

La 18/04/2009 ora 15:52 am scris un comentariu pe situl periodicului bistrițean Răsunetul. (http://www.rasunetul.ro/haine-de-sarbatoare-pentru-vatra-veche)  Îmi mențin opinia privitoare la activitatea abuzivă a numitului N. Băciuț. Observația privitoare la însușire logotitlului desenat de graficianul revistei noastre, Ion Petru Pop, prin modificarea liniei titlului primei serii a Vetrei (Caragiale, Coșbuc, Slavici) nu mai valabilă. Logotitulul folosit de Vatra «veche» nu mai copiază titlul Vetrei noastre originare. Ceea ce înseamnă că, măcar sub acest aspect, N. Băciuț a înțeles că legea se respectă de toți.Dar nu a înțeles că simplul fapt de a fi lucrat în aceiași redacție cu mine chiar dacă a adăstat acolo mai mult, nu ăl îndreptățește să se considere nici fondator, nici continuator al liniei definite de alții. Numele rubricirilor nu el le-a iamginat sau ales. Linia revistei fusese definită și realizată înainte de moartea lui Guga, dată care a coincis cu intrarea lui N. Băciuț î

Despre presa din Franța și manipularea ei politică

Un Para [trupe speciale] se promène au zoo de Vincennes, lorsque tout à coup il aperçoit une petite fille  qui est un peu trop proche de la cage  du gros lion d'Afrique. Soudain, le lion attrape la robe de la petite   et essaie de la ramener vers lui afin d'en faire une bouchée..... Tout ceci sous les yeux des parents  qui hurlent.   Le Para sans hésiter une seconde se rue sur  le lion et lui assène, à travers la grille, un terrible coup de poing   sur le museau. Le lion recule en lâchant prise et se frotte le museau en grognant, pendant que le Para revient avec la petite vers ses parents qui pleurent de joie et le remercient très chaleureusement. Un reporter a tout vu et s'approche du Para :   "Monsieur vous venez d’ avoir   un geste extrêmement courageux,   je n'ai jamais vu un homme  faire  un tel geste depuis 40 ans que je fais ce métier".  Le Para répond : " Mais Monsieur je n'ai rien fait d'extraordinaire !... Le lion était

Titlul de doctor honoris causa prozatorului, criticului, eseistului și istoricului literar Marian Popa.

Aștept ca o universitate din România să aibă bunul simț al valorii și să acorde ANTUM titlul de doctor honoris causa prozatorului, criticului, eseistului și istoricului literar Marian Popa,domiciliat în Germania, autorul  Istoriei literaturii române de azi pe mâine   și al altor cărți fundamenatale în bibliografia noastră culturală. Cine are curajul? Aștept Provincia. D/C

Ernst Junger socotea că «neutralitatea echivalează cu sinuciderea»

Ernst Junger socotea că «neutralitatea echivalează cu sinuciderea. » Tot el scria : «de-acum este vorba de a urla cu lupii sau de a pleca la război contra lor.»  O PROZĂ de scris. O  parafrază a Rinocerilor lui Eugen Ionescu, dar scrisă în proză și nu ca piesă de teatru poate porni de aici. Un cioban care se apără de confrații ciobani care au început să urle ca lupii și cu lupii, mușcați de lupi  turbați, deveniți turbați ca aceștia. Nici măcar transformați în lupi ci oameni care urlă în haită. Ciobanul singuratic nu doar se apără de cei care vor să-l sfâșie ci chiar îi ucide cu bâta ciobănească, folosită ca un buzdugan în basm.

N. Iorga despre viața intelectuală a românilor în 1989 (o metateză)

Aș fi vrut să folosesc într-unul din studiile pe care le proiectam  pentru Vatra în anii 1985-1986, acest pasaj cutremurător din Nicolae Iorga, scris de savant în 1899. Nu știu de ce nu l-am mai folosit. Mă obsedează fiindcă pare scris pentru toate secolele ce s-au petrecut sau se vor petrece : «Atâta voiam să spun și sunt încredințat că trebuia s-o spun, că am făcut bine spunând-o. Mai întâi, fiindcă printre cititorii meu sunt poate unii care vor profita și o schimbare se va produce, acum sau mai târziu.  Apoi ca să se știe, când va ajunge să fie studiată această lamentabilă perioadă din dezvoltarea noastră, că erau oameni care nu credeau că totul este cât se poate de bine, care mai erau încă în stare să simtă o duere pentru ceea ce vedeau în România de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. » (N. Iorga, în «Viața intelectuală a românilor în 1899», articole publicate în l'Indépedence roumaine , Buc., Imprimera ziarului  l'Indépendence roumaine, 1899.)

Luceafărul- Varianta actualizată

Culeg de ici-de colo ciudățeniile lumii din care, din păcate, voi ieși nu peste multă vreme. Nu comentez calitatea acestei adaptări ci înregistrez existența ei, semn al timpului așa cum e resimțit de români de bun simț. Anonim 23.08.2013 la 8:07 am Luceafărul- Varianta actualizată A fost odată ca-n povești,/ A fost, de-ar mai fi iară,/ Din neamuri tracice, regești,/ O prea frumoasă țară./ Si era una pe pământ /Si mândră-n toate cele/ Cum e icoana unui sfânt/ Si Luna intre stele./ Mă doare-n suflet când privesc/ La tot ce se intamplă, /Si in mormânt mă răsucesc/ Si cuie-mi intră-n tâmplă./ Eu nu mai simt miros de tei/ In viața mea postumă,/ Nu văd nici vajnici pui de lei,/ Doar mucegai si ciumă./ Luceferi nu mai strălucesc/ Când țara-i o ruină,/ Copii și mamele bocesc,/ Că n-au in blide hrană. /Cântat-am graiul românesc,/ Această dulce limbă. /Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc/ Prin alte țări o schimbă. /Degeaba v-am lăsat cu dor/ O “Doină”, să tresară !/ Trecutul nu e viitor/ Si viața

Obsedantul deceniu, Marin Preda și lupta de clasă.

Reamintindu-mi că formula „obsedantul deceniu” a apărut la Marin Preda în rubrica sa permanentă din Luceafărul (seria Eugen Barbu—1970) am căutat în dosarele arhivei cenzurii, DGPT, 1970 notele lectorului.  În nr. 23/1970, articolul lui Marin Preda se intitulează chiar «Obsedantul deceniu». Iată cum este prezentată substanța textului de către cenzorul care motivează eliminarea unui pasaj foarte interesant. « Marin Preda respinge ideea existenței unui hiatus, motivându-și poziția prin faptul că acești ani au fost anii în care s-au format scriitorii de prestigiu ai literaturii noastre și au apărut opere solide. Dacă ideea este totuși mult discutată, după părerea sa „ideea unui hiatus subînțelege mai degrabă o ideea politică”. În continuarea, Marin Preda, demonstrează că literatura acelor ani —literatura angajată— a oglindit dezideratele politice ale vremii, că ea nu putea și n-avea voie să nu fie prezentă în acea realitate : „Faptul că acum ideile care obsedează timpul nostru nu gă

O fotografie de familie. Sofia Colceriu/Culcer, bunica din partea Tatei, căsătorită cu Sigismund Lenghel, paroh greco-catolic la Copalnic-Mănăștur

Sofia Colceriu, bunica din partea Tatei, căsătorită cu Sigismund Lenghel, paroh greco-catolic din Baia Mare. Pare femeie dârză. Unchiul Gheorghe, fratele Tatei seamănă cu ea, mai ales la nas.

Mircea Eliade. A nu mai fi român

Am adesea impresia că ne învârtim în cerc, precum deținuții în curtea fără cer a pușcăriei. De aceea reproduc acest text de publicistică lucidă a lui Mircea Eliade. Diferența de epocă nu produce o diferență de situație. De unde ni se strecoară în minte această lepădare de sine? Dan Culcer Mircea Eliade. A nu mai fi român A apãrut, acum de curând, o nouã modã printre tinerii intelectuali si scriitori; a nu mai fi români, a regreta cã sunt români, a pune la îndoialã existenta unui specific national si chiar posibilitatea inteligentei creatoare a elementului românesc. Sã ne întelegem bine: tinerii acestia nu depãsesc nationalul pentru a simti si gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om, si cuget numai prin acest criteriu umiversal si etern”. tinerii acestia nu dispretuiesc românismul pentru cã sunt comunisti, sau anarhisti, sau mai stiu eu ce sectã social universalã. Nu. Ei pur si simplu, regretã cã sunt români, si ar vrea sã fie (o mãr

Pseudo-intelectualii și angajamentul scris. Elogiul turnului de fildeș la Eliade

TURNUL DE FILDEȘ – Mircea Eliade, în Vremea, VIII, nr. 382, p. 3 Nu ştiu cine a fost marele român care a încetăţenit la noi formula „turnului de fildeş". În orice caz, formula aceasta ciruculă cu destulă sprinteneală de la cafenea la club şi de aici în literatura de succes. Probabil că e o formulă cu multe virtuţi retorice. „Ţara piere şi D-ta stai închis în turnul de fildeş!"; cam așa se strigă, probabil, în discuțiile înflăcărat purtate pentru salvarea Naţiunii. Turnul de fildeş suferă însă cu prilejul revoluţiilor care vin şi al revoluţiilor care se pregătesc. Turnul de fildeş reprezintă atitudinea „intelectualilor”, atitudine laşă, trădătoare a intereselor sociale sau patriotice, atitudine dramatică şi inutilă, ş.a.m.d.. Turnul de fildeş este marele obstacol al revolutei universale. Revoluţia nu poate începe din pricina „intelectualilor” care stau în turn şi creiază diversiuni „spirituale”. Şi alte câteva cuvinte bine simţite. Mărturisesc foarte sincer că nu înţeleg ce

Vinovăție, responsabilitate colectivă și omisiune de denunț

Daniel Cristea-Enache întreabă .  - La începutul lui noiembrie 2012, aţi ţinut la IICCMER o conferinţă intitulată, expresiv, "HoloGulag: istorie, memorie şi mit în martirologia competitivă". Pentru omul de bună credinţă, dar mai puţin avizat, cum facem să se vadă mai bine indecenţa "martirologiei competitive" şi consecinţele ei în spaţiul public postcomunist? Michael Shafir răspunde : « - Cred că avem de a face cu o complexitate de factori acţionând rareori în termeni de cauză-efect. Mai degrabă am putea vorbi de cauze şi de efecte. De efecte care creează defecte. Atât cauzele cât şi efectele prezintă aspecte paradoxale, datorită cărora devine extrem de dificil să discerni ce a produs (şi produce) ce, când şi cum. Să luăm un exemplu: în acelaşi timp în care sub comunism aveau loc evenimentele odioase pe care le cunoaştem, se aşternea şi o tăcere cvasitotală asupra Holocaustului. De ce? Pentru că, din punct de vedere ideologic, Holocaustul însuşi contrazicea v

Ilie Bădescu despre profesorul, istoricul Florin Constantiniu

Ilie Bădescu despre profesorul, istoricul Florin Constantiniu : « A vorbit cu o putere înţelegătoare şi cu aceeaşi năzuinţă învăţătorească despre marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este şi aceea dintre civilizaţia islamică şi ofensiva globalistă, sugerând că această   ofensivă   atinge toate cele şapte sau opt civilizaţii şi, îndrumându-ne să re-examinăm dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre civilizaţiile actuale ale planetei.   „În plan local, oamenii se definesc prin etnie”,  ne spune istoricul , „iar în plan internaţional prin civilizaţii. Civilizaţia islamică,  sublinia istoricul , a secretat anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru a-şi apăra identitatea” . Marele istoric se întâlneşte pe un versant neaşteptat cu un alt mare teoretician al conflictului civilizaţiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizaţiile una cu alta, ci toate şi