vineri, 20 mai 2011

Disoluția entropică a identității sau proiectul constructiv poliglot

Puțină istorie. Citesc un articol din 1883, scris I. G. Barițiu, fiul lui George Barițiu, semnat Camil, în «Observatoriul» din Sibiu :

 «Precum în numele libertății și al civilizațiunii s-au comis multe crime, precum în numele dreptății s-au comis și se mai comit multe ilegașități, asemenea s-au comis și se mai comit până în momentul de față multe păcate și nenumărate nedreptăți pe contul naționalităților nemaghiare, în numele ideii de stat maghiar și a unității politice a națiunii maghiare. Aceste două noțiuni sînt invențiuni proaspete ale guvernului și ale politicilor maghiari.»
« Cu toate că baza [...] istorică a vechiului stat austriac este federalismul, cu toate că regatul Sf. Ștefan este un stat federal, cu toate că dualismul însuși nu este decât o federațiune bilaterală între două state poliglote (s.n. d.c.), totuși vedem și simțim destul de amar că teoria modernă a dreptului de stat ungar nu voește să recunoască natura de stat poliglot al aceluia și susține și voește a decreta unitatea statului maghiar și a națiunii maghiare politice.»
«Pactul dualistic încheiat între Austria și Ungaria, după catastrofa de la Sadova, nu a desființat unitatea statului vechi austriac, pentru că atunci ar fi trebuit să desființeze și unitatea dinastiei și a armatei, și, prin urmare, cei ce au încheiat acel pact nefericit, adică baronul Beust și Francis Deak [...], nu l-au încheiat în numele națiunii politice austriace sau maghiare, ci în numele Austriei șu Ungariei ca state poliglote.»

Conceptul de stat poliglot mi se par interesant și nu l-am întâlnit până acum în acest context.
Stat poliglot nu înseamnă stat multinațional. Asta mi se pare clar. Putem accepta, ca soluție de detensionare, stabilă, pentru a evita, de pildă, efectele crizei de identitate a maghiarilor, speriați de absorbție, aplicarea concretă a unei definiții organizatorice pentru România, pe baza noțiunii de stat poliglot, ca o deziderata a unor minorități, din vecinătățile interioare. Dar nu poate fi acceptată trecerea forțată, cu efecte destabilizatoare grave, de la stat poliglot la stat multinațional, cu perspectiva modificării granițelor și deci a statalității, fie pe calea constructivă integratoare dar inegalitară-Uniunea European, fie pe cale distructivă, de dezmembrare în stătulețe provinciale, care a distrus Iugoslavia, e pe cale să distrugă Belgia. Tendința aceasta a produs depresiuni de forță și deci viduri geopolitice pe care marile puteri se grăbesc să le umple, să le cucerească economic și strategic.

Am să le explic unor parteneri de discuție maghiari că dezmembrarea e aducătoare de nenorociri, că o soluție poate veni  prin ridicare la alt nivel a discuției proiective, prin abandonarea modelelor retrograde și imaginarea negociată a unor soluții proiective superioare. Dar proiecția este valabilă și pentru România în raport cu Transilvania, Bucovina și Basarabia. Chiar cu Moldova întregită sau cu Bucovina, România nu va devenit un stat care să poată rezista presiunilor imperiale singur, știind că presiuni imperiale au suferit și suferă toate fostele state din lagărul socialist.
Egotismul naiv, al căutării unor soluții pe cont propriu, trebuie depășit, contextul nu mai este același ca în 1920. Ducerea până la capăt a construcției naționale nu mai este posibilă cu aceleași mijloace. Construcția identitară, pentru toate statele pomenite, nu se poate realiza decât dacă conflictualitatea inerțială, remanentă va fi eliminată. Dacă nu suntem în stare să negociem ca între parteneri egali, fiecare în parte și toți laoaltă vom fi fagocitați de purtătorii politicilor imperiale, ajutați de «cominterniștii capitaliști», despre care știm cu toții că nu ne vor binele, că ne cer doar supunerea, execuția oarbă, disoluția de consumatori acefali integrați, prin entropie globalizantă, în marea piață de desfacere a produselor fără identitate. Disoluția entropică a identății nu este singura soluție. Ne putem împotrivi prin unire.

Dan Culcer

joi, 19 mai 2011

La plecarea Ingeniosului bine temperat

Prozatorul Mircea Horia Simionescu a încetat din viață în această dimineaţă de 18 mai 2011, la vârsta de 83 de ani, la Bucureşti. Fie-i țărâna ușoară!
Mă gândesc adesea la acest scriitor împătimit, care fusese obligat multă vreme să facă niște lucruri pentru care nu se născuse, când de fapt vocația sa fusese aceea de cititor și, în subsidiar, aceea de scriitor.

Acum câtva timp, m-a sunat din România pentru a-mi cere acordul republicării unei cronici literare despre «Historia calamitatum», drept prefață la reeditarea uneia din bizarele, complexele sale construcții epice demne de o imaginară, imensă bibliotecă din Alexandria.
Într-un ziar citesc că «A urmat școala primară (1935-1939), apoi cursurile liceului de băieţi Ienăchiţă Văcărescu (1939-1948) în Târgoviște. S-a înscris în 1948 la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, întreruptă în anul al doilea din cauza situaţiei materiale precare, dar a absolvit-o în 1962, la fără frecvenţă.În anul 1943 face cunoştinţă cu Costache Olăreanu şi Radu Petrescu, viitorul nucleu a ceea ce se va numi (de cine se va numi?) peste aproximativ 30 de ani «Şcoala de la Târgovişte», care a deschis drumul postmodernismului românesc.»
Postmodernismului românesc (?) e o cutie de biscuți goală. Nu cred că merită să fie deschisă. Nu știu și nici nu vreau să știu ce este post-modernismul, cum nu știu ce este modernismul. Nici avangarda. Ni se impun niște pantaloni moșteniți de la vreun clun ratat, prea largi și demodați.



«Şcoala de la Târgovişte» e o formulă pe care am inventat-o, scriind acum vreo 30 de ani despre Radu Petrescu și Ion Negoițescu, într-o cronică din revista Vatra. Eticheta, ca orice etichetă, nu acoperă realitatea raporturilor complicate dintre autorii puși de mine sub aceeaş umbrelă. Unii au încercat să se dezbare de eticheta aceasta, le părea că nu li se potrivește. Nu se simțeau ieșiți dintr-o «școală», nici de sub mantau vreunuia dintre cei cazați de  mine sau de alții a la meme enseigne.
Vin cu precizarea pe care nu am făcut-o la timp. Mă gîndeam la o școală liberă, în afara oricărei constrîngeri, alta decât cea auto-impusă. Ei erau profesori lor înșile și școlari sîrguincioși care știau să explice nu ce scriu ci cum și-au propus să scrie. Cred că se va putea extrage din scrierile tuturor o adevărată didactică a scrisului de extraordinare constrângeri formale, dispărute, precum firele pretensionate, în masa betonului turnat, fire fără de care blocul ar rămâne beton tâmp, greoi, incapabil să-și manifeste frumusețea netedă, curajul de a urca spre cer și îndrăzneala de a rezista la cutemurele timpului.
Marele «teroretician» al betonului pretensionat, al blocurilor de cuvinte și de nouri a fost însă Radu Petrescu. Teroristul din blândul prozator se lasă văzut în postumele jurnale, unde nu se cruță și nu cruță pe aproape nimeni dintre conșcolarii celei mai coerente direcții literare postbelice din trecutul secol, cea care a reușit să se elibereze aproape total de constrângerile vremilor de teroare.
Se vor fi întâlnit deja în ceruri MHS și RP?

Dan Culcer

OPERA
Ingeniosul bine temperat, I Dictionar onomastic, Bucuresti, 1969; Ingeniosul bine temperat, II Bibliografia generala, Bucuresti, 1970; Dupa 1900, pe la amiaza, proze, Bucuresti, 1974. Rapirea lui Ganymede, Bucuresti, 1975; Jumatate plus unu, Bucuresti, 1976; Nesfarsitele primejdii, Bucuresti, 1978; invataturi pentru Delfin, Bucuresti, 1979; Breviarul, Bucuresti, 1980; Ulise si umbra, Bucuresti, 1982; Ingerul cu șort de bucătarie, povestiri, Cluj-Napoca, 1992; Povestiri galante, Bucuresti, 1994; Febra. File de jurnal (1963-1971), Bucuresti , 1998.

REFERINTE CRITICE

S. Damian, Intrarea in castel, 1970; V. Ardeleanul „uri", a „iubi", 1971; C. Stanes-cu, Cronici literare, 1971; I. Vlad, Convergente, 1972; G. Dimisianu, Valori actuale, 1974; M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 1974; Alex Stefanescu, Preludiu, 1977; C. Ungureanu, Proza si reflexivitate, 1977; N. Baltag, Polemos, 1978; F. Georgescu, Volume, 1978; M. Iorgulescu, Firescul ca exceptie, 1979; T. Popescu, Carti cu iesire la mare, 1980; M. Zaciu, Lancea lui Achile, 1980; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 10, 1980; N. Ciobanu, in Luceafarul, nr. 3, 1980; I Holban, in Cronica, nr. 35, 1980; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 17, 1980; P. Poanta, in Steaua, nr. 9, 1980;Al.I. Stefanescu, in Romania literara, nr. 7, 1980; D. Culcer, in Vatra, nr. 3, 1981; idem, Serii si grupuri, 1981; Ov. SIMIONESCU Crohmălniceanu, Critica noastră cea de toate zilele, 1981; M. Ivănescu, in Transilvania, nr. 11, 1982; I. Bogdan Lefter, in România literara, nr. 23, 1982; V. Podoabă, in Familia, nr. 5, 1982; Ioana Pârvulescu, in România literara, nr. 1, 1995; B. Cioculescu, in Luceafărul, nr. 2, 1997; Alex Stefănescu, in România literară, nr. 3, 1998.