vineri, 23 septembrie 2011

Fundatia Löwendal. George baron Löwendal (1897-1964) Un artist deosebit

Pictorul murise. Prin 1964 am avut norocul să văd tablouri de Löwendal în casa Lidiei Papae, la București. Nu erau cele mai reușite. Am văzut însă reproduceri și coperte de reviste (România literară a lui Cezar Petrescu)  care chiar așa, tipăritură de calitate mediocră, dădeau semn că este vorba de un artist puternic. Am și scris un mic eseu despre acest portretist și scenograf original, atunci și mai târziu. Cred că și în Vatra. Pictase țărani români bucovineni, în culori pământii, supradimensionați.
Una din fiicele sale, Irina Dal, actriță la Teatrul Evreiesc de Stat din București, a fost dacă nu mă înșel, prima soție a lui Dan Deșliu, probabil pe cînd acesta era actor și nu poeticul autor al unor jeguri propagandistice.
Löwendal a ilustrat și el realismul socialist în Flacăra din primii ani, 1948-1954, cred, apoi și-a pierdut poziția de profesor la Institutul de artă din București, din cauza unui conflict cu M.H. Maxy, căruia îi reproșase public că are conturi de bancă în Elveția dar se preface mare comunist și artist revoluționar.
Prin anii 30, Löwendal a realizat și decorația interioară, în stil japonez, a unei vile a cărui proprietar era bancherul Aristide Blanc.
După informațiile date mie, pe vremuri, de Lidia Papae, tablouri de Löwendal s-ar afla și prin muzee din Occident, în Olanda.
Descrierea unei scenografii pentru Na Dnie, piesă de Maxim Gorki, pusă în scenă la teatrul evreiesc din Vilna, a inspirat, cred, scenografia lui Dinu Cernescu pentru Troilus și Cressida, spectacol excepțional din Bucureștii anilor 60 când mulți români, naivi și de bună credință, sperau că am scăpat de dogmă. N-a fost așa. Am scris din amintire. Se poate să fi uitat sau deformat ceva. Dacă regăsesc articolul din Vatra, îl voi copia aici.
Tablourile, schițele de costume și alte creații ale artistului pot fi văzute pe situl Muzeul Löwendal
Dan Culcer

Baronul scenograf de Ziarul de duminică


La expoziţia "Baron George Löwendal - Rediscovery of a great European stage designer from the beginning of the 20th century", organizată de Fundaţia Löwendal la Institutul Cultural Român de la Praga cu prilejul Quadrienalei de Scenografie şi Arhitectură Teatral din capitala Republicii Cehe, 16-26 iunie 2011, a fost lansat un album în limba engleză despre acest mare scenograf. Volumul este coordonat de Ariadna Avram, cu o prefaţă de George Banu. Ediţie îngrijită de Andreea Dumitru. Consultant ştiinţific: Ion Cazaban. Ediţia în limba engleză: Profusion International Creative Consultancy - Ramona Mitrică, Mihai Râşnoveanu (traducători), Mike Phillips (editor). Acum, remarcabilul album a apărut şi în limba română.

Cu o activitate scenografică de aproape trei decenii, George baron Löwendal a lăsat o remarcabilă operă în domeniu. Albumul reprezintă prima lucrare consacrată scenografului şi, într-un sens mai larg, creatorului de teatru George baron Löwendal. Analiza operei sale este structurată pe două criterii: geografic şi cronologic (avându-se în vedere biografia artistului, periodizarea creaţiei teatrale şi aprecierea ei de către reputaţi regizori şi scenografi).
Secţiunea centrală - Scenografii (1922-1949) - evidenţiază etapele creaţiei lui Löwendal, precizând oraşele şi teatrele unde a lucrat în perioadele respective, cu o scurtă introducere menită să evoce contextul cultural al fiecăreia. Ilustraţiile sunt însoţite de extrase de presă. Un amplu capitol reliefează şi contribuţia artistului la fondarea primului teatru cult de păpuşi şi marionete din România (Cernăuţi, 1928).
Corpusul de fragmente din presa vremii, aparatul critic, teatrografia şi bibliografia albumului sunt rezultatul unor cercetări laborioase întreprinse de echipa Fundaţiei Löwendal şi de istoricii de teatru Ion Cazaban, Claudia Dimiu, Daria Dimiu, ca şi de Vera Molea, cercetător la Biblioteca Metropolitană Bucureşti.
În prefaţa la album, intitulată "Löwendal, baronul artist", teatrologul George Banu îşi motivează im­plicarea în această întreprindere creativă: "De ce acest om mă pasionează? Pentru că e multiplu. Modern şi ar­ha­ic! Nu numai… el, exilatul din cauza Revoluţiei ruse, face afişe pentru demonstraţia de 1 Mai a muncitorilor din Cernăuţi; el, ortodoxul, desenează emblema unui tea­tru evreiesc şi alege drept model, pentru chipul lui Iisus, un tânăr evreu; el, artistul savant, se consacră mari­o­ne­telor; el, modernistul, se împlineşte făcând pictură bi­zan­tină. Nu-l cunoşteam înainte, dar Löwendal de­mons­­trează, cu geniu, aptitudinea de a nu capitula şi, pe de altă parte, de a nu rămâne străin, de a se integra. Ba­ro­nul venit de departe a sfârşit prin a se îndrăgosti de Bucovina, partizanul «stilizării» s-a dedicat «cloisonismului» bizantin, tânărul alăptat la sânul avangardei s-a nutrit din puterea credinţei ortodoxe. Şi de acolo i-a venit - o ipoteză! - puterea de a rezista".
Albumul se încheie cu un grupaj George Löwendal văzut de artişti contemporani - Mahhias Langoff, regizor şi scenograf, Vittorio Holtier, scenograf şi pictor şi Dragos Buhagiar, scenograf.
George baron Löwendal s-a născut la 10 mai 1897 la Sankt Petersburg, fiind primul fiu al lui Laurentiu II baron Löwendal, ofiţer de artilerie al Marinei Baltice Ruse, având rădăcini în familia regală a Danemarcei. Îşi face studiile de Belle-Arte la Sankt Petersburg. Are profesori celebri, printre care Seidenberg, Makovski şi Alexandr Petrovici Alexandrov. În acelaşi timp este angajat ca balerin, actor, scenograf la Teatrul Imperial din Sankt Petersburg. George este invitat de profesorul Alexandrov, la Soroca, în Basarabia, unde se afirmă ca un autentic portretist. Tot aici realizează primul Teatru de păpuşi din Basarabia, pentru care scrie piese, împreună cu logodnica sa Ariadna. Activează ca pictor scenograf în mai multe teatre din Chişinău. În octombrie 1918, Basarabia revine la România, Löwendal ajungând astfel în ţara care va deveni patria sa. Se stabileşte la Bucureşti, împreuna cu soţia sa Ariadna Ambrozieva, scriitoare, cantautoare şi, mai târziu, profesoară de limbi străine şi canto, şi învaţă limba română. Aici, activează ca pictor scenograf şi regizor la câteva teatre, fiind foarte apreciat. Presa roână şi străină publică frecvent cronici entuziaste despre activitatea sa artistică. Are două fiice - Lydia, născută în 1923, profesoară de pian cunoscută ca Lydia Löwendal-Papae, şi Irina, născută în 1925, actriţă cunoscută ca Irina Dall. În 1926, regizorul Aurel I. Maican îl cheamă la Cernăuţi, oferindu-i postul de pictor scenograf şi director tehnic al Teatrului Naţional din oraş. Stabilit la Cernăuţi, Löwendal realizează decorurile şi, uneori, regia a zeci de spectacole la Teatrul Naţional implicându-se şi ca actor, dansator, mim, machior, butaforist. În 1943, pictează în Bucovina, deschizând apoi, cu 80 de tablouri, expoziţia de mare succes din sala Universul din Bucureşti. Între 1950-1957 activeaza ca profesor universitar la Institutul de arte plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti. După numeroase alte expoziţii şi o viaţă dedicată artei şi pedagogiei, pictorul George baron Löwendal moare în februarie 1964, la vârsta de 67 de ani.


George Löwendal - un aristocrat în luminile rampei. 1897-1964. Institutul Cultural Român, Fundaţia Löwendal

miercuri, 21 septembrie 2011

Când începem să urlăm? O poveste cu tâlc

Pasagerii din avion si-au ocupat locurile si aşteaptă echipajul pentru ca aeronava sa poată decola. Într-un final, pilotul si copilotul apar si încep sa meargă printre scaune către cabina lor. Toate semnele arată ca cei doi sunt orbi. Pilotul poarta ochelari mari, negri, are baston alb cu care loveste stinga-dreapta ca sa-si găsească drumul. Copilotul, are si el ochelari negri si este ghidat de un cîine însoţitor.
La început pasagerii se foiesc nervoşi, gândindu-se că e vorba de o glumă, dar când se pornesc motoarele și avionul începe să ruleze ușor pe pistă, toata lumea se linisteste. Deodata avionul accelereaza puternic si panica se instalează.
Unii pasageri incep sa se roage, in timp ce alţii se lungesc pe podea cu mainile la cap. In timp ce avionul se apropie in mare viteza de capatul pistei, vocile devin tot mai isterice, pentru ca atunci cand avionul mai avea de rulat doar 20 de metri pe asfalt, toata lumea sa urle intr-un glas.
Din fericire exact in ultima clipa avionul s-a înălțat către cer.
In cabina pilotilor, după câteva secunde de liniste, copilotul îşi descleştează dinții :

- «Într-o zi, nenorociții ăștia o să țipe prea târziu și o să murim nevinovați !

(Piloții orbi. O versiune a articolului lui Mircea Eliade, cu același titlu? Din folclorul nou, 2011. Cules de Dan Culcer)

luni, 19 septembrie 2011

„Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a ieşit din încăpere“ - zice Liviu Ornea

 „Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a ieşit din încăpere“.

Bancul citat de Liviu Ornea, în rubrica sa Bifurcații din Observator cultural, nu se știe dacă exprimă un punct de vedere evreiesc sau unul ne-evreiesc. Cu această pseudo-definiție-banc, o adevărată piruetă amnezică, Liviu Ornea exprimă un bizar complex de inferioritate, o suspiciune perpetuă față de mediul în care a trăit, cuprinzător de «antisemiți» mascați.

Rămâne de știut de ce a suportat și suportă un astfel de mediu, atât de opresiv și parșiv, când avea posibilitatea de a-l părăsi. Și de ce acum mulți cetățeni ai statului Israel sau (evrei) ai altor state din lume, evrei adică, doresc să-și redobândească cetățenia română pierdută cu ocazia emigării sau să o dobândească în baza legii române, dacă pe la noi e o asemenea densitate de antisemiți nepocăiți.

Sunt încântat că Liviu Ornea nu acceptă tehnica acuzei-toroipan cu antisemitismul. Dar chiar în revista în care scrie, eu am fost tratat repetat cu injuria «antisemit», de către corespondenți anonimi, fără ca redacția să simtă nevoia de a exprima minime rezerve față de injuria anonimă, doar fiindcă aveam observații critice privitoare la V. Tismăneanu, și desigur nu pe temeiul semitismului său, care nu era și nu avea de ce să fie în cauză.
Evocarea de mai jos, semnată de Liviu Ornea, a fost provocată probabil de scena pe care eu însumi am descris-o în comentariile mele din Observator cultural, despre bătaia dintre colegul de liceu Corpus și un altul, despre jignirea care i s-a adus lui Corpus și despre modul în care a fost pedepsită de cel jignit.
Comentariile mele erau centrate pe intervențiile lui Marco Maximilian Katz și ale altui specialist în «antisemitism». Despre Liviu Ornea am pomenit în treacăt. Primii doi nu au reacționat, până acum.

Nu pot ignora comentariul lui Liviu Ornea. Dânsul se face că nu pricepe despre ce este vorba. Referințele mele istorice leagă finele secolului al XIX-lea, cu presiunile internaționale al căror efect a fost consemnat de deciziile Congresului de la Berlin, de presiunile exercitate prin Raportul Wiesel (și prin ordonanța de urgență), raport al cărui scop nu a fost (de)scrierea istoriei suferințelor evreilor din România, Ardealul de Nord, Transnistria sau Basarabia, ci exercitarea unui șantaj asupra economiei anemiate a României post-comuniste, pentru obținerea prioritară a unor despăgubiri (numite abuziv «claims=creanțe») de către supraviețuitori și urmașii unor evrei care au pierit în condițiile extreme ale războiului, au fost supuși la vexațiuni, la muncă forțată, au pierdut proprietăți și bunuri, prin naționalizarea comunistă, nu altfel, cele «românizate» de legionari fiind de mult recuperate, etc.
Nu e vorba deci de nici o ocultă, eu nu fac referințe vagi, cunosc rețele instituționale evreiești,  lobbyuri, diplomați, rabini, care colaborează, în numele intereselor comunitare, ceea ce este normal, pentru ei, pentru obținerea unor despăgubiri, pe temeiuri mai mult sau mai puțin legale.
E vorba de toate presiunile de atunci ca și de acum, care aveau și au surse precise și cunoscute, cele trecute, cel puțin, pot fi studiate temeinic.
Doar că m-am săturat de naivitatea ironică, mirată a unor evrei, prin care vor să convingă că solidaritatea comunitară evreiască nu există, că acțiunile politice, financiare sau diplomatice vizibile și invizibile sunt simple întâmplări, coincidențe, că între ele nu există nici o legătură. Să fim serioși!
Coincidență, desigur, importul în România a unui rabin șef din Israel, Marele Rabin Menachem Hacohen, care nu știe românește, nici ungurește, nici ladino, dar care are calitatea, foarte importantă, de a fi vicepreședintele Claims Conference și aceea de fost militar.
Am tot respectul pentru acțiunea acestui rabin. În 13 ani a făcut ceea ce își propusese să facă. Se poate întoarce în Israel cu cugetul datoriei împlinite.

Problema mea este că negocierile statului român cu Claims Conference nu au fost niciodată făcute publice, de nici unul dintre parteneri. Imput acest lucru guvernelor și președinților României de la 1989 încoace. Dacă ar fi fost făcute publice, o stabilire a priorităților era posibilă, o negociere era acceptabilă.
Dacă statul român are datorii morale și materiale, în absolută prioritate, ele se referă la abuzurile suportate de cetățenii majoritari, în perioada comunistă.
Nu există argumente pentru acceptarea unui priorități mai înalte față de vreo minoritate oarecare, etnică sau de clasă, socială.
Practica administrativ politică din România a fost și este contrară, prin restituiri prioritare acordate, sub presiune, după criterii de clasă sau de «rasă», celor care au avut avocați cointeresați și au făcut presiuni, de natura unor șantaje politice sau economice de tot felul, asupra statului, parlamentului sau economiei și finanțelor României.

Să fie clar : pentru mine cetățenii români, unguri, sârbi etc. ai României de azi nu au nici un fel de creanțe față de cetățenii evrei ai României de azi și cu atât mai puțin față de cetățeni ai statului Israel. De aceea plata în secret a unor «creanțe imaginare» este ilegală și responsabilii vor fi trași la răspundere legal.

Liviu Ornea se înșeală, dacă la mine face aluzie, nu sunt un «intelectual rafinat» ci un intelectual român informat și cu memorie.
Ar fi fost corect dacă Liviu Ornea făcea apel la memoria proprie, la cea a comunității sale și evita piruete de amnezic.
Cuvântul incriminat de Marco Katz, cu o definiție incompletă, a fost și este, am scris-o, folosit ca o injurie, în anumite condiții. Trebuia definit lexicografic ca atare. Nu cererea ci tonul cererii lui Marco Maximilian Katz, lipsa totală de reprezentativitate a acestui ins, au fost și sunt inadmisibile, obraznice. Cine finanțează agitația acestui individ? Are un unchi în America?
Dar utilizarea cuvântului incriminat, în contexte neinjurioase nu are de ce să fie prohibită. Ca și utilizarea cuvintelor țigan, gagiu, goy, creștin, israelit, jidov, jid, islamist, ciufut etc. Atât am mai avut de spus acum.


Liviu Ornea scrie : «Eram prin clasa a cincea sau a şasea, aveam vreo doisprezece ani. Şi, într-o zi, m-am certat cu prietenul meu cel mai bun, cu Florin; eram nedespărţiţi. Naiba ştie de la ce ne-am luat. Ne mai ciondăneam, ăsta era tot farmecul, dar ca atunci – nu-mi amintesc. Ne-am bătut, ne-am înjurat, am ţipat, am plîns, dar nici unul nu-l putea dovedi pe celălalt, eram cam de-o seamă, scunzi şi cam bondoci amîndoi. Pînă cînd el n-a mai răbdat şi a scos-o pe gură: „Jidan împuţit ce eşti!“. Era, evident, mişcarea cîştigătoare. Knock-out garantat, o ştia foarte bine. Nu-mi lăsa decît posibilitatea unei lovituri sub centură. Am început să urlu şi l-am muşcat de un deget pînă i-a dat sîngele. Asta a fost tot. Am rămas, în continuare, prieteni. La doisprezece ani, durerile trec mai repede. Dar, iată, nu se uită.

Are, deci, dreptate DEX-ul: termen familiar, folosit între prieteni.
Ei, ce bine-ar fi fost să fi ştiut eu de mic copil că „jidan“ e doar un termen familiar, nu o înjurătură! Nu mi-aş mai fi făcut atîtea probleme, aş fi dormit mult mai liniştit. Şi aş fi avut, azi, mai mulţi prieteni. Dar tot e bine că aflu acum, citind doctele comentarii ale domnului Dan Culcer, că reacţia mea, supradimensionată, desigur, e arhicunoscută, deloc nouă şi, în felul ei, anticipatoare: „recursul la acest tip de campanii de intimidare, căreia România îi este supusă de două decenii, are o istorie seculară în relaţiile dintre români şi evrei“. Nu-i puţin lucru să te simţi parte a unei tradiţii. Mai ales cînd ai şi conştiinţa acută a nemuririi ei în veac. [s.n.]
Eu sînt cu totul dispus să cred că definiţia actuală din DEX păcătuieşte doar prin simplă omisiune. Nu cred că aceasta e problema. O omisiune se poate oricînd îndrepta. Şi e absurd să arunci imediat acuza de antisemitism asupra unor oameni care, cel mai probabil, au avut o scăpare. [s.n] Cum la fel de absurd e să începi să psihanalizezi omisiunea şi să le găseşti autorilor ei cine ştie ce mobiluri inavuabile. Triste mi se par reacţiile la această dispută care putea rămîne una strict tehnică: cineva observă, într-o lucrare academică, o scăpare* [s.n.], Academia îşi însuşeşte eroarea şi o îndreaptă. Pînă la urmă, pot înţelege şi că nea Ilie din creierul munţilor le spune evreilor jidani – nici nu mă deranjează foarte tare. Dar cînd un intelectual rafinat vine şi-mi spune că, de fapt, nici nu e cum mi se pare şi că, oricum, şi noi... Cînd simpla semnalare a omisiunii şi cerinţa de a o repara sînt văzute ca un dictat al organizaţiilor evreieşti asupra Academiei Române, iar răspunsul Academiei drept o cedare în faţa presiunilor ocultei evreieşti...
Nu cred că greşesc foarte mult dacă iau drept echivalent al termenului „jidan“, în franceză, pe youpin. Apare în limbă pe la 1847, e de origine magrebiană şi se trage din yaoudi. Azi, Larousse îl prezintă ca: Populaire. Terme raciste et injurieux pour désigner un Juif. Iar Le trésor de la langue Française informatisée  – drept: Péj (Injure à caractère raciste pour désigner le juif).
Pe de altă parte, eu sînt convins că exemplele sînt extrem de utile cînd vrei să lămureşti ceva. Un exemplu bine ales face, de multe ori, mai mult decît o demonstraţie detaliată. Asta o ştiu din experienţa de profesor. Şi mai cred că bancurile exprimă destul de bine psihologia colectivă.
Aşa că, în lipsă de idei mai bune, aş sugera, ca soluţie de compromis, fie ea şi temporară, introducerea în DEX, pe post de definiţie, a vechiului banc: „Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a ieşit din încăpere“.»


* Liviu Ornea scrie «cineva observă, într-o lucrare academică, o scăpare* [s.n.]» Iar o amnezie ineficientă! Nu cineva observă, stimate Liviu Ornea, ci Marco Maximilian Katz, monitorul unei asociații de monitorizare a antisemitismului. Cel care desigur nu e doar cineva sau careva.

P.S. Firește, ar fi stupid să se creadă că o comunitate atât de dispersată geografic și istoric, cum este cea evreiască, ar fi un bloc ideologic monolitic, în genul celui visat de ideologii comunismului. Recuperarea istoriei proprii și păstrarea continuității genealogice este o datorie morală pe care evreii, de orice nuanță ar fi, știu să o îndeplinească. Mi-a aduc aminte de o întâmplare de la Sovata, care merită să fie evocată în acest context. Vara, vacanță la băile sărate, cu pruncii și soția. Cald. Undeva în centru, pe o placă de lemn completată cu un carton, o improvizată tarabă, un bătrîn îmbrăcat sărăcăcios vinde câteva cărți vechi. Mă opresc să le cercetez și intru în vorbă cu domnul care îmi explică că e din Arad și o duce cam greu, așa că pentru a-și putea trata reumatismele aici, e nevoit să vândă cărți. Se dovedește a fi fiul unui comerciant de vinuri din Arad, al cărui tată a adăpostit, în vremuri de bejenie câțiva evrei din Ungaria (fugari din Ardealul de Nord) în pivnițele mari ale depozitului. Fiul de exploatator a pierdut sub comuniști totul, nu și recunoștința evreilor de la Comunitate, care i-au acordat vreme de aproape 40 de ani un mic ajutor pentru supraviețuire, evident din sursa Joint. 
Arădeanul meu avea, printre altele, de vânzare un volum din ediția germană, bine legată, a cărții sionistului Theodor Herzl, Altneuland sau, poate, Der Judenstaat. Nu mă interesa direct dar am telefonat, atrăgându-i atenția asupra cărții, profesorului universitar tîrgumureșean, de istoria medicinei, Spielmann Jozsef, în acest domeniu de interes comun, confrate cu tata. Spielmann a intrat, prin mine, în contact cu vânzătorul, și a cumpărat cartea, pentru el sau pentru biblioteca comunității. Un model de urmat. Dacă mai era nevoie de o probă despre necesitatea existenței modelelor și nuanțelor, iat-o !


Comunicat de Presă emis de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (FCER) – filiala Sighetu Marmaţiei PDF Imprimare Email 135 Afişări
Scris de Sighet Online   
Duminică, 18 Septembrie 2011 10:07
«În ultima perioadă, în municipiul Sighetu-Marmaţiei şi-au făcut prezenţa reprezentanţi ai comunităţii „Satmar” de evrei ultraortodocşi (haredi) conduşi de Marele Rabin Aaron Teitelbaum din New York, SUA, care, după ce au refăcut cavoul rabinilor Teitelbaum din cimitirul evreiesc din localitate intenţionează să ridice o sinagogă şi un hotel restaurant kaşer pe terenul fostei băi rituale (în spatele monumentului dedicat Holocaustului). Evenimentul inaugural precum şi informaţiile privind viitoarele construcţii au suscitat în mod legitim interesul mass-mediei sighetene, şi nu numai, care s-a adresat conducerii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER) – filiala Sighetu-Marmaţiei cu o serie de întrebări. Având în vedere că evreii din Sighetu-Marmaţiei aparţin comunităţii Kahan de orientare moderat-liberală, între cele două comunităţi neexistând decât relaţii ameabile, FCER Sighet se delimitează de orice activitate pe care reprezentanţii comunităţii ultraortodoxe le desfăşoară în municipiu şi, ca atare, nu poate oferi informaţii cu privire la retrocedările făcute către comunitatea ultraortodoxă „Satmar” şi nici despre relaţiile contractuale pe care aceasta le are cu Primăria Sighet. »
Hari Marcus

Preşedinte FCER Sighet


duminică, 18 septembrie 2011

O notă a scriitorului Gheorghe Crăciun

«Încă un element pe care-l recunosc aici cu toată onestitatea. Am citit prin grila prezentului, încercînd să raportez totul la proza generaţiei mele. În unele cazuri mi s-a părut a întrevedea noi chei de lectură şi le-am utilizat ca atare. Ştiu că prin anii 80 mi-a plăcut foarte tare o carte a lui Dan Culcer, Genii şi grupuri [sic! de fapt Serii și grupuri], construită însă din foarfecă, din cronici literare puse la un loc. Nu asta conta, ci faptul că am văzut în acea carte ce înseamnă să ai o viziune despre literatură şi interese constante de lectură. Ţin la acest principiu al interesului constant şi dacă el e vizibil în această carte mi se pare suficient. Remarc că iniţial am vrut să propun şi o secţiune cu meditaţii apăsat personale despre proză. Aş fi încurcat însă prea tare lucrurile. Şi aşa această carte se construieşte şi din texte scoase din alte cărţi ale mele. Mi s-a părut normal să le utilizez aici pentru că deşi această carte lacunară nu este o istorie a prozei româneşti, ea poate fi istoria unor fracturi şi a unor simptome. Aşa încît jurnalistica, eseistica, cursul universitar, critica la zi îşi dau mîna aici într-un ansamblu eteroclit, dar care-şi poate găsi unitatea tocmai în punctele lui de ruptură. Textele teoretice din această carte sînt în măsură să explice aceste puncte de ruptură. Dar ele sînt şi textele teoretice ale unui prozator. Aş vrea să nu se uite asta.»
Amator de pictură foarte atent la noutate, Gheorghe Crăciun m-a dus în câteva ateliere bucureștene, vizite și discuții de neuitat.  Mă gîndesc cu emoție la el, acum, aici.