vineri, 22 iulie 2011

Holocaust românesc? Cine definește și prin ce se definește specificitatea etnică?

Folosirea corectă a limbii române a devenit facultativă sau ne aflăm în fața unei noi manifestări a propagandei și manipulării? Autorii textului de prezentare, Victor Gavril și Flavia Drăgan, sunt niște ziariști analfabeți sau execută ordine fiind, ca și Alexandru Florian, în slujba unor patroni propagandiști ?
Copiez mai jos conținutul unei prezentări video de pe situl ziarului România liberă.
Folosirea adjectivală a cuvântului «românesc» este, aici, un abuz de limbaj. Nu există nici un argument care să permită afirmația că ar exista o specificitate etnică determinabilă și definibilă a unei astfel de abominații. Nu se spune și nu se poate spune holocaust nazist, german, holocaust unguresc. Ar fi un contrasens. Deci nu se poate spune și scrie «holocaust românesc» decât în sensul în care ar fi vorba de un holocaust în care victimele ar fi fost români. Este limpede, din discursul rezumativ și dogmatic al lui Alexandru Florian, că nu la un astfel de holocaust se referă. Nu asta este sarcina și motivația vorbirii sale.
«Alexandru Florian, director al Institutului pentru Studierea Holocaustului Românesc, descrie pesisajul politic românesc din perioada de dinaintea mareşalului Antonescu, atunci când se presupune că ar fi fost puse bazele holocaustului românesc.
Alexandru Florian aminteşte în interviul acordat romanialibera.ro despre gărzile legionare, a căror ideologie cuprindea şi antisemitismul. Florian mai spune că în perioada holocaustului românesc au fost date peste 90 de legi cu caracter antisemit.
Cu privire la acţiunile mareşalului Ion Antonescu, Florian consideră că acesta poate fi considerat antisemit, mai ales având în vedere faptul că "Antonescu a spus într-o şedinţă de guvern faptul că ar fi fost crescut cu ură faţă de evrei, de turci şi alte minorităţi".
VEZI ŞI Ce s-a întâmplat în perioada celor trei pogromuri româneşti»

Evident, nu se citează ce a spus și în ce context a făcut Ion Antonescu o astfel de afirmație. Ar fi fost prea mult, dar propaganda are nevoie de scheme ca să fie eficientă. Dan Culcer

joi, 21 iulie 2011

Gheorghe GRIGURCU.Un partizanat păgubos

Reproduc integral răspunsul elegant al criticului Gheorghe Grigurcu la insinuările partizane ale lui Laszlo Alexandru, unul din «filosemiții» oportuniști apăruți din te miri ce considerente de carieră sau din convingeri induse și transformate în filtre ideologice.
În ce mă privește, ipoteza bunei credințe acestor inși nu mi se mai pare verosimilă, ca altădată. Ori că este vorba de o prostie neagră, ori de un soi de «partizanat păgubos», cum scrie Gheorghe Grigurcu, buna credință a celor care își oferă condeiul este exclusă, fiindcă văd că nu au bunul simț să asculte altera pars sau să se îndoiască, nedogmatic, inteligent.
Așa cum funcționează acum, pe această temă, sunt simpli distribuitori de etichete de lipit pe caiete școlare. Școlarii, adică mai tinerii sau mai vîrstnicii pe care îi admonestează uneori chiar cu bețigașul, au destul spirit critic și sunt mai bine informați decât profesorașii.
Dan Culcer

Un partizanat păgubos de Gheorghe GRIGURCU

„Mi-a mărturisit în taină că e filosemit.
L-aş fi preferat neutru” (F. Aderca).

De la o vreme, interesul susținut al lui Laszlo Alexandru (demn de o cauză mai bună, întrucît e vorba, în vederile d-sale, de o revistă „provincială”) îl constituie Acolada. O conspectează, biata de ea, pagină cu pagină, o întoarce pe toate fețele, compară rubricile între ele printr-un joc de oglinzi paralele, bombănind mereu, apoi o ia de la capăt, doar-doar va mai găsi vreun cusur ce i-a scăpat la prima vedere. Grija d-sale de căpetenie e de a-i înmulți slăbiciunile la pătrat, la cub, dacă se poate, iar dacă nu, de a le inventa. Ce, numai poezia sau proza au dreptul să opereze cu ficțiuni? De ce nu şi polemica? Aşadar polemistul absolut (nume de rezervă: criticul „pam-pam”, ca să ne servim de materialul clientului) ține morțiş să acrediteze „absurditatea” unui comentariu al meu, închinat unei cărți a lui Nicolae Florescu, Înapoi la Aristarc, vol. II (respir uşurat: acum e vorba doar de „absurditate”; altă dată mi se reproşau „absurdități aiuritoare”).
În principal, d-sa ne acuză de „antisemitism”. De faptul că am cutezat a numi o seamă de scriitori evrei care s-au pus în slujba propagandei comuniste, cu o prestație atît de bine cunoscută ca atare, încît bănuiesc că marele regret al interlocutorului meu îl constituie neputința de a-i scoate basma curată. Regretăm şi noi impasul d-sale, dar asta e situația. Metaforizînd strepezit, Laszlo Alexandru îi numeşte pe evrei indivizi cu „platfus”. Deşi nu e foarte măgulitor pentru ei, fie şi aşa. De mai multe ori se ivesc sub pana polemistului absolut erori de atribuire pe care, iată, pentru a nu-l zdruncina prea tare din capul locului, suntem dispuşi a le considera pagube colaterale: „Bunăoară Z. Ornea e un «remarcabil istoric literar», dar, vai, «incapabil să poarte un dialog», din cauza platfusului. Sau iată activitatea de la Yad Vaşem a lui Leon Volovici, care «deformează realitatea istorică în prezentarea contextului interbelic românesc», în funcție de interesele sale de om cu platfus, atunci cînd editează Jurnalul lui Mihail Sebastian”.
Nici N. Florescu nici subsemnatul n-am indicat „platfusul”, adică originea iudaică, drept sursă a insuficiențelor în chestiune. Ni se atribuie fărîme din fantezia efervescentă a polemistului absolut. După cum nu mai puțin frapantă ni se prezintă o altă atribuire vînjos adusă din condei pe un făgaş convenabil acestuia: „Alți şi alți scriitori cu platfus, care îşi permit să dea «lecții politice poporului român» sunt veştejiți de vajnicul luptător de la Acolada: I. Ludo, Ury Benador şi I. Peltz (din perioada interbelică),  Baranga, Davidoglu, Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Crohmălniceanu şi mulți nenumiți care «fac aceeaşi treabă de lichelism»”. Infamul care a emis atari aprecieri nu e nici N. Florescu, nici cel ce scrie prezentele rînduri, ci un evreu de bună credință, rabinul Dr. David Şafran, după cum rezultă clar din textul nostru. Se mai întîmplă să încurcăm borcanele, nu-i aşa? „Platfusul” şi „antiplatfusul” ne pot juca renghiuri…
Fondul chestiunii e însă altul. Laszlo Alexandru se erijează în postura de pledant al cauzei evreieşti cu atîta zel încît trece peste nişte considerente elementare, plutind extatic în imaginarul d-sale absolutoriu. Realitatea, aspra realitate, statistic probantă, e cea a participării unui număr mare de evrei la aparatul de control şi orientare (recte subjugare, fără drept de apel) a culturii româneşti din perioada 1945-1965, număr flagrant disproporționat cu cel al procentului minorității respective în România. Număr depăşind frecvent procentul majoritarilor.
Personal, mă simt departe de ura interetnică. Nu numai în legătură cu evreii, ci şi, de pildă, cu maghiarii, priviți acum chiorîş de „omul nou”, produs în maleficele laboratoare ideologice, supraviețuitor, în plină putere, pînă în ceasul de față. Comentariul meu pe acest subiect n-aş crede că e „duplicitar” şi nici purtător de „perfidie”, deoarece m-am rostit totdeauna cu franchețe. Se află în discuție un aspect al fenomenologiei social-politice din prima perioadă a funcționării comunismului în țara noastră, cu suportul cel mai obiectiv cu putință, de factură matematică. Scrie polemistul absolut: „Gh. Grigurcu îşi grupează țintele mai întîi după originea lor etnică, şi abia apoi după concepțiile sau faptele lor”. Dar „țintele” nu s-au grupat astfel singure? N-au ele o pondere numerică elocventă prin ea însăşi? Situația poate fi interpretată într-un chip sau într-altul, dar în nici un caz nu poate fi negată. Nu se află în obiectiv, sub condeiul meu cel puțin, „accentuarea culpei evreilor şi ascunderea în peisaj a vinovăției româneşti”, întrucît am scris, cutez să afirm, în pagini de oarecare notorietate, şi despre scriitorii români colaboraționişti, cum ar fi Adrian Păunescu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, C.V. Tudor ş.a. E o delicioasă născocire pro domo aserțiunea absolutului că „şefii comunismului românesc sunt pitiți pe după piersic, iar secunzii lor vremelnici, rapid îndepărtați de la pîrghiile de decizie, ne sunt agitați ostentativ pe sub priviri”.
Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu au avut parte în scrisul subsemnatului de judecățile aspre care socotesc că li se cuvin şi, din cîte ştiu, nici un analist onest nu i-a menajat pentru ca, în schimb, să-i „diabolizeze” pe cei cu „platfus”. Dacă ultimii au predominat într-o îndeajuns de lungă perioadă, pătrunzînd şi în istoriile literare recente, sub etichete nu o dată excesiv măgulitoare, nu e vina analiştilor respectivi. Scociorînd detaliul pe care l-ar vrea din răsputeri compromițător, Laszlo Alexandru se arată surprins că „s-ar putea vorbi despre «epopeicele  vremuri ale Anei Pauker», în locul celor ale lui Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu”. Ei, ce săi faci! Vîrsta mai tînără nu i-a dat, din norocire, prilejul de a le cunoaşte pe piele proprie şi, din nefericire, nici nu-l îndeamnă la o atitudine mai încrezătoare față de cei ce le-au trăit. Suficiența circumspectă mă tem că nu e un sfetnic bun. Exista, în anii îndepărtați, o lozincă de mare circulație, ai cărei glăsuitori n-aş crede că voiau a-i face în ciudă lui Laszlo Alexandru, avant la lettre: „Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji”. „Neînfricata” Ana, cea cu legături în cercurile comuniste cele mai simandicoase din Moscova ca şi din Occident, se afla prin urmare în frunte. Dacă preopinentul nostru, cu riscul de a-şi contraria linia ultrafiloiudaică, nu acceptă drept figură emblematică pe Ana Pauker, e o chestiune care îl priveşte…
Alte linii sofistice ale lui Laszlo Alexandru îi pun, iarăşi, la grea încercare coerența demonstrației: „Dar de ce să fie oare mai relevantă proveniența evreiască a lui Silviu Brucan, de pildă, în comparație cu abuzurile sale comuniste, totalitare? Dacă Grigurcu nu le dovedeşte cititorilor săi – în mod mai presus de orice îndoială – că Brucan a acționat, în anii ’50 ai secolului trecut, în calitate de evreu şi nu în calitate de stalinist impenitent, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite”. În primul rînd, n-am susținut niciodată că repulsivul personaj, odinioară unul din acuzatorii furibunzi ai liderilor opoziției democratice la abuzurile puterii comuniste şi, mai încoace, unul din autorii masacrului de după fuga lui Ceauşescu, alături de Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, ar fi activat „în calitate de evreu”. Dacă lui Laszlo i s-ar năzări că laud un scriitor pentru că are ochii căprui şi-l refuz pentru că are nasul acvilin, ar fi treaba d-sale intimă. Dar dacă-l obsedează „proveniența evreiască” ori, să zicem ca d-sa, „platfusul” unor nomenclaturişti ori condeieri afiliați puterii comuniste, atunci să stăm strîmb şi să judecăm drept. Etnia nu reprezintă, nu se cade a reprezenta o temă tabu. Fie că-i convine sau nu polemistului absolut, particularitățile psihologiilor naționale au devenit de mult locuri comune, formule de amplă circulație în mentalul umanității, a căror reamintire nu implică neapărat o ierarhie, o execrare, în duhul intolerant al unui Gobineau sau al unui Alfred Rosenberg, a „raselor inferioare”. Pur şi simplu caracterizăm adesea un popor printr-o fişă generică. Astfel francezii sunt raționali şi libertini, italienii logoreici, familiari şi fanfaroni, spaniolii pompoşi şi vanitoşi, britanicii flegmatici, cu un umor sec, scoțienii zgîrciți fără pereche, ruşii mistici şi iubitori de pahar, germanii metafizici, interiorizați, cu puseurile de violență ale timizilor (v. Thomas Mann) etc. Dar evreii? Pe de-o parte minți agere, iscoditoare, creatoare, nu o dată la cotele cele mai înalte ale culturii, pe de alta adaptabili, marşînd la conjuncturi, în virtutea, de bună seamă, a unui pragmatism milenar, debitor istoriei lor zbuciumate.
Abili comercianți şi „gheşeftari”, comparabili doar cu armenii. Iată tipul evreului, caracterizat de G. Călinescu, învinuit, în momentul apariției Istoriei sale mari, de favorizarea elementului iudaic, în legătură cu Dobrogeanu-Gherea: „Se adaptează cu o uşurință uimitoare mediului, cu care nu voieşte să se confunde, rămînînd mereu un spirit instigator, subversiv, pe deasupra idealurilor restrînse ale unei națiuni.
Însuflețit de idei umanitare, el propagă colectivizarea proprietății, el însuşi dovedindu-se un foarte bun agonisitor de bunuri (…). Speculația lui e practică, din ordinea sentimentului şi a politicei (…)”.
Aşa s-ar explica participarea masivă a evreilor la întemeierea comunismului, la Moscova ca şi aiurea. E adevărat că unii dintre ei au ajuns victime în arena luptei acerbe pentru putere din mediile conducerii comuniste (la noi, Bellu Silber, la urma urmei şi „eroica” Ana Pauker), însă, în aceeaşi măsură, şi „vîrfurile” autohtone, care nu ezitau a se suspecta şi spiona între ele. Aici am putea indica cel mult o paritate.

Gheorghe GRIGURCU

luni, 18 iulie 2011

Clej Petru, un propagandist amator

Ziaristul Petru Clej se indignează că îi pomenesc numele, într-o postare de jurnal anterioară, intitulată Călătorie în Editocrație. "Se non è vero, è ben trovato în compania altui detestabil editorialist, comentator de doi bani, «filosoful» Bernard Henri Levy, unul din cei care, în Franța, pălăvrăgesc pe mai toate canalele politico-mediatice, de nu mai poți scăpa de ei, ca de râie.
Dacă totuși îi displace atât de tare compania, pot să-l pun în alte binoame, de ce nu Jacques Attali și Clej ?, sau Alain Finkelkraut și Clej ?, etc. Deși poate că are dreptate, i se face, astfel, o prea mare cinste lui Clej. Poate singur alege dintr-o listă de editorialiști ce se găsește câteva rânduri mai jos, în același text din care citează Clej, text pe care nu-l ține brăcinarul să-l discute în substanța lui, ca o expresie critică la adresa conformismului și atot-științei acestor inși care sunt, vorba ungurului, «minden sz???a kanál».
Petre Clej nu e atins decât dacă i se pomenește numele. În binomul inițial, cei doi se aflau la mare distanță de notorietate. Evident Clej știe de BHL, dar BHL nu știe de Clej. Nenorocirea mea este că îi știu pe amândoi și că amândoi mă plictisesc. Așa că, să nu se amăgească dl Clej, nu «ura patologică» de care se consideră el demn, nici măcar disprețul nu mă fac să-i pomenesc numele uneori în contexte polemice, ci natura tipică a discursului ideologic pe care îl ilustrează la capătul de jos, în context românesc. Că doar n-o să-l citez pe BHL !
Cât privește disprețul lui Clej pentru naționalism, ele este produsul tipic al confuziei dintre național-comunismul ceaușist și orice alt program de priorități românești organice și de rezistență constructivă, care nu au nimic de-a face cu secolul al XIX-lea. Clej și Burghele, unul din comentatorii articolului lui Clej, construiesc un model stupid, al unui naționalism paranoic și simplist, pentru ca apoi să-l combată cu succes și aplomb. E ușor să faci asta, dar miroase a propagandă de la o poștă. Să-i mai dau dlui Clej ceva bibliografie pe tema construirii discursului propagandei? Nu cred că mai merită efortul. E alfabetizat. O poate căuta singur.
P.S.
«De curând — scrie Petru Clej—, unul dintre cei mai vitriolici critici ai revistei ACUM și ai mei scria pe blogul său, citit de trei oameni plictisiți și un câine:» etc. Se pare că eu aș fi acela. Ce exagerare! Unii zic că nu am decât un singur cititor, pe Clej.
Acest unic cititor este un obsedat. Crede că singura mea grijă ar fi să verific, după expresia unui alt purtător de ochelari de cal, Laszlo Alexandru, «prepuțialitatea», respectiv etnia sau religia autorilor unor articole pe care le comentez critic. Gravă confuzie mentală care se manifestă, la Petru Clej, prin astfel de comentarii depuse pe acest blog : «Este interesant că neica nimeni Dan Culcer mă pune alături de Bernard Henri Levy. În ura lui delirantă, paranoică aș spune, îmi face această onoare. Ați uitat să adăugați înaintea numelui lui BHL termenul "jidan" folosit în mod uzual de indivizi de teapa dumneavoastră.»
Tipic proces de intenție!

Identitatea evreiască, românească, hotentotă sau karabagă poate fi una asumată, dar lipsa sau prezența ei nu-l face nici pe BHL sau pe orice alt autor, nici mai deștept, nici mai prost și nici mai puțin nemernic. Inclusiv pe Petru Clej. Iar autorii cărții pe marginea căreia notasem numele lui Clej, comentează oportunismul, camelonismul, prostia și nu etnia, religia sau rasa «editocraților».
Procesul de intenție și insinuările lui Clej nu merită mai multă atenție. Punct și virgulă. Bibliografie.
Începe să uite limba română dl Clej sau vrea să o inoveze cu «Vitriolicii» săi?? Cei trei plictisiți cititori ai mei și câinele mi-au transmis că sunt de acord cu profeția mea :  Clej va ieși la pensie fericit că și-a făcut datoria, a combătut naționalismul, în formula inventată de el, și va primi stipendiul pe care îl merită, ca supliment, ca să bea o bere într-un pub de pe cheiul Tamisei.
Dan Culcer