joi, 27 septembrie 2012


Ciudată această conversație între doi informatori, între doi scriitori, între doi intelectuali români de vază. Nici prin gând nu-mi trece să le contest valoarea. Ceea ce le contest este dreptul de a produce interpretări excesiv de auto-măgulitoare ale actelor lor în raport cu puterea politică căreia i se opuneau, chipurile. Cei doi au murit și nu vor citi niciodată ce scriu aici. Nu voi lua cu mine aceste rînduri așa că la proxima noastră întâlnire vom discuta literatură. 
Cum s-au opus ei? Vorbind în cadrul unor ședințe ale Consiliului Uniunii Scriitorilor de unde vorbele lor ajungeau la urechile reprezentanților puterii politice sau ale Securității prin notele informative ale unora dintre membrii Consiliului sau prin pălăvrăgelile colportate din casă în casă, de la masă la masă, de la ureche la ureche de alți palavragii și informatori. 
Niciodată direct, cu excepția reuniunii la care se referă mai jos, atunci, evident, se lua toate precauțiile retorice pentru a nu irita sensibilitatea lui Ceaușescu. Asta nu e un laborator de democrație. 
Procesele verbale ale reuniunilor de Consiliu ar putea fi probe că se spuneau lucruri serioase, că exista măcar în interiorul organizației scriitoricești o opoziție expresivă și directă. Când se vor publica? Poate că au fost distruse demult sau pur și simplu redactarea acestor documente de ședință s-a făcut în așa fel încât să nu rămână urme ale spuselor curajoșilor scriitori participanți. Geo Bogza este declarat aici purtător de torță. Torța lui Bogza avea un regulator de intensitate care controla flacăra ca să nu fie prea mare, autorul manipula aluzia în răvașele sale în limbaj esopic care nu aveau destinatari preciși și doar setea noastră de a ne iluziona dădea sens acestor făcături pseudo-poeticești. 
Dacă a existat o opinie publică de opoziție ea s-a manifestat cu adevărat doar în materialele trimise la Direcția Presei. Acolo, din citarea paragrafelor respinse, combinată cu textele apărute se poate vedea care erau limitele auto-impuse ale opoziției culturale. Despre cea politică nu se poate vorbi decât indirect. Nu cunosc nici un scriitor român din interior care să fi atacat regimul comunist direct și public. Nici măcar Paul Goma. Pragul de sus ideologic nu era cercetat decât rareori și puțini scriitori au avut capul spart sau măcar fruntea marcată de ciocnirea cu pragul de sus. Majoritatea lor a trecut pe sub furcile caudine cu spinarea prea aplecată. Victimele nu au fost opozanți ci doar potențiali opozanți, închiși din precauție, nu pentru acte politice reale, sau închiși pentru fapte trecute care li se imputau cu întârziere de către comuniști.

«Mircea Iorgulescu : Domnule Doinaş, aţi folosit această formulă, alegeri democratice la Uniunea Scriitorilor. Aţi fost unul dintre stâlpii opoziţiei în cadrul Uniunii Scriitorilor, opoziţie la metodele, la sistemul comunist. Vocea dumneavoastră era ascultată, aveaţi o mare autoritate. Chiar activiştii de la Comitetul Central sau de la Ministerul Culturii — se numea pe vremea aceea Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste — nu îndrăzneau să vă întrerupă şi, dacă vă contraziceau, o făceau în termeni vagi, abstracţi, îndepărtaţi. Uniunea Scriitorilor a fost oare o grădiniţă, o mică seră, un ţarc unde se permitea totul? Sau a fost un laborator de democraţie?
Ştefan Aug.Doinaș.: Eu cred că, într-un anumit fel, şi una şi alta. Se permitea totul, pentru că aproape fiecare din noi, cei care vorbeam şi care puteam să nu fim agreaţi în ceea ce spuneam, începusem să avem în spatele nostru o operă, care lor le folosea. Nu le folosea la modul direct, dar nu puteau s-o ignore, nu puteau să facă tabula rasa de cultura română care renăştea atunci.
Pe de altă parte, categoric, a fost un laborator de democraţie, fiindcă acolo s-au spus, cu destul curaj, foarte, foarte multe lucruri, şi dacă n-ar fi existat, deşi... nu ştiu să zic, îmi vine să spun.... dacă n-ar fi existat vrajba dintre scriitori, dacă am fi fost toţi solidari, s-ar fi spus şi mai multe. Dar poate că tocmai această vrajbă între scriitori ne-a stimulat şi a contribuit ca să despartă puţintel apele, pe cei care încercau s-o scalde de ceilalţi, care încercau să delimiteze lucrurile. Îmi amintesc că, pe vremea aceea, îmi pare bine că dumneavoastră vă amintiţi de micul rol pe care l-am jucat şi eu, îmi amintesc că pe vremea aceea, sfătuindu-mă cu un bun prieten al meu, care îmi reproşa uneori, zicând: "nu trebuie să spui asta, de ce le spui?", şi ştiu că am formulat de nu ştiu câte ori faţă de el, această dorinţă a mea: vreau să radicalizez lucrurile. Adică să se ştie că noi gândim într-un anumit fel. Să ne suporte aşa sau dacă nu, să o declare pe faţă. Nu ne mai pot nega în clipa de faţă. în momentul în care am zis nu ştiu ce lucruri, eu în acelaşi timp eram elogiat pentru că traduceam Faust. Ei nu puteau, adică, faţă de un astfel de om să zică: dumneata pleacă afară din şedinţă, ieşi afară din Uniune, n-avem nevoie de dumneata! Chiar acel reprezentant al Consiliului Culturii, sau cum se numea atunci, venea cu o brumă de respect — şi nu eram singurul faţă de care el se purta aşa, aduceţi-vă aminte ce autoritate grozavă avea Geo Bogza. Care nu mai era Geo Bogza din primii ani ai socialismului, care făcuse nu ştiu câte lucruri, ci era acuma un purtător de torţă. »

http://www.romlit.ro/tefan_aug._doina_n_dialog_cu_mircea_iorgulescu_1997_-_n_cercul_literar_de_la_sibiu_m-am_nscut_a_doua_oar