vineri, 5 august 2011

Falșii iconoclaști, iconodulii ateismului militant

Am regăsit un text de pe vremea «războiului icoanelor», iconoclaștii fiind inconodulii ateismului militant.
Reproduc ce am scris pe atunci, pro memoria :
«Consider petitia conceputa si semnata de profesorul Emil Moise, […]ca
o manifestare tipica a mecanismelor – cu aplicare Recurenta – de
subminare a identitătii cetățenilor României. In conditiile presiunii
de uniformizare la care suntem supuși cu totii, se lucrează cu sofisme
care se vor pledoarii pentru combaterea discriminării, dar care capătă
un caracter de incitare la razboi civil. Unei majoritatii i se opune o
minoritate, asa-zisa “societate civilă”, care inventeaza teme de
“comunicare” prin care îsi motiveaza existenta, consumind banul public
si vrind sa dea impresia ca participa la construirea unei societati
democratice. In realitate, prin actiunile de dizolvare a identitatii,
acesti iresponsabili, care sunt doar interpreti de texte, -iar nu
analisti ai realului, nu constructori de proiecte sociale rezistente-,
contribuie prosteste la dizolvarea deja slabitelor liante identitare
si sociale din lumea româneasca. DAN CULCER, scriitor, ziarist, directorul revistei “Asymetria”»

miercuri, 3 august 2011

Laszlo Alexandru emite un «gândem»

La  27 iulie 2011, Laszlo Alexandru emite un gândem (vezi mai jos). Puturos. Se bucură și se gudură că l-a prins cu rața-n gură pe Paul Goma. Când de fapt rața e-n gura lui Laszlo. Probabil că a început să se ia în serios ca specialist holocaustic și tocmai citește bibliografia pe care o ignora până nu a început să fie invitat le diverse acțiuni ale Comunității. Invitațiile la diverse sesiuni specializate sunt gesturile de prețuire ale acelora pentru care scrie. Normale gesturi. Totuși, doar relativa raritate a combatanților poate induce asemenea confuzie dintre un specialist și un amator, în acest domeniu. Cele câteva articole despre Mihail Sebastian sau câteva recenzii să fi fost suficiente pentru a înșela atâta lume?

Așa, citind ce nu citise, L.A. a aflat de existența legilor privitoare la evrei, din vremea lui Antonescu. Și pac ! la blog cu descoperirea, aplicată la obsesiile sale. Și-i reproșează lui Paul Goma că scriitorul nu le citise pe vremea când s-a însurat cu o evreică, actuala sa soție, amândoi alături la greu. Și nici după. Căci altfel, cum ar fi cutezat să spună ceva de bine despre mareșal.

Ipoteză gratuită. Oricum, Paul Goma scrie mereu despre Basarabia, nu despre Ion Antonescu. Asta e rana din sufletul lui Paul Goma și dacă a acordat eventuale cuvinte bune mareșalului, acestea i se datorau, din acest unghi, pentru asumarea actului de recucerire și decomunizare a Basarabiei. Asta se pare că Laszlo Alexandru nu o va putea înțelege niciodată.

Înțelegerea lui Laszlo Alexandru are deci limitele ei. Așa cum ziceau filojofii comunismului, Stalin în speță : «Nu există limite eterne pentru cunoașterea adevărului absolut, dar etern va exista o limită.» 

Dan Culcer

P.S. Pentru cititorii mei. Am corectat două referințe inexacte, cele privitoare la participarea fizică a lui LA la deplasări la Ierusalim (doar publicat, nu invitat) și Popricani (confuzie cu numele unui arheolog Laszlo A., tot LA. Dar, firește, nu asta era subiectul notei mele ci legătura dintre românii basarabeni și Ion Antonescu. 

LA scrie pe blogul revistei Tribuna : «P.S. Pentru cititorii lui Dan Culcer. Bag de seamă că vulcanul olog revine pe blogul său şi rectifică “două referinţe inexacte” – faptul că aş fi fost invitat la Ierusalim şi la Popricani de către Comunitatea Evreilor. Cu un drum îşi şterge şi concluzia neadevărată, derivată din premisele mincinoase: că eu aş scrie ceea ce scriu, numai pentru că am fost invitat acolo unde (nu) am fost. Mda, săpunul “Cheia” face minuni…»

 

L.A. crede că, prin precizarea de mai sus, mi-aș auto-anula concluzia mea ca neadevărată. Concluzia mea, aici, nu are nimic de-a face cu răsplatirea jertfei analitice de către Comunitatea Evreilor. Așa e, LA nu scrie despre problematica prigoanei evreilor, fiindcă a fost invitat, ci este invitat la diferite acțiuni comunitare, pentru că scrie. Dar raportul de la cauză la efect, nu-l face pe LA nici mai specialist, nici mai inteligent decât este, ci întărește concluzia mea : e o mare penurie de specialiști în România, pentru domeniul acesta, redevenit prioritar pentru evrei, iar «specialiștii» sunt recrutați dintre voluntari, de pe unde se poate, inclusiv dintre profesorii de italiană, deturnați de la vocația lor. 

Observația mea privește, apoi, incapacitatea lui LA de a pricepe despre ce este vorba. Adică natura relației dintre românii basarabeni, printre ei Paul Goma, și Ion Antonescu, anti-bolșevicul și eliberatorul Basarabiei, chiar dacă pentru prea scurtă vreme și cu prea mari jertfe. I-aș aminti lui LA că, după intrarea trupelor sovietice în Basarabia, ca efect al ultimatumului bazat pe pactul Hitler-Stalin, în noaptea de 27/28 iunie 1940, au început arestările și deportările de cetățeni români. Se pare că L.A. nu are organul necesar pentru a înțelege. Nu știu încă dacă românului L.A. îi lipsește inima sau creierul. Sau amândouă. Ar mai exista vreo explicație?

«Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.
Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar - în unele sate - în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii - aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.
În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane - din stația Basarabeasca, 44 vagoane - din stația Căușeni, 48 vagoane - din stația Tighina, 187 vagoane - din stația Chișinău, 48 vagoane - din stația Ungheni, 83 vagoane - din stația Ocnița, 133 vagoane - din stația Bălți, 73 vagoane - din stația Florești, 40 vagoane - din stația Râbnița, 38 vagoane - din stația Bolgrad, 103 vagoane - din stația Arțiz, 340 vagoane - din stația Cernăuți.[5]

Destinația deportaților

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.»
Aceste descrieri, bazate pe documente de arhivă, îi aduc poate aminte de ceva lui L.A.



Naivitatea extremistului


Filed under: Laszlo Alexandru — Tags: , , , — laszlo @ 12:42 am

Unul dintre partizanii cei mai surprinzători, de dată recentă, ai mareşalului Antonescu este prozatorul Paul Goma. În lamentabilul său eseu antisemit Săptămîna Roşie, scriitorul îi împinge dictatorului sub tălpi un soclu, promovîndu-l pe post de “erou” şi “martir”, declarîndu-i recunoştinţă personală pentru soldăţismele sîngeroase puse la cale în Basarabia etc.
Mă gîndesc că, dacă Paul Goma ar fi fost cu vreo 25 de ani mai vîrstnic, şi-ar fi găsit materie primă cît să-l înjure o viaţă întreagă pe Antonescu. În calitatea sa de scriitor şi ziarist, adică de funcţionar public în domeniul cultural, Goma ar fi trebuit să-i solicite dictatorului fascist permisiunea de-a se căsători cu Ana Maria Năvodaru. Şi ar fi trebuit să prezinte, în vederea aprobării oficiale, “certificatul de naţionalitate şi origine etnică românească a viitorului soţ” (conform Decretului Lege în vigoare pe vremea lui Antonescu). Întrucît soţia de peste patru decenii a fostului disident este, ea însăşi, evreică, tare mă tem că “eroul” şi “martirul” Ion ar fi sugrumat încă din faşă o frumoasă poveste de dragoste.
Iar asta echivalează cu a proslăvi ceea ce nu cunoşti.

marți, 2 august 2011

«Bombe» umaniste, nu bombe umane

Pe diverse situri sau bloguri se face publicistică și se fac jocuri de cuvinte, a propos de criminalitatea politică, ultimul exemplu fiind cel al norvegianului blond și cu frunte înaltă. Brava!
Dar când ne decidem să punem o bombă în sfincterul șefilor, de genul celor invocați, în relație cu pupincurismul tradițional sau reciclat, practicat de personalitățile științifice și liderii morali ai nației, care să le explodeze curul tocma cînd trece pe acolo limba românilor pupincuriști?
Doi dintr-o lovitură.
Aceste rânduri sunt un mesaj nu doar pentru noii intelectualii ai puterii, ci și pentru democraturiștii fripturiști și liber-schimbiști de genul Petru Clej sau Laszlo Alexandru, plini de vervă slujnicară și limbuție bombastică.
Primul profetizează că vor apărea și pe la noi ucigași de genul norvegianului. Să-i dăm prilejul să se dovedească profet adevărat, nu profet mincinos, cum pare sau este.
În locul norvegianului, pentru rațiuni de evoluție organică, etnică, națională, visez că va apare vreun Unabomber, Human-bomber sau alte versiuni bombastice pentru o nouă linie tradițională. Până acum, în România de după 1944, s-au manifestat mai ales tradiții de bombăneli și nu de bombardări. A fost o rezistență care nu a reușit, sub regimul de teroare comunist, să mobilizeze, cum se zice, masele. Teroarea comunistă, cominternistă, ne băgase frica-n oase. Apoi societatea invadată de ofițeri de securitate în tandem cu informatorii a stabilizat frica, dându-ne impresia că se știe tot ce gândim sau plănuim. Nu era adevărat, dar noi, ăștialalți, nu știam adevărul.
Pentru bombe, bombănitori au fost vreo doi evrei anarhiști-sioniști pe la Senat, la început de secol XX. Dar asta a fost demult. Pentru bombardări avem tradiția rusă - 1941, tradiția americană - 1944.
Mămăliga a explodat o dată la 1989 dar nu se știe nici acum cine a inclus trinitrotoluenul în mălai și nici cine a aprins fitilul bickford.

Nu vreau bombe umane care ucid ci bombe umaniste, care să ne scoată din amorțeală. Aștept provincia.
Dan Culcer

luni, 1 august 2011

Ideologi, provocatori și slugoi. Despre «acumiști», ca neopolitruci

Discuțiile în jurul provocărilor lansate sub semnături diverse pe ACUM.TV sunt inutile. Nici o logică a polemicii nu funcționează, nu se aduc argumente și atunci când se aduc ele se bazează pe anacronisme sau prejudecăți, adesea din ambele părți. Nu mă interesează dacă fostul disident Stefan N. Maier îl consideră, în consens cu Petru Clej, antisemit pe Eminescu. Nici că Moses Rosen și tagma au reușit să blocheze, sub un regim nazional-comunist de paradă, terminarea ediției eminesciene, cinci decenii.
Nu asta e problema.

Problema era, atunci când a fost scrisă poezia Doina (De la Nistru pân-la TIsa) ca și toate articolele eminesciene privitoare la chestiunea israelită sau a Orientului, că România fusese invadată de o populație alogenă și că această invazie făcea rău cetățenilor români ai acelei țări, prin exploatarea fără limite, prin cămătărie, prin incitarea la alcoolism, cu alcool fabricat clandestin, în cadrul unui conflict de interese care nu era liber negociabil între părți, din pricina imixtiunii violente și a șantajului operat de imperii sau state cu politici imperialiste, care voiau să controleze Gurile Dunării, una din cheile comerțului spre Orient și blocau invazia de sărăcie spre Vest a populației din Zona de Rezidență a Imperiului țarist rus, prin fixarea sărăntocilor evrei la periferia Europei.
Patriotismul poetului era rezultatul unei alegeri întemeiate pragmatic, după principiul funcțional și azi : decât să moară mama mea, mai bine să moară mama lui, dacă situația, pe care nu eu am creat-o, mă obligă să aleg. Este o dilemă tragică pentru un om de bine, cum era Eminescu, dar nu se putea extrage din acest context istoric.
Clej, Maier, Laszlo, Sabin Gherman, Ivancu se fac că nu observă asemănarea esențială, nu superficială, între cele două epoci și în numele unor principii transnaționale sau restrâns comunitare (ardelenisme) se aburcă pe tribune de unde dau lecții celor slabi de înger. Mistifică contextele, le ignoră, le falsifică sau le manipulează cu nerușinare. Maier nu admite scuze pentru xenofobie în nici o epocă. Dar admite, implicit, toate acțiunile de agresiune politică, demografică și economică care au provocat și provoacă xenofobia. Pentru ce? Fiindcă e solidar cu agresorii? Muscalii au invadat România, nu românii Rusia. Sau nu este așa?
Nu înseamnă că acești sicofanți nu produc uneori fragmente critice valabile, dar ideologia care le subîntinde este una antiromânească, fiindcă ei presupun că principiile în numele cărora perorează dânșii ar aduce o substanțială îmbunătățire a condiției românilor. Ceea ce nu poate fi dovedit. Pentru moment, cele două decenii de restaurație dovedesc, cu cifrele la îndemână, contrariul. Nu e vorba de a regreta trecutul recent, ci de a respinge cu toată hotărârea prezentul, cu regulile impuse de centre de putere imperialiste, cu valorile sale de import, care au indus o mare parte a distrugerii, a devalizării României, prin împletirea complice a intereselor străine cu interesele unor români colaboraționiști.
Problema antisemitismului lui Eminescu este falsă și modul în care se prezintă chestiunea de către Clej, prin citarea poeziei Doina (De la Nistru pân-la Tisa), este un caz tipic de manipulare, de decontextualizare. Prin acest lucru Clej se dovedește fie un redus mintal, fie o slugă.
Eminescu nu avea nici un motiv să accepte ca pe o fatalitate invadarea Moldovei de către o seminție migratoare (vezi Youri Slezkine, Le siecle juif și Soljenițîn, Două secole împreună), nici exploatarea și devalizarea României de către străini, cum nici devalizarea ei de către unii români, complici sau nu cu străinii. Dar alegea să se ocupe cu milă și plângere de soarta românilor, în acest context, și alegerea lui era perfect îndreptățită. Ca și a mea, acum.
Statisticile arată clar situația de atunci, de după 1850. Un regim de invazie în Moldova. Să citească indivizii citați mai sus, hărțile publicate mai nou de Carol Iancu, Răzvan Pârâianu, sau cele vechi editate de Radu D. Rosetti, ca să vadă că în decurs de o jumătate de secol românii moldoveni au devenit minoritari în propriile lor orașe sau târguri, cu tot ce înseamnă control al alogenilor, de cultură rusă sau germană, de moravuri diferite, comunități închise în ghettouri asumate sau impuse, asupra vieții economice, a prețurilor, a exportului și importului, ulterior a învățământului superior etc. Reacția de apărare, în astfel de cazuri, este normală și necesară.

Cei care subminează, în condițiile actuale, coerența socială, solidaritatea comunitară, care susțin soluțiile individualiste, liber-schimbiste, sunt în mod obiectiv, dușmani ai românilor. Detaliile, ca și aparenta bună-intenție critică, nu mai au aici importanță.
România are nevoie de o politică echilibrată în care interesele colective să fie prioritare până ce se reduce efectul individualismului dirijat de importatorii de ideologie, care au adus biblia lui Hayek, bursele lui Soros, ongeurile cu teoriile despre democrația minoritarilor, care ascund iredentisme, despre meltingpot, și distrug mitologia națională, de care mai este nevoie, ca să nu devenim o pastă modelată de oameni pentru care nu existăm decât prin consum, credit, forță de muncă ieftină și tăcere supusă.

O economie dirijată și planificată, în parte, ar fi redus, după 1989, dezastrul supraproducțiilor locale, al dependenței excesive de importuri, în domenii vitale.
Iar acum, când milioane de români au ajuns să lucreze în străini, după ce toată industria României a fost stârpită sub diferite pretexte, dintre care privatizarea obligatorie a fost cel mai nociv, nici nu mai știm dacă neamul are vlaga de a se scoate din mocirlă. Efectul combinat al supunerii sub ceaușism cu acela al destrămării sociale produse de restaurația individualismului capitalist este notoriu. Să sperăm că nu și ireversibil. Ideologiile au efect dacă sunt susținute de bani sau prin izolare. De izolarea comunistă am scăpat. E nevoie să ignorăm ideologiile «acumiste». Și să gândim cu al nostru cap, în baza organicismului eminescian, soluții proprii pentru interese proprii. De ceilalți, să se ocupe Clej și ceilalți.
Nu înseamnă să ne izolăm ci să stabilim priorități. Colaborarea se poate construi pe bază de egalitate. Nu merge într-o Europă unde sunt câțiva dulăi îndestulați și mulți căței înfometați.
Eminescu a semnalat un pericol și a sunat adunarea. Soluția eminesciană nu a fost practicabilă. Nici nu este practicabilă în așteptarea unui Făt Frumos și salvator. Acum românii sunt mai greu mobilizabili iar complexitatea lumii noi cere multe capete reci colaborând cu cele fierbinți, lucizi cu spirite puternice, organizate în rețele orizontale. Nu mai putem tolera gândemele emise de capetele seci ale politicienilor pe care i-am ales, amăgiți de discursuri populiste și de foame.
Dar «națiunea care separă întelepții de războinici va avea lași care să cugete și proști care să lupte.»
Dan Culcer



Petru Clej crede că această poezie ar fi dovada xenofobiei și antisemitismului la Eminescu. Individul nu cunoaște istoria românilor. Articolele sale sunt meșteșuguri de tâmpenie.
Eu cred că poemul este expresia disperării și descrierea tragică a unei realități trecute.

Doina (necenzurată)

De la Nistru până Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’la Mare
Vin Muscalii de-a cãlare
De la Mare la Hotin
Calea noastrã ne-o atin
Si Muscalii si Calmucii
Si nici Nistrul nu-i înneacã
Sãracã tarã, saracã!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveste ‘nvatã pruncii
Si sub mânã de jidan
Sunt românii lui Stefan.
Vai de biet român sãracu
Cã’ndãrãt tot dã ca racul
Fãrã tihnã-i masa lui
Si-i strãin în tara lui.
Din Brasov pân’la Abrud
Vai ce vãd si ce aud
Stãpânind ungurul crud
Iar din Olt pânã la Cris
Nu mai este luminiș
De greul suspinelor
De umbra strãinilor,
De nu mai stii ce te-ai face
Sãrace, român, sãrace!

De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Si s-așeazã pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboarã paserile toate
De neagra singurãtate
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Codrul geme si se pleacã
Si izvoarele îi seacã
Sãracã, țarã, sãracã!

Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vazã zi cu anii
Și sã-i scoatã ochii corbii
Sã rãmâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prãpãdi-l-ar focul jalei
Sã-l arzã, sã-l dogoreascã
Neamul sã i-l prãpãdeascã,
Iar cine mi-a fost misel
Seca-i-ar inima ‘n el,
Cum dusmanii mi te seacã
Sãracã, tarã, sãracã!

Ștefane, Mãria Ta,
Lasã Putna, nu mai sta,
Lasã Arhimandritului
Toata grija schitului
Iara grija gropilor
Dã-o-n seama popilor
La metanii sã tot batã,
Ziua toatã, noaptea toatã,
Sã se-ndure Dumnezeu
Ca sã-ti mântui neamul tãu…
Tu te-nalțã din mormânt
Sã te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând
Adunându-ti flamurile
Sã se mire neamurile;
De-i suna din corn o datã
Ai s-aduni Moldova toatã
De-i suna de douã ori
Vin si codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oarã
Toți dusmanii or sã piarã
Dati în seama ciorilor
Si-a spânzurãtorilor.

Stefane, Mãria Ta,
Lasã Putna, nu mai sta
Cã te-asteaptã litvele
Sã le zboare tigvele
Sã le spui motivele
Pe câti pari, pe câti fustei
Cãpãtâni de grecotei
Grecoteii si strãinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar țara pustia
Și neamul nemernicia
Cum te pradã, cum te seacã
Sãracã, țarã, sãracã!