sâmbătă, 19 martie 2011

Definiția vulcanologului. Pentru LA, platfusolog amator și filoplatfusist

Ofer această definiție vulcanologului, extrasă din Wikipedia, platfusologului Laszlo Alexandru. O pot traduce în românește, data viitoare, dar poliglotismul ex-polemistului LA, devenit slugă la dârloagă, pentru care lumea se împarte schematic în platfusarzi și antiplatfusarzi, îl va ajuta să studieze sensurile cuvântului care descrie toate aspectele acestei dificile meserii. Va fi poate convins să lase moarte jocurile de cuvinte debile de gen «vulcan-olog».
«Un volcanologue est un géologue spécialiste de l'étude des volcans. Il pratique une science, appelée volcanologie, qui tente de comprendre l'origine du volcanisme ainsi que le mécanisme déclencheur des phénomènes liés, en particulier des éruptions volcaniques. Ces phénomènes pouvant être dangereux pour les populations vivant dans les régions actives, le métier impose souvent une forme de prédiction volcanologique et nécessite parfois l'entretien de relations étroites avec les autorités administratives en charge de la prévention et d'éventuelles évacuations en cas de danger. La profession comprend des risques, et certains volcanologues célèbres ont, à la manière du premier d'entre eux, Pline l'Ancien, mort durant l'éruption du Vésuve en 79, péri pendant leur travail, par exemple David Johnston, Maurice et Katia Krafft au XXe siècle

Cât privește contribuția evreilor (nu a tuturor, desigur, victime ale comunismului sioniștii, naționaliștii evrei deci, au avut parte de pușcărie adesea alături de legionari, de liberali, de țărăniști, deci de meseriași, de comercianți, de țărani, de muncitori, de studenți), la distrugerea României prin comunizare, la estropierea culturii române, prin cenzură și epurare, ea nu mai trebuie demonstrată.
Firește, nu au fost singuri, au avut nevoie de colaboraționiști locali notorii sau nevăzuți, de genul Al. I Ștefănescu, fiindcă nu se poate fără slugi, fără cozi de topor. Cultura română, pe care platfusiștii o masacrau fără jenă, nu era cultura lor. Cultura lor era fie incultura (mai rar, fiind mulți școliți printre ei) sau cultura germană, pe filieră idiș, fie cea rusă, pentru agenții evrei-basarabeni sau evrei-ucrainieni, eventual. Cultura lor era, în cel mai bun caz ebraică, dacă trecuseră prin școlile comunitare. Invadatorii comuniști erau agenți de origine străină, mai ales evrei, deci «plafusiști», cum îi numește filoplatfusistul LA. Invazia, efectele ei sunt deja studiate și vor fi și mai bine studiate dacă se vor publica arhivele secției de propagandă și agitație, unde deja în anii 50 se dădea o luptă surdă între direcția național-comunistă și cea cominternistă, internaționalistă, distrugătoarea continuității culturale pe baza lozincilor revoluționare, despre cultura burgheză, reacționară, fascistă, despre asanarea necesară, a acestei culturi a cărei vină principală era că e românescă și nu sovietică sau măcar rusească, sub acoperișul teoriei celor două culturi (de care a abuzat și Mihai Ralea, moldovean neaoș și colabaraționist năimit, cu unele gesturi ambigui, cum a fost analiza sa din 1955 intitulată Raport asupra atitudinii intelectualilor față de regim și a calității producției intelectuale.)
Originea etnică a politrucilor a influențat activismul lor și excesele negativiste. Nu e vorba doar de cei vizibili ci mai ales de cei invizibili, de la nivelul Direcției Generale a Presei și țipuriturilor/tipăriturilor lozincarde.
Așa că, încă o dată, recomand polemistului care nu mai citește ci repetă papagalicește fraze despre conflictul din platfusarzi și antiplatfusarzi, să abandoneze această schemă de gândire și să reia școala.
Cu bunăvoință, încă, Nenea Culcer

P.S. LA schimbă macazul (vezi textul său de mai jos). Intervențiile sale au două direcții.
1) Discreditarea acelora care continuă critica perioadei inițiale a bolșevizării și colonizării României, și arată rolul nefast al unor evrei comuniști în cultura din România, după 1944, distrugerile pe care le-au inițiat, patronat și executat, din dorința «nobilă», dirijată de cei care le erau patroni, de a ne salva cultura de efecte notorii ale naționalismului, anticomunismului, fascismului, cosmopolitismului sau avangardismului (adică de opera lui Kogălniceanu, Eminescu, Iorga, EmiI Cioran, Mircea Eliade, ba chiar și Eugen Ionescu).
2)  Blocarea recuperării și valorificării culturii naționaliste din România. Am și eu destule rezerve față de această zonă a culturii române, unde dogmatismul și excesele retorice au făcut ravagii, ca să nu vorbim de actele politice ale unor dintre liderii acestei direcții, dar de aici până la susținerea unei noi interdicții este cale lungă, în cazul meu. Nu și în cazul lui LA care are o certă vocație de cenzor. Când vor apare noi oportunități de oportunisme lucrative, îl voi anunța. Până atunci, să se mulțumească cu excursiile plătite de noii săi sponsori.

Sigur, aceiași evrei comuniști sau alții ceva mai tineri au făcut efortul dirijat să recupereze elementele recuperabile din cultura lor, literatura idiș (I. Ludo, Salom Alehem, I. Peltz) și avangardismul s-au bucurat de un tratament special, Fundoianu, Voronca, Sașa Pană, fiind mai repede reeditați în România comunistă decât Iorga sau Eminescu.
Afirm că această acțiune divergentă, pe linia unei literaturi minore, elitară, pseudorevoluționară, a fost de fapt o diversiune organizată, în anii de după 1958, unde s-au regăsit solidari comuniștii evrei și evreii necomuniști. S-a instaurat o falsă urgență a recuperării acestor valori, valori secundare, excentrice față de direcția tradițională și statornică a culturii române, dar valori, totuși, desigur, orientare acceptată de majoritatea criticilor activi ai anilor 60-70, prin compensație, în lipsa posibilității recuperării valorilor cardinale, deja citate mai sus.
Ilarie Voronca a fost reeditat în 1961. Nu sunt de regretat aceste reeditări. Repet, este vorba de valori. De autori evrei care și-au scris o parte din opera lor poetică în limba română și prin aceasta fac parte din literatura din România. Regretabilă și gravă prin lentoare și blocaje este întârzierea reeditării literaturii române. Imense dificultăţi se menţin în cazul operelor complete ale lui Eminescu sau Rebreanu, de pildă.
Nu e vorba de a imputa toate aceste blocaje doar politrucilor evrei, jocul combinat al alergiei la legionari, de care au dat dovadă comuniștii români și evrei, este implicat în ambele cazuri. Cum ştim, romanul lui Liviu Rebreanu, Gorila, a fost interzis sub pretextul că ar prezenta cu simpatie mișcarea legionară, publicistica lui Eminescu era acuzată nu doar ca antisemită ci și fiindcă fusese considerată de legionari un catehism politic național.


Ei și, pot oare bloca, în mod normal, astfel de considerente, publicarea operelor complete ale unor autori?

Ei, da, pot, dacă își vîrâ nasul rabinul roșu, Moses Rosen. Comunismul național a fost abhorat de «culturnicii» evrei, de la Ov. S, Crohmălniceanu la Paul Cornea, de la Maria Banuș la Nina Cassian dar și de scriitori evrei din România, de tipul lui Norman Manea, care nu au avut niciodată un rol politic de prim-plan, precum precedenții, dar care se întâlnesc, prin evreitatea lor recuperată sau neuitată, cu primii, într-o frumoasă devălmășie anti-național-comunistă, nu și anticomunistă. Anticomunismul lor, cât există, se numește antistalinism, ca și la o parte a evreilor criticaștri ai comunismului. Pseudonimul unei așa-zise devieri, pentru ei, care lasă neștirbită valoarea «visului comunist al omenirii progresiste» la care aderaseră în junețe, chipurile, pe vremea când erau slugile uneori vag revoltate, dar mereu privilegiate ale colonialismului sovietic cominternist. Adevărata lor revoltă s-a manifestat, în România, dar și în URSS, atunci când și-au pierdut privilegiile. Dosarele de la CNSAS, ale mai tuturor platfusiștilor citați, stau mărturie.
Influența acestei «diversiuni avangardiste» se vede și acum. Revistele de cultură pentru export sunt pline de astfel de exemple. Centrele culturale românești publică și susțin «avangarda» veche sau nouă, o literatură derivată din literatură, fără nici o legătură cu lumea din care provin autorii, ca și cum ar fi important să dovedim unui Occident, care nu ne bagă în seamă, așa cum am dori, că avem și noi faliţii noștri, ba, mai mult, unii din faliții/avangardiştii noștri sunt mai vechi decât faliții lor, sursă de mândrie prostească. Rezultatul : îi recuperăm pe Isidor Issou, Fundoianu, cît de cît Ilarie Voronca, iar pentru prezent exportăm pornografie sub umbrela avangardei, la New York.
Problema adevărată și actuală nu este exportul de cultură ci crearea și menținerea unei culturi autohtone, refacerea învățământului dublu lovit de dogmatismul cenzurii ceaușiste și de reideologizarea globalistă și liberală. Ori noua proliferarea a traducerilor care, știm, nu crează o literatură, acționează în defavoarea autorilor români.
De peste o jumătate de secol se afirmă că evreii care controlau și îndrumau cultura română în anii dintre 1945 și 1965, ca de pildă Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Ion Vitner, Vicu Mîndra, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Ianoși, nu mai erau evrei, dar în acest caz și despre acoliții lor — George Ivașcu, Mihai Ralea, Dan Deșliu, Miron Radu Paraschivescu, Zaharia Stancu, s-ar putea afirma că nu mai erau români, fiind revoluționari, antitradiționaliști, revoltați contra autorității paterne (sau rabinice), etc. Se afirmă de către LA, deci, că doar antisemiții mai fac legătura între originile evreiești ale acestor activiști de partid, zice-se, «internaționaliști» și revoluționari. Este ceea ce încearcă să susțină LA. Fără probe.
Despărțirea apelor de uscat, a ideologiei de etnie nu se poate face.
Nu doar în cazul negativ, al țuțărilor și politrucilor evrei, dar nici în cazul activiștilor comuniști unguri, de genul lui Domokos Geza, altfel om de bună credință, ocupat prioritar să participe la recuperarea propriilor săi autori interziși de comuniștii cominterniști sau național-comuniștii români. Precizăm, totuși, că, pe vremea național-comuniștilor, a fost înființată Editura Kriterion, care a (re)editat, din literatura maghiară clasică și contemporană, aproape tot ce merita să fie. Cunosc și excepțiile ca și bătalia pe care a dus-o Domokos Geza cu cenzura, din care dosarele arhivate ale DGPT păstrează urmele pe care le-am studiat. Cenzura ideologică nu era însă mai îngăduitoare cu românii în toată perioada național-comunistă, cum ar fi unii minoritari tentați să creadă. Au existat fluctuații importante, care își așteaptă explicațiile.
Despărțirea ideologiei de etnie nu se poate face nici în cazul militanților români pentru recuperarea integrală a culturii române.  Dacă n-ar fi așa, ne-am fi putut trezi că Laszlo Alexandru, Z. Ornea sau Ion Ianoși militează pentru reeditarea integrală a lui Octavian Goga, a lui Nichifor Crainic, a lui Ovidiu Cotruș, a lui Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Vasile Voiculescu sau Radu Gyr. Nu avem știre să se fi întîmplat așa o revoluție în mentalitățile etnice ale respectivilor. În schimb, cultura română nu poate aștepta acordul sau diligențele unor persoane de acest gen și va trebui să se descurce singură, fără ajutorul lor dar, mai ales, fără să se lase terorizată de noii cenzori benevoli, de tipul Laszlo Alexandru.
Ostilitatea mea nu se manifestă față de tot ce nu e rrrrromân verde, ci față de slugoii de genul lui LA, pentru care filoplatfusismul este noua dogmă. LA are o singură scuză, e dreptul său să nu fie patriot român ci patriot de ce nație va vrea, se va considera sau va fi fiind. La liberă alegere. Poate chiar să nu fie patriot de niciunfel. Dar atunci să se ocupe de cultura mondială transetnică, dacă așa ceva există, sau de cultura sa preferată, cu prioritate și tenacitate și să mă lase să judec, perioda pe care nu a studiat-o și nu o cunoaște, cu probele ascunse sau interzise pînă acum, natura exactă a rolului comuniștilor evrei și a evreilor comuniști, în perioada scurtă dar cu efecte de lungă durată în care au tăiat și spânzurat la mine «în casă» și «în casa părinților» mei.
Repet, nu am afirmat niciodată că «evreii» sunt singurii vinovați, ba îi consider pe slugoii lor români sau de alte naționalități mai vinovați și mai blamabili. Dar nu am auzit nici un activist comunist evreu să-și fi făcut mea culpa pentru că a participat, plătit pentru asta, la epurarea bibliotecilor din România și a denunțat devierile ideologice ale colegilor naționaliști români. Tovarășii de genul lui Flavius Schaffer, au ieșit tihniți la pensie de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, după o carieră începută în 1945 sub direcția lui Al. I. Ștefănescu, alcoolic român, performer sexual mult iubit și lăudat de ilustra sa soață. 
Așa cum scrie Soljenițin în Două secole împreună (III, p. 103) : «Nu putem să nu evocăm acțiunea a numeroși bolșevici evrei care au lucrat în localități în calitate de agenți subalterni ai dictaturii și care au provocat numeroase necazuri populației țării [...], inclusiv populației evreiești. E cazul tuturor colaborașioniștilor de orice etnie, doar că «evreii cei mai dinamici se aflau în mijlocul evenimentelor și adesea în posturi de comandă.». Două secole împreună e o carte pe care, de-asemenea, i-o recomand spre lectura cu creionul în mână lui LA. (citatul este din G. Aronson, Evreiskai obscestvennost v Rosii v 1917-1918 gg (Opinia publică evreiască în Rusia în anii 1917-1918), MEE-2, 1968, p.16, )
Situația din primii ani ai revoluției bolșevice din Rusia se aseamănă cu cea de după 1945 în România printr-o similară invazie nestăpânită, ba chiar încurajată de ocupantul sovietic, a evreilor în posturi cheie, de conducere și de execuție spornică și diligentă.
Statele de funcțiuni, ale nomenclaturii de partid și de stat, de securitate, armată și miliție, de procuratură, multă vreme rămase inaccesibile, încep să fie studiate. Nu afirm că evreii au fost cei mai numeroși în toate zonele de activitate ale acestei perioade ci că ei au fost selectați, pentru zelul lor oportunist și pentru calitățile intelectuale în multe cazuri, în domeniile cheie. Ideologia făcea parte din aceste domenii. Destinul culturii române, noi și vechi, a fost vreme de două decenii, practic, în mâinile evreilor care dădeau tonul, redactau instrucțiunile de aplicare, selectau colaboratorii de care aveau nevoie pe bază de solidaritate etnică nedeclarată dar evidentă pentru cei care se aflau în afara cercului. Toate astea se probează în arhivele CC al PCR. Inclusiv pentru prima parte a perioadei național-comuniste, adică imediat după 1964. Indivizi de genul Ion Ardeleanu, Ștefan Voicu, Miron Constantinescu au rămas pe loc sau au fost au recuperați, au început să execute, cu variațiuni, instrucțiunile noului patron.
Nu am spațiul să fac liste și să structurez organigrame. E materie pentru cărți nu pentru polemici între blogari.
Ceea ce mă plicitisește la LA este incultura sa, într-un domeniu în care se tot strofoacă să-și dea cu părerea, să execute disociații, complexul de inferioritate și de vinovăție pe care vrea să-l transmită altora, etnismul său mascat de un cosmopolitism la modă. La mine nu trece. Cunosc România mult mai bine decât LA, deci depărtarea este un avantaj,  deosebesc mai bine iarba de găinaț, deși ambele sunt verzi.
Dan Culcer



Plictiseală

« Filed under: Laszlo Alexandru — Tags: , , , — laszlo @ 12:17 pm
Asist de cîtva timp, pe firul internetului, la revărsările de rrrromânism deşănţat ale unor scriitori exilaţi (Paul Goma, Dan Culcer etc.) Aceştia, totodată, asumă şi obligaţia de a-şi flutura ostilitatea faţă de tot ce nu-i rrrromân verde.
Am şi eu o întrebare nevinovată. Păi, neicusorilor, dacă ne iubiţi aşa de mult, de ce-aţi fugit aşa departe? Ţărişoara vă doreşte. Faceţi-ne o vizită şi mai ostoiţi-vă fanatismele. Compensarea prin adulare poate fi o soluţie individuală pentru voi, din depărtare. Dar pe mine mă plictiseşte.»


Texte de referință scrise de Laszlo Alexandru:

M-am simţit obligat să recitesc proza cu titlul de mai sus, a lui I.L. Caragiale, pentru a pricepe cum decurge schimbul de idei din zilele noastre.
“Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie: – Hei, mă, din casă! – Cine? – Tu! – Eu? – Păi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eu? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Ştiu eu ce scrisoare? – Trebuie să plăteşti! – Ce, mă? – Cum, ce? – Ce să plătesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eu? – Păi tu. – Ce porto, mă? – Iaca, porto. – Cum aşa? – Păi, ştiu! – Nu-i plătită? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, măi! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Porto. – Cît, mă? – Ce cît? – Cîţi bani, mă? – 15. – Cum 15? – Păi. – Dar de ce, mă? – Nu ştiu. – Iaca 15. – Aşa. – Ei, dă-mi-o! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, mă? – Păi cine? – N-am adus-o. – Păi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i. – Cum asta-i? – Unde-i, mă? – Cine? – Scrisoarea. – La primărie. – Ba la dracul! – Ba, aşa. – Păi, cum? – Să te duci să ţi-o iei.”
Bunioară de un par egzamplu, eu zic aşa către Grigurcu: – Este o inepţie să-i analizezi pe stalinişti, în funcţie de apartenenţa lor la evreitate. Apare pe blogul său, dintre tufişuri, Dan Culcer şi-mi răspunde: – politrucii au avut un efect devastator în deceniile de după 1945. Eu zic: – nu originea etnică a unei persoane poate fi învinovăţită, ci adeziunea sa politică. Hop şi Dan Culcer, de colo: – staliniştii au cenzurat o mulţime de cărţi, la vremea lor (şi mă trimite să consult bibliografie în sensul respectiv!). Eu insist: – este absolut reprobabilă prezentarea parţială a realităţilor bolşevice, stăruindu-se pe evreii torţionari, dar fiind uitate victimele evreieşti. Fiind exhibaţi evreii din vremelnice funcţii secundare, dar fiind dosiţi românaşii de la vîrful piramidei. Sare şi Dan Culcer, de la poalele vulcanului olog: – Laszlo Alexandru de fapt aplaudă epurarea cărţilor, din perioada stalinistă; este el însuşi un cenzor nenorocit.
Nene Dane, vezi că ţi-a venit scrisoare la primărie. Să te duci să ţi-o iei.


August 25, 2010

Un vulcan olog

Filed under: Laszlo Alexandru — Tags: , , , — laszlo @ 11:19 am
Dan Culcer scapă şi el două vorbe năcăjîte despre opiniile mele. Cu cîteva luni în urmă, făceam pe acest blog un tur de orizont, în beneficiul lui Mihai Iovănel, despre situaţia politică din interbelic. Gazetarul din capitală avusese impresia că legionarii deţineau monopolul exclusiv al extremismului de dreapta. În luarea mea de cuvînt, i-am explicat că tot la extrema dreaptă vehementă erau şi cuziştii (cu toate că ei aveau un conflict acut cu legionarii – et pour cause, îşi disputau acelaşi domeniu de interese!), şi finalul domniei lui Carol al II-lea, şi guvernarea lui Antonescu. Era o teribilă concurenţă pe extrema dreaptă, în acele vremuri.
Dan Culcer nu pare să fie de acord cu mine. Asta este, nu intru în schema lui de beatificare sforăitoare a dictatorilor români din secolul XX, după şablonul “Partidul – Antonescu – România!”. Absolventul roşcovan de la Academia militară Saint Cyr trebuia neapărat prezentat mai cu patru perechi, în comparaţie cu ceilalţi criminali din trecutul istoriei româneşti. “Ion Antonescu nu putea fi aliat cu nemții și italienii decît într-un sens absolut conjunctural, ca să asigure spatele frontului României”, protestează acum nostalgicul expatriat.
Păi, nene Dane, spatele frontului e în funcţie de încotro îndrepţi faţa! De pildă, dacă ataci spre Est, spatele e – logic – la Vest. Iar dacă te duci invers, atunci totul se schimbă. Şi cînd Antonescu poartă un război de cîţiva ani, alături de nazişti şi fascişti, îşi plimbă trupele pînă hăt către Stalingrad şi extermină – în mod premeditat, ca politică de stat – populaţia civilă evreiască din Basarabia şi Bucovina care a avut ghinionul de a-i ieşi în cale, să vorbeşti de “sensuri absolut conjuncturale” frizează caraghioslîcul (pentru a recurge la eufemisme). E ca şi cum mi-ai spune: da, e adevărat că am două urechi şi două mîini, dar e o chestie conjuncturală, că dacă mă năşteam găină, nu le-aveam!
Dan Culcer tot vîră pe internet diverse pastile trăznite, sub formă de “Jurnalul unui vulcan olog”. Măcar odată şi-a nimerit titlul. Dacă stai drept, în două picioare, şi le citeşti, vezi că bolboroselile lui resentimentare şchioapătă şi împroaşcă idei toxice.

O manevră transparentă a lui Gh. Grigurcu ţine de recalibrarea strategică a trecutului, prin accentuarea culpei evreilor şi ascunderea în peisaj a vinovăţiei româneşti. Pentru prima dată aflu – de la cuplul Grigurcu & Florescu – de faptul că s-ar putea vorbi despre “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. Pînă acum eu auzisem vorbindu-se de vremurile lui Gheorghiu-Dej şi de epoca lui Ceauşescu. Dar iată că, în diagnozele specialiştilor cu ochelari de cal, şefii comunismului românesc sînt pitiţi pe după piersic, iar secunzii lor vremelnici, rapid îndepărtaţi de la pîrghiile de decizie, ne sînt agitaţi ostentativ pe sub priviri. Pînă cînd Gheorghe Grigurcu nu le oferă cititorilor săi o perspectivă onestă, corect echilibrată, asupra comunismului românesc din secolul trecut, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.
Nu-mi rămîne decît să regret că admiratorul încăpăţînat al lui Nae Ionescu se apucă la bătrîneţe să refacă, pe cont propriu, o similară involuţie catastrofală, de la centrul adeziunilor politice către extrema spectrului. Şeful Cuvîntului: de la regalism la legionarism şi antisemitism. Şeful Acoladei: de la crezul democratic, occidental şi anticomunist – la venerarea fasciştilor interbelici şi diabolizarea evreilor.
Cea mai amară decepţie a mea din aceste zile şi săptămîni are o statură scundă, o siluetă subţiratecă, o vorbă molcomă şi poartă în buzunar buletinul de identitate al lui Gheorghe Grigurcu.

oate că e cazul să lăsăm deoparte exprimarea alegorică. Cititorii au înţeles deja că, acolo unde eu vorbesc despre oameni cu platfus, Gheorghe Grigurcu îi numeşte limpede pe evrei. Rar mi-a fost dat să citesc un text de o asemenea perfidie, care sub aparenţele cronicii literare include o amplă paletă de stratageme ale discursului antisemit.
Gh. Grigurcu îşi grupează ţintele mai întîi după originea lor etnică, şi abia apoi după concepţiile sau faptele lor. Aş putea subscrie şi eu la reproşurile pe care le lansează, nominal, la adresa unora dintre cei pe care îi enumeră. Dar de ce să fie oare mai relevantă provenienţa evreiască a lui Silviu Brucan, de pildă, în comparaţie cu abuzurile sale comuniste, totalitare? Dacă Grigurcu nu le dovedeşte cititorilor săi – în mod mai presus de orice îndoială – că Brucan a acţionat, în anii ‘50 ai secolului trecut, în calitate de evreu şi nu în calitate de stalinist impenitent, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.
Un amănunt deloc lipsit de importanţă ţine de faptul că, în timp ce unii evrei persecutau, alţii erau persecutaţi. Atunci cînd Silviu Brucan azvîrlea oamenii în puşcărie, Belu Zilber zăcea după gratii (şi aici mă refer strict la originea lor etnică, fără a mai lua în considerare celelalte aspecte ale biografiei lor). Dacă Grigurcu nu le explică cititorilor săi – în mod limpede şi onest – că evreii s-au aflat atît printre călăi, cît şi printre victime, ci le prezintă o realitate trunchiată tendenţios, cu scopul diabolizării unei comunităţi, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

March 21, 2011

Din straiţa lui Grigurcu (4)

Filed under: Laszlo Alexandru — Tags: , , — laszlo @ 12:23 am
Fireşte că, în astfel de circumstanţe, Nicolae Florescu ar putea fi acuzat de… anti-platfusism. Dar aşa ceva este pur şi simplu neadevărat. După cum ne îmbrobodeşte preţios-ridicul criticul “literar” Gh. Grigurcu, “din cîte ştim, nicăieri în analizele lui Nicolae Florescu nu apar concepţii…” ne-platfusiste. “Indicarea unor indivizi situaţi în zona compromisului, aparţinînd, fie şi în număr mare, unei etnii nu echivalează cu o discriminare, ci, dimpotrivă, muşamalizarea, trecerea sub tăcere a fenomenului indică cel puţin un fals prin omisiune”.
Iar Gheorghe Grigurcu îşi continuă pînă la exasperare comentariul duplicitar, în care selecţionează o pletoră de exemple negative, din sectorul celor cu… platfus, pe care îi ţintuieşte la stîlpul infamiei. El, în schimb, se ascunde ba în spatele “curajului” opiniilor din societatea democratică, ba în spatele umerilor cărţii lui Nicolae Florescu, ba în spatele martorilor interpuşi, pescuiţi în mod oportun. Alţi şi alţi scriitori cu platfus, care îşi permit să dea “lecţii politice poporului român” sînt veştejiţi de vajnicul luptător de la Acolada: I. Ludo, Ury Benador şi I. Peltz (din perioada interbelică), Baranga, Davidoglu, Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Crohmălniceanu şi mulţi nenumiţi, care “fac aceeaşi treabă de lichelism”.

March 20, 2011

Din straiţa lui Grigurcu (3)

Filed under: Laszlo Alexandru — Tags: , , — laszlo @ 12:04 am
Nu e prea limpede cum nişte oameni cu platfus pot fi răspunzători de tragedia generalizată şi pluridecenală a unui neam glorios, dar astea-s chichiţe în care nu e bine să intrăm acuma. Important e să subliniem cu satisfacţie că marele curajos Florescu nu se limitează la diagnoze istorice, în legătură cu purtătorii de platfus. Nu. El îi ia la tărbacă şi pe cei din prezent. Bunăoară Z. Ornea e un “remarcabil istoric literar”, dar vai, “incapabil să poarte un dialog”, din cauza platfusului. Sau iată activitatea de la Yad Vaşem a lui Leon Volovici, care “deformează realitatea istorică în prezentarea contextului interbelic românesc”, în funcţie de interesele sale de om cu platfus, atunci cînd editează Jurnalul lui Mihail Sebastian. Ca să nu mai spunem că şi acesta din urmă, cu oarecari calităţi la vremea lui, a suferit de platfus. Cartea lui postumă are anumite lucruri, nu zic nu, dar cum de-a ajuns aşa elogiată, în ţară şi străinătate? Cu toate că s-au publicat la noi şi alte cărţi, mult mai semnificative. Aha, păi e clar: a fost sprijinită de complicitatea multor altora cu platfus.
În schimb, ce tristeţe, “corectitudinea politică” a venit să izbească abuziv în scrierile publicistice ale lui Paul Goma, “care conţin comentarii nu tocmai măgulitoare privitoare la comportarea unor”… oameni cu platfus, “mai cu seamă la cedarea Basarabiei, în 1940”. Dom’le, vocea marilor adevăruri nu mai e recunoscută în ziua de azi.

March 19, 2011

Din straiţa lui Grigurcu (2)

Filed under: Laszlo Alexandru — Tags: , , — laszlo @ 1:00 am
Cum am fost bolnav în zilele acestea, am avut iresponsabilitatea de-a lua totuşi la răsfoit ultimele şase numere din Acolada. Pe lîngă impresia acută că n-am ce căuta pe-acolo, mi-a rămas gîndul la comentariul – literar, fireşte – semnat de Gheorghe Grigurcu în nr. 12/2010, p. 3. Se cheamă Un spirit curajos şi elogiază opiniile lui Nicolae Florescu (cel cu rubrica de la p. 22). Voi comprima aici argumentele pescuite din straiţa lui Grigurcu – doar atît că voi schimba conceptul în jurul căruia dau ele tîrcoale, tocmai pentru a le scoate în evidenţă absurditatea.
După etapa comunistă, care ne-a interzis accesul la libertatea cuvîntului, nici perioada actuală nu este lipsită de anumite servituţi ale gîndirii, care ne interzic să rostim adevărul pînă la capăt. Ne ferim, bunăoară, să ne pronunţăm sincer în legătură cu autorii care au… platfus. Este adevărat că, în literatura şi lingvistica românească, purtătorii de platfus au avut contribuţii importante. Iar în timpul celui de-al război mondial, oamenii cu platfus au fost persecutaţi îngrozitor. Să nu uităm însă că numeroşi indivizi cu platfus s-au pus ulterior în slujba stalinismului şi au contribuit la instaurarea Gulagului, care prin extinderea sa cronologică a fost chiar mai amplu decît Holocaustul. Dar “corectitudinea standard” ne interzice să ne referim la păcatele ulterioare ale celor cu platfus, invocînd mereu suferinţele lor anterioare.
Nicolae Florescu ar fi curajosul care, “cu lăudabilă hărnicie”, continuă să ne dezvăluie fără inhibiţii rolul mîrşav al autorilor cu platfus. El se referă, bunăoară, la cunoscutul procuror stalinist Silviu Brucan, metamorfozat după 1989 în profet al democraţiei nord-atlantice. Sau la “antiheideggerianul Nae Tertulian”, filosof marxist eşuat la Sorbona. Sau la “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. “Cine a dirijat atunci, cum, în ce mod, cu cîtă bunăcredinţă, o asemenea deteriorare a valorilor elementare în cultura română? Cine a batjocorit conştiinţa intelectuală prin astfel de fraude morale la nivelul societăţii româneşti? Cine a produs aceste rebuturi mentale profund dezaxate spiritual, pe care se sprijină actualmente viaţa noastră socială?”, se întreabă inflamat amicul Florescu. Iar celălalt amic, Grigurcu, îi arată cu degetul pironit acuzator: ei, oamenii cu platfus!


http://revistatribuna.ro/blog/?tag=dan-culcer

vineri, 18 martie 2011

Sofismele de trei lulele ale lui Laszlo Alexandru

Sofismele de joasă speță ale acestui polemist năimit sau, pur și simplu, în căutare de sponsori, merită să fie consemnate. A echivala specificitatea acțiunii distructive a unor politruci cominterniști (întâmplător sau nu, evrei) asupra culturii române, în deceniile de la 1945 în sus, cu expresia unei deficiențe, naturală și aleatorie, platfusul, este o șmecherie de prost gust, care nu merită decât dispreț. Metoda reducerii la absurd contrazice documentele privitoare la efectul devastator al acțiunii acestor politruci, dintre care unii, precum Leonte Răutu, au supraviețuit propriei lor morți politice.

Îi recomand lui Laszlo Alexandru să citească documentele din cartea despre Epurarea cărților în România (1944-1964) a Lilianei Corobca, la editura Tritonic. Să studieze listele de cărți interzise editate de Paul Caravia. Și să încerce să înțeleagă că, pentru cultura română, vremea dătătorilor de lecții și epuratorilor s-a terminat. Lui LA îi stă bine în compania lui Moses Rosen, cel care a cutezat (și a fost lăsat să o facă fiindcă presiuni politice și interese diverse o cereau) să împiedice multă vreme editarea operei publicistice a lui Mihai Eminescu, sub pretextul că ar fi împănată de antisemitism. Acțiune de neiertat.

Firește, știu că LA face parte dintre aceia care sunt convinși că epurarea trebuia făcută, pentru a salva România de faccism, luptător antifaccist de baltă cum este, alături de epuratorul Flavius Schaffer și de șeful său, scriitorincul (mulțumesc lui Dan C. Mihăilescu, pentru invenție), românul Al. I. Ștefănescu. E adevărat, epurarea nu a fost realizată doar de comuniștii evrei, nu ar fi putut fi îndeplinită fără colaboraționiști români ca și de alte naționalități, dar idee epurării li se datorează acestora, șefilor acestora de la Moscova, a fost coordonată și realizată, cu avânt «revoluționar», grație inițiativei, tenacității și eficienței lor. În definitiv, nu aceasta era cultura lor. De ce ar fi protejat-o? Avangardist fusese, nu doar în acest domeniu, agentul Sașa Pană, prin revista Orizont, cu listele de morți civici pe care le publicase. 

Deci s-ar putea ca lecturile obligatorii să nu-i folosească lui LA de prima dată. În acest caz va trebui să le reia până îi vor intra în cap. Repetitio est mater studiorum.  

Laszlo Alexandru scotocește prin straiţa lui Grigurcu (2)

March 19, 2011

Citat: «Cum am fost bolnav în zilele acestea, am avut iresponsabilitatea (sic! dc.) de-a lua totuşi la răsfoit ultimele şase numere din Acolada. Pe lîngă impresia acută că n-am ce căuta pe-acolo, mi-a rămas gîndul la comentariul – literar, fireşte – semnat de Gheorghe Grigurcu în nr. 12/2010, p. 3. Se cheamă Un spirit curajos şi elogiază opiniile lui Nicolae Florescu (cel cu rubrica de la p. 22). Voi comprima aici argumentele pescuite din straiţa lui Grigurcu – doar atît că voi schimba conceptul în jurul căruia dau ele tîrcoale, tocmai pentru a le scoate în evidenţă absurditatea.
După etapa comunistă, care ne-a interzis accesul la libertatea cuvîntului, nici perioada actuală nu este lipsită de anumite servituţi ale gîndirii, care ne interzic să rostim adevărul pînă la capăt. Ne ferim, bunăoară, să ne pronunţăm sincer în legătură cu autorii care au… platfus. Este adevărat că, în literatura şi lingvistica românească, purtătorii de platfus au avut contribuţii importante. Iar în timpul celui de-al război mondial, oamenii cu platfus au fost persecutaţi îngrozitor. Să nu uităm însă că numeroşi indivizi cu platfus s-au pus ulterior în slujba stalinismului şi au contribuit la instaurarea Gulagului, care prin extinderea sa cronologică a fost chiar mai amplu decît Holocaustul. Dar “corectitudinea standard” ne interzice să ne referim la păcatele ulterioare ale celor cu platfus, invocînd mereu suferinţele lor anterioare.
Nicolae Florescu ar fi curajosul care, “cu lăudabilă hărnicie”, continuă să ne dezvăluie fără inhibiţii rolul mîrşav al autorilor cu platfus. El se referă, bunăoară, la cunoscutul procuror stalinist Silviu Brucan, metamorfozat după 1989 în profet al democraţiei nord-atlantice. Sau la “antiheideggerianul Nae Tertulian”, filosof marxist eşuat la Sorbona. Sau la “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. “Cine a dirijat atunci, cum, în ce mod, cu cîtă bunăcredinţă, o asemenea deteriorare a valorilor elementare în cultura română? Cine a batjocorit conştiinţa intelectuală prin astfel de fraude morale la nivelul societăţii româneşti? Cine a produs aceste rebuturi mentale profund dezaxate spiritual, pe care se sprijină actualmente viaţa noastră socială?”, se întreabă inflamat amicul Florescu. Iar celălalt amic, Grigurcu, îi arată cu degetul pironit acuzator: ei, oamenii cu platfus

marți, 15 martie 2011

Echilibru real sau echilibru virtual în relațiile interetnice

Prietenul Cseke Gábor mi-a atras atenția asupra unui articol din presa maghiară în care Kántor Lajos se referă la mine și la antologia respectivă.
Reproduc mai jos fragmentul din articolul lui Kántor, trimis de Cseke, un extras din Erdelyi Riport, un articol în care criticul literar clujean revine la începutul anilor 2000, referindu-se la episodul cu antologia, și face considerații asupra importanței intermediarilor, dragomanilor, cum zic eu, în relațiile româno-maghiare. El pare să deplângă raritatea românilor cunoscători de maghiară. O deplâng și eu.

Dar, în cazul meu, precizez că regret raritatea unor astfel de persoane nu doar din unghi cultural, de schimburi și contacte, ci și fiindcă nu există acum o expertiză românească în domeniul social, politic, ideologic, capabilă să urmărească cu luciditate, din unghiul intereselor comune dar și din unghiul intereselor românești, care nu corespund adesea cu cele ungurești, problematica complexă a relațiilor istorice și actuale între cele două state dar, mai ales, problematica relațiilor vecinătăților interioare.
În speță, rămâne nerezolvată, de pildă, chestiunea autonomiei culturale și politice care se exprimă revendicativ, din ce în ce mai vehement, tocmai pentru că politica oficială românească pare să facă reverențe și promisiuni de acceptare ale unor programe de «autonomie culturală» , care contrariază o parte a comunității românești, reverențe bazate pe trocuri electorale  cu UDMR, dar nu are răspunsuri clare, negociate și coerente, la cererile comunităților ungurești sau/și secuiești, ceeace nemulțumește o franjă a lumii politice ungurești, compusă din secui sau din grupuri politice din Ungaria, care folosesc aceste situații în vederea achiziționării de capital politic în țara vecină.

Dacă această lipsă de expertiză sau rarefacțiunie se menține, în România se vor manifesta tensiuni care riscă să dăuneze din nou, pe perioade lungi, relațiilor de vecinătate interioară. Încurajarea «autonomismului ardelean», aparent curent de opinie românesc, al celor care sunt sătui de «Miticii valahi» în numele prejudecății superiorității civilizante ardelene, de către mișcarea din jurul revistei «Provincia», a fost finalmente fără un efect politic real. Mai există Liga Pro Europa, mișcare complexă, care ar merita și ea să fie analizată calm, pentru a separa programele de real interes, formative, din cadrul Universității multiculturale, de mimetismele corectitudinii politice europeniste, ca și de manipularea analizei conflictelor interetnice uneori cu o parțialitate evidentă, în favoarea comunității maghiare din Ardeal, ceea ce pare a fi exclus din mișcare eventualii participanții români.
Recunosc dificultatea extremă de menținere a echilibrului, în toate cazurile unei acțiuni de intermediere. De aceea cred că Liga Pro Europa merită toată stima pentru efortul în acest sens. Un exemplu recent este poziția Ligii. exprimată pe fondul unor manifestații extremiste în Târgu Mureș. Voi cita în postarea următoare din comunicatele de presă difuzate la începutul lunii martie 20011.


LIGA PRO EUROPA
540049 Târgu Mureş, România, Piaţa Trandafirilor nr. 5, Etaj III, CP 1-154
Tel:+40-(0)265-250.182,+40-(0)365-401823, +40-(0)745-507166 Fax:+40-(0)265-250.183
Email: office@proeuropa.ro





 Poziţia Ligii Pro Europa faţă de organizarea la Târgu-Mureş a întrunirii Prezidiului Jobbik

LPE consideră că intensificarea prezenţei grupărilor şi partidelor extremiste la Târgu-Mureş este de rău augur şi nu are cum să contribuie la echilibrul şi dezvoltarea comunităţii târgumureşene.
Deşi marea majoritate a târgumureşenilor au dovedit în ultimii douăzeci de ani reţinere şi înţelepciune în tratarea problemelor interetnice, astfel încît evenimentele din martie 1990 nu s-au repetat în ciuda provocărilor grupurilor extremiste, acestea par hotărîte să asalteze din nou comunitatea târgumureşeană cu sloganuri şi promisiuni făţarnice şi duplicitare.

Sărbătorirea zilei naţionale a României a fost grav tulburată de demonstraţia neautorizată a Noii Drepte, o formaţiune politică şi civică rasistă şi antidemocratică. În ciuda mitingului neautorizat, conducătorii Noii Drepte nu au fost anchetaţi de organele de poliţie, care, în convivenţă cu Prefectul au permis încălcarea legii.

În preajma sărbătoririi zilei de 15 martie, o altă formaţiune de extremă dreaptă, Jobbik, din păcate prezentă în Parlamentul Ungariei şi în Parlamentul European în ciuda discursului său public antisemit, antirom şi antidemocratic, se pregăteşte să-şi ţină la Târgu-Mureş la 11 martie a.c. întrunirea Prezidiului.
LPE a protestat la momentul cuvenit împotriva deschiderii la Târgu-Mureş a biroului unui europarlamentar Jobbik, dar organele abilitate nu au luat nici o măsură. LPE atrage atenţia autorităţilor competente că deşi Partidul Jobbik este înregistrat în Ungaria, pe teritoriul României acesta trebuie să se supună legislaţiei locale.
Este de datoria tuturor cetăţenilor cu convingeri democratice şi pro-europene să dezavueze deschis şi ferm prezenţa şi activitatea la Târgu-Mureş a formaţiunilor extremiste indiferent de apartenenţa lor etnică. Noua Dreaptă şi Jobbik sînt mişcări surori, pe site-ul lor, prin discursul lor public, prin valorile pe care le propagă induc în eroare opinia publică şi promovează o ideologie revolută condamnată juridic şi moral, fascismul.
În baza OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare este necesar ca organele abilitate să se autosesiseze în aceste cazuri de manifestare publică, aplicînd sancţiunile legale pentru limitarea, în cadrul oferit de legislaţia românească, de Constituţie şi de jurisprudenţa europeană, a activităţii acestor grupări pe raza municipiului Târgu-Mureş.
La fel, cultele religioase, partidele democratice, grupurile civice ar trebui să dezavueze public aceste mişcări şi să nu le legitimeze prin prezenţa lor.
Ar fi de dorit ca în preajma anului electoral 2012 partidele democratice să adopte un protocol prin care să se angajeze că nu vor colabora şi nu vor legitima în nici un mod partidele extremiste.


COMUNICAT DE PRESĂ

Liga Pro Europa salută decizia Bisericii Romano-Catolice din Tîrgu-Mureş de a retrage Partidului Jobbik din Ungaria permisiunea de a-şi ţine Forumul Civic prevăzut pentru 11 martie a.c. în Sala Deus Providebit.

Liga Pro Europa îşi exprimă speranţa că exemplul Bisericii Romano-Catolice va fi urmat şi de celelalte culte, astfel încît partidele şi grupările extremiste, precum Jobbik sau Noua Dreaptă, care propovăduiesc ura şi dezbinarea, contravenind prin aceasta nu numai drepturilor omului, ci şi valorilor creştine de toleranţă şi iubire a aproapelui, să nu fie legitimate de susţinerea cultelor religioase.


Tîrgu-Mureş, la 11 martie 2011

                                                                                                          Smaranda Enache
                                                                                                        Copreşedintă

SAJTÓKÖZLEMÉNY

A Pro Europa Liga üdvözli a marosvásárhelyi Római Katolikus Egyház azon döntését, hogy visszavonja a magyarországi Jobbik politikai párttól az engedélyt, hogy a Deus Providebit Házban tarthassa meg a március 11-re meghirdetett lakossági fórumát.

A Pro Europa Liga azon reményének ad hangot, hogy a Római Katolikus Egyház példáját a többi egyház is követni fogja, így az olyan szélsőséges pártok és csoportosulások, mint a Jobbik vagy a Noua Dreaptă, melyek széthúzást és gyűlöletet hirdetnek, s ezzel nemcsak az emberi jogokat, hanem a tolerancia és a felebaráti szeretet keresztény értékeit is megsértik, ne kaphassanak legitimitást az egyházak részéről.

Marosvásárhely, 2011. március 11-én  
                                                                                                             Smaranda Enache társelnök

duminică, 13 martie 2011

O antologie a eseului românesc în ungurește. Intermediarii româno-maghiari.

Nu am regăsit în arhiva mea răspunsul epistolar al lui Kántor Lajos, pe tema antologiei eseului rpmânesc, la întrebările și mirările mele. 
Prietenul Cseke Gábor mi-a atras atenția asupra unui articol din presa maghiară în care Kántor Lajos se referă la mine și la antologia respectivă. 
Reproduc mai jos fragmentul din articolul lui Kántor, trimis de Cseke, un extras din Erdelyi Riport, un articol în care criticul literar clujean revine la începutul anilor 2000, referindu-se la episodul cu antologia, și face considerații asupra importanței intermediarilor, dragomanilor, cum zic eu, în relațiile româno-maghiare. El pare să deplângă raritatea românilor cunoscători de maghiară. O deplâng și eu. 

Dar, în cazul meu, precizez că regret mai ales raritatea unor astfel de persoane nu doar din unghi cultural, de schimburi și contacte, ci și fiindcă nu există acum o expertiză românească în domeniul social, politic, ideologic, capabilă să urmărească cu luciditate, din unghiul intereselor comune dar și din unghiul intereselor românești, care nu corespund adesea cu cele ungurești, problematica complexă a relațiilor istorice și actuale între cele două state dar, mai ales, problematica relațiilor vecinătăților interioare. 

Kántor Lajos. Kintről és bentről
 
A nemzetépítés fogalmához (mostanában legalábbis) nemigen szokás hozzákapcsolni a magyar román, magyar szlovák vagy a magyar szerb viszonyt; a nemzetstratégia (amelyet Tamás Pál a maga budapesti, magyarországi közegében nem igazán jó csengésűnek érzékel) már inkább elviselni látszik úgy is, mint kommunikációs stratégia ezt a szeretem vagy nemszeretem, ám félre nem tehető kapcsolatrendszert. Tamás stratégiamorzsái (Erdélyi Riport, 2004. jan. 29.) mindenesetre évszázados adósságokra figyelmeztetnek, bennem személyesen pedig évtizedes emlékeket idéznek fel, elsősorban az 1989 decemberét megelőző erdélyi előéletünkből. Azzal is, hogy a szerző rákérdez az egykori (erdélyi) szászok magyarságképére; hiszen hajdani korunkos szerkesztőtársam, Ritoók János aki Miess G. János néven volt a Bolyai magyar irodalom szakán évfolyamunk tagja Kettős tükör címmel 1979-ben a Kriterionnál jelentetett meg e témakörben gondos és fontos antológiát, átfogó tanulmány kíséretében. Az észak-erdélyi négy magyar év nekem valamelyest még közvetlen élményem, kicsit az interetnikus konfliktusok viszonylatában is. A román és főképpen a magyar egyetemi emberek frusztrációit ugyancsak alkalmam volt megismerni. Nem folytatom Tamás Pál jogos kérdéseinek felsorolását, csupán a cikkbeli összegezést idézem: Ha minderről és számtalan hasonló kérdésről többet tudnánk, a trianoni sokkot is jobban fel lehetne dolgozni. És valahogy már el kellene mondani valamit úgy, hogy ez megértésre késztessen, és ne elriasszon a közelmúlt megélt magyar kulturális és társadalmi tapasztalataiból az együtt élő többségieknek. Másként hogyan várhatnánk, hogy értsék, mit és miért teszünk, mihez ragaszkodunk, és hol s miért fáj, sért, bosszant az ő nem tudásuk. Abban is bizonyára igaza van Tamás Pálnak, hogy e kommunikációban mi mint kisebbség jobban érdekeltek vagyunk, és nem kell addig várnunk, amíg a többség felébred.
A nem-tudás lebontása, pontosabban a lebontási kísérlet már régebben elkezdődött, és erdélyi-romániai kisebbségi akarással (szerencsés esetben magyar vagy román többségi támogatással, részvétellel) itt-ott folytatódik. A számos korábbi jó vállalkozáshoz méltón, Horváth Andor fordításában és előszavával kézbe vehetünk egy olvasmányként sem akármilyen válogatást a két világháború közötti román emlékirat- és naplóirodalomból (Tanúskodni jöttem). És hasonlóképpen friss könyvpiaci esemény a Lucian Nastasă és Salat Levente által jegyzett (Horváth Andor lektorálta) úttörő kötet a romániai magyarokról és a kisebbségi etikáról román nyelven. Az 1920 és 1940 közt született szövegek e gyűjteményében olyan szerzők és írások találhatók, akik és amelyek számunkra állandó hivatkozási alapot jelentenek, a Kós Károly-féle Kiáltó Szótól Krenner Miklós (Spectator) és Makkai Sándor, László Dezső, Tavaszy Sándor helyzetértelmezésein át Tamási Áron és Venczel József új erdélyi tájékozódást hírlelő megnyilatkozásaiig. Amit a szerkesztők hasznosnak véltek a könyv hátsó borítójára is kiemelni, az pontosan a nem-tudás káros voltáról, a kölcsönös megismerés nélkülözhetetlenségéről szól, Tavaszy 1934-es fogalmazásában; arról, hogy az ünnepi beszédek, a gyűlöletkeltés eszközei, a nemzeti hiúságot kenegető szóbeli vagy írásos állásfoglalások sehová sem vezetnek, illetve csak a pusztításhoz, pusztuláshoz; a jó szövegeket viszont szóljanak akár magyarul, akár románul ne hagyjuk impozáns könyvtárakban feküdni, élő-ható erővé kell változtatni őket. A szóban forgó új kötet (melynek kiadója a kolozsvári Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală) a válogatást megtoldja az 1918 és 1940 közti, kisebbségi vonatkozású történelmi események kronológiájával, vagyis használhatóvá, amolyan kézikönyvvé teszi ezt az igazán időszerű kiadványt.
A kérdés csak az és ez már tegnap, tegnapelőtt is nyugtalanító kérdés volt, mára még inkább annak tekinthető! , hogy ez az új könyv is ott marad-e az intézményi, esetleg a könyvesbolti polcokon. Hányan lesznek, akik hajlandók tanulmányozni, átgondolni a többségiek közül Kós és Krenner, László Dezső és Tamási Áron szavait? Olykor szomorú tapasztalatokat gyűjthet az ember a saját nemzetebeli többség részéről is (és ez sem csupán napjainkbeli jelenség gondoljunk Kós Károly 1912-es cikkére: Erdély és a pesti közvélemény ), hát még a másik oldalról. Azt hiszem, sokunknak ezen a téren konkretizálódik a sziszifuszi munka jelentése, a sziklagörgetés mitológiai metaforája. Ami persze nem jár kötelezően együtt az újrakezdésről való lemondással.
Az emlékek, a kísérletek ébresztésében nem próbálok messzebbre visszamenni, maradok a szabadság , az új, a legújabb felszabadulás óta eltelt közel másfél évtizednél. A Puntea című, eleinte még kézműipari módszerrel előállított kolozsvári (RMDSZ-) hetilapunknál, amely erdélyi magyar és román szerzők megbékélési gondolatait közvetítette románul, közvetlenül a Ceauşescu-korszak bukása után. Sajnos, nem volt, nem lehetett hosszú életű az új hőskorszak e sajátos sajtóterméke. A következő, a nagyvonalúbbra tervezett szintén magyar és román médiaemberek által megálmodott, Marius Tabacuék lakásában kimódolni próbált már el sem jutott a kivitelezésig; ez amolyan országos terjesztésű, népszerűbb, nem pusztán (és nem is közvetlenül, nem elsősorban) politikai jellegű lett volna, a román olvasók elvárt érdeklődésére apellálva. Ezek után következett Szász János bukaresti heroikus vállalkozása, jelentős (nem utolsósorban anyagi) áldozatvállalással; félek, hogy már kevesen emlékeznek rá magamnak is a tudat mélyéről kell előkotorásznom, miképpen is próbálta áttörni a tekintélyes publicisztikai múlttal rendelkező, álmodozásra ugyancsak kész író a közöny falát. Végül ebbe a sorba állítom be a Korunk műhelyében tizenkettedik éve készülő Magropress című, a magyar sajtóból tallózó román nyelvű kiadványt, amelynek volt egy dicsőséges (elegáns külsejű) szakasza is, amikor még a bukaresti Soros Alapítvány támogatta a kéthetente való megjelenést. Pár éve, rendszeres támogatás hiányában, szűkített terjedelemben, szerényebb kivitelben, havonta egyszer kerül sokszorosításra a román intézmények többsége interneten juthat hozzá, de van két, lelkiismeretesen fizető előfizetője is: mindkettő kolozsvári német (Csak zárójelben jegyzem meg: Vasile Dâncu még tájékoztatási miniszter korában a Romániai Magyar Szónak adott interjúban nagyon megdicsérte a Magropresst pénzt azonban elfelejtett küldeni.) A Cumpăna, a Korunk jól fogadott éves összefoglalója öt megjelenésig jutott (utoljára 2000-ben látott napvilágot) nem a szerkesztőség hanyagságán múlt a leállás. A marosvásárhelyi Altora, a Pro Europa Liga folyóirata a szerencsés, szabályt erősítő kivétel, a maga alapítványi keretei között (igaz, inkább szakkiadványnak tekinthető).
Hogy azonban ne csak mások feledékenységét, mulasztásait emlegessem, a magyar román, román magyar hídépítés meg hídomlás egy régebben kezdődött, már-már elfelejtett mozzanatához térek most vissza, annak a szerencsének köszönhetően, hogy megtaláltam a Marosvásárhelyről a nyolcvanas évek második felében Franciaországba disszidált irodalomtörténész, Dan Culcer nekem írt levelét. 2000 áprilisa óta tartozom Culcernek a válasszal. Némi mentségem van a válaszlevél elmaradására, ezt ugyanis közvetlenül megelőzte a 20. századi román esszé antológiája körüli vitánk (a Culcer-féle kéziratot a budapesti Európa Kiadó elfektette, majd elvetette, újat kért, s a kérésüknek én eleget tettem, ám ezt is elfektették, és sok év múltán, megkarcsúsítva, Szegényeknek palota címmel jelent meg végül a Balassinál, 1998-ban). De meg sem kísérlem itt előadni a részleteket; azt viszont el kell mondanom, hogy újraolvasva Dan Culcer Guyancourt-ból küldött, tekintélyes kéziratnyi, tisztázó szándékú beszámolóját, a vásárhelyi Vatra (nem a szervezet, hanem az irodalmi folyóirat) belső viszonyaira utaló megjegyzéseit, hivatkozásait magyar kapcsolataira és közleményeire (beleértve a levélhez mellékelt, francia nyelvű élménybeszámolóját 1990. februári március eleji erdélyi útjáról) lelkifurdalást érzek újrakezdődött kapcsolatunk megszakadásáért. 
Culcer francia szövegében is emlegetett kétnyelvűsége, valóban két kultúrához kapcsolódó lehetőségei olyan ritka értéket képviselnek, amelyet nem kamatoztatni bűn. (Ezt az indíttatást Ştefan Borbély sajnos nemigen jelzi vissza, ő ma a kortárs román irodalom jó propagátora.) Végül is Dan Culcer a Nicolae Balotă típusú értelmiségihez áll közel, nem pedig a magyar (nyelvi és kulturális) ismereteit gyűlöletszításra felhasználó Raoul Şorbanhoz. Az, aki a franciáknak Szabédi László 1959-es mártíriumát mondja el (még ha a szövegben Szabédi keresztneve Gézaként szerepel is), és akinek van érdemi mondanivalója Sütő Andrásról, az 1990. márciusi véres vásárhelyi események áldozatáról nem írható le, még ha féltünk is ettől, és ha kilométerekben számolva távol is került tőlünk (Raoul Şorban ugye milyen közel van?).
Kantor Lajos