joi, 10 martie 2011

Dan Culcer. Echibrul între antiteze

Nu descopăr nimic. Notez o evidență. M-am străduit mereu să caut echilibrul între orientările ideologice pe care le-am cunoscut teoretic sau pe care le-am trăit pe spinarea proprie, adică între dreapta și stânga. Dacă dincolo de hotarele României a existat o gândire de stînga, adică reformatoare, socială, eventual revoluționară, în interiorul acestor hotare stânga a fost de import, antinațională, adică internaționalistă, globalizantă, dizolvantă pentru noul stat românesc din secolul XX. Dar pentru cultura română alegerea mea nu a fost dificilă. Aveam de ales între mediocritatea gândirii și condeiului unor Lucrețiu Pătrășcanu, Miron Constantinescu, și sprinteneala, complexitatea, eficiența și acuratețea gândirii și scrisului unor Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Anton Golopenția, Victor Jinga, Constantin Noica.
Când spun «gândire la dreapta», nu mă refer la discursuri și la broșurile destinate unor șefi de cuib, nici la articolele de gazetă de perete, gen Porunca vremii. Nici la urechismul gândirii teoretice a lui Nichifor Crainic sau Nicolae Roșu. Îmi pare rău că acțiunea și reflecția nu se întrupează decât rareori în aceiași persoană, și nu doar la noi.

Sunt convins că a venit vremea să adăugăm în mod hotărât excelenței gândirii de dreapta românești, aspectele esențiale ale analizei sociale din gândirea critică de stânga, anticapitalistă, anti-cămătărească, adică negatoare a imperialismul generat de speculația financiară, cea tipică sistemului lui Soros și alți ejusdem farinae, cea fără o orientare decisivă spre investiția productivă.
O societate organică, bazată pe necesități reale, pe consumuri moderate, pe autosuficiență, pe temperarea productivității explozive, pe reducerea consumului energetic, pe echilibre zonale, care prin însumare se vor echilibra și la scara continentală, pe comerțul de proximitate, apropiat mai degrabă de troc decât de transferul ultracostisitor de bunuri inutile.
Utopie, desigur, atâta timp cât nu vom fi obligați să realizăm un astfel de program pentru a supraviețui și a ne debarasa de păduchi.
Dacă în pădurile sau pe țărmurile lacurilor paleoliticului, ființelor bipede li s-ar fi povestit ce se va întâmpla peste milenii, ar fi urlat scuturând ciomagul spre cer, Utopie, Domnilor!
Și totuși, vremurile promise au sosit. Și va mai fi un apoi.

marți, 8 martie 2011

Un manifest despre și pentru o altă revoluție

Am preluat pe blogul Asymetria-Antiacvarium un text pe care îl reproduc și în acest Jurnal. Autorul semnează Mircea Bătrânu.

Comentariul meu : Unii zic, prezic și speră. Alții analizează situația, îndeamnă, cred. Alții potestează legal. Alții înghit și tac mâlc. Unii se smiorcăie. Revoluția nu se așteaptă ci se face.
Revoluție nu înseamnă doar ieșirea în stradă, disperată, curajoasă, semn de saturație, ci cucerirea puterii adevărate. Nimeni nu știe ce se va întâmpla după manifestațiile din Egipt, Tunisia sau Libia. Pentru cine, în folosul cui, de fapt, au murit cei împușcați în stradă? Ca și în cazul Zaverei din Decembrie 1989, profitorii au profitat profitabil de numărătoare cadavrelor.
Îmi plac «nebunii» viforoși care speră, îi prefer celor care se plâng și nu fac nimic, precum se făceau că rezistă și protestează majoritatea scriitorilor români din vremea când eram redactor la Vatra. Nu am făcut multe nici eu atunci, dar acum, gândind la ce ni se întâmpla, cred că eram măcar cu o jumătate de cap deasupra turmei, vedeam ceva mai departe. Măcar pentru că citeam autori interziși, importam cărți interzise, vorbeam cu voce tare despre lucruri despre care se vorbea mai ales în șoaptă și propuneam prietenilor și colegilor «exerciții de libertate». Unii m-au turnat pentru asta, alții nu mi-au dat semn că ar f înțeles ce spun. Printre cei care au înțeles se afla Radu Petrescu, care a scris o proză erotică scurtă, trimisă spre publicare în Vatra, respinsă de cenzură. Nu știu să fi apărut ulterior undeva. Am scris Dnei Adela Petrescu pentru a o ruga să regîsească originalul, dar am primit altceva. Poate că dânsei i se păruse textul pornografic. Dar tocmai acesta era exercițiul de libertate asumat de Radu Petrescu, într-o lume a pudibonderiei impuse proletarilor considerați asexuați, literatura erotică dură era o invitație la libertate.
Îmi plăcuse pe când eram la Cluj, prin 1968, proza lui Dehel Gábor, un scriitor și actor ungur, pe care am și tradus-o, intitulată De ce are girafa gâtul lung. Nu mai știu dacă a apărut în vreo revistă, poate în Tribuna. Am prin arhive textul. Cred că proza îmi plăcuse tocmai pentru inducea ideea că putem vedea mai departe și privi de sus. Pentru a fi mai puternici, mai activi, mai lucizi.





1.Prolog - Manifest, va fi revolutie!

„Ca să stăpâneşti omenirea trebuie să-i condiţionezi existenţa sau să-i distrugi identitatea.
Existenţa înseamnă resursele necesare vieţii (aer, apă, energie, hrană, casă, altele) şi accesul la ele. Calea pentru acest control o formează banii prin sistemul financiar-bancar. Controlezi banii, controlezi existenţa.
Identitatea este dată de atributele fundamentale ale omului, amprenta sa umană, codul propriu şi reprezintă capacitatea de adaptare, cultura şi creaţia. Neamurile (naţiile) sunt formate din indivizi cu valori comune culturale, de limbă, de tradiţii. Distrugerea identităţii, înseamnă depersonalizare, robotizare, pierderea valorii culturale intrinseci. Calea pentru distrugerea identităţii e dată de politicile locale şi globale prin sistemul politic. Iar cine controlează sistemul politic, poate distruge identitatea.
Nişte minţi diabolice au unit cele două sisteme şi au format o decizie unică pe plan mondial, pusă in aplicare prin sistemul politico-financiar.
Pentru că ei vor să stăpânească lumea!
Prin bani şi politică!
Reacţia societăţii va naşte proteste, revoltă, revoluţie! Un conflict major!
Pentru că societatea de mâine trebuie să fie liberă iar viitorul să aparţină permanent generaţiilor ce vor urma. Dacă renunţăm la bani şi înlocuim sistemul politic, înseamnă că vom reuşi!”

Acesta este un manifest. Prezint o situaţie şi cer o atitudine.
Suntem într-o perioadă prerevoluţionară, într-o criza mondială care va duce la revoluţie, o perioadă de schimbări profunde în societate. Lumea e din ce în ce mai grăbită.
Încotro ne îndreptăm? Ce se-ntâmplă în lume, ce se întâmplă cu noi?
Pe de o parte observăm că există o decizie la nivel mondial care ne îndreaptă paşii spre un sistem master-slave (stăpân-sclav). Un grup care deţine puterea politico-financiară a lumii şi care se consideră Dumnezeu pe Pământ. Restului lumii îi revine rolul sclavului, de a executa deciziile stăpânului. Modul prin care îşi extinde puterea şi controlul se numeşte globalizare. Globalizarea este al treilea război mondial.
Un război purtat altfel, chirurgical, prin jocuri ascunse şi decizii distrugătoare. Între Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 (asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungar), Simularea atacului statiei de radio de la Gleiwitz la frontiera polono-germană în 31 august 1939 şi atacul turnurilor gemene din 11 septembrie 2001 sunt mai multe asemănări decât diferenţe.
Pe acest al III-lea Război Mondial se naşte Revoluţia.
Oamenii sunt în pericol de a-şi pierde identitatea ca indivizi şi ca neam.
Epoca modernă, numită capitalism, şi-a încetat existența.
Descarca intreg capitolul I:

luni, 7 martie 2011

Cărți supraviețuitoare. Biblioteca lui Mihai Eminescu

«În lada lui Eminescu existau, după documente certe, următoarele cărţi:
Christoph Schlosser (Weltgeschichte, 18 volume), Karl von Rotteck (Allgemeine Geschichte, 11 volume), Georges Weber (Histoire Universelle, 9 volume), Arthur Duc de Welington (Histoire critique du pasagge des Alpes par Annibal Barca, 2 volume), Le Compt de Ségur (Histoire Romaine, 2 volume), Millot (Éléments d’histoire générale ancienne et moderne, 16 volume), Christoph Schlosser (Geschichte der alten Welt, 5 volume), Victor Duruy (Histoire des Hébreux, 1 volum),M.A. Thièrs (Waterloo, 1 volum), César Cantu (Histoire Universelle, 24 volume), Ioan Măndinescu (Elemente de Istoria Universală, 3 volume), François Voltaire (Histoire de Charles XII, 1 volum), M. Poujoulat (Histoire de la Révolution Française, 2 volume), Mihail Kogălniceanu (Letopisiţiile Moldo-Valachiei, 3 volume), Géneral de Wimpfen (Bataille de Sédan, 1 volum), Laurian şi Bălcescu ( Istoria Românilor, 4 volume), G. Rothan ( Les origines de la guerre de 1870, 1 volum), Joseph von Aschbach (Über Trajans steinerne Donau Brücke, 1 volum), Adrian Balbi (Allgemeine Erdbeschreibung, 2 volume), M.N. Bouilett (Dictionnaire Universel d’histoire  et de Géographie, 1 volum), Malte Brun (Précis de la Géographie Universelle, 7 volume), Traugot von et Bromme (Neueste Karte der Erde, 1 volum), von Bluntschli(Allgemeines Statsrechts, 2 volume), J.J. Rousseau (Oeuvres Complètes, 6 volume), Charles Montesquieu (Grandeur et décadence des Romains, L’éspirit des Lois, 3 volume), Balzac (Lettres de Balzac, 2 volume), Stöchardt (Schule der Chemie, 1 volum), Buffon (Traité de Zoologie, 1 volum), Dammer (Lexikon der angewandten Chemie, 1 volum), Pascal (Oeuvres Complčtes, 2 volume), Crüger (Schule der Physik, 1 volum), Briot (Traité de Géométrie, 1 volum), Tamier (Traité d’Algébre, 2 volume, Traité de Trigonométrie, 1 volum), Lubsen (Ausfürhliches Lehrbuch der Arithmetik und Algebra, 1 volum), Bertrand (Traité d’Arithmétique, 1 volum), Kant, Schopenhauer, Bopp, Leskien, Burnouf , Finck etc. (Vezi, între altele, Stoica, Biblioteca lui Eminescu).»

Notez ca să nu uităm, că într-o altă ladă, lăsată de izbeliște în curtea casei familiale a unchiului tatălui meu, farmacistul Victor Colceriu din Baia-Mare, a supraviețuit distrugerii o carte care făcuse parte din biblioteca lui Mihail Eminescu, Poetica lui Timotei Cipariu, editată la Blaj. Exemplarul a fost recuperat și salvat de tatăl meu și de mine, prin anii 60. Apoi, la plecarea mea din România, donat Bibliotecii Județene Mureș, unde ar trebui să se afle și acum.

duminică, 6 martie 2011

Cele Șapte minuni ale comunismului

Din foclorul contemporan.

Cele Șapte minuni ale comunismului : 


1. Toti aveau de lucru  
2. Desi toti aveau de lucru, nimeni nu muncea  
3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea  
4. Desi planul se facea, nimic nu se gasea  
5. Desi nimic nu se gasea, toti aveau  
6. Desi aveau, toti furau  
7. Desi toti furau... nimic nu lipsea !

De ce nu ne-o fi placut?


Istoria literaturii de azi pe mâine? Marian Popa? N-am auzit.

«HERMENEUTICA MAGISTRA VITAE PDF Imprimare E-mail

Scris de LUCA PITU  


LUCA PITUŢinându-i hangu  lui Vasile Andru

VASILE ANDRU: În iunie 2010 s-a împlinit un an de la apariţia celei de-a doua ediţii a Istoriei lui Marian Popa, versiune revizuită şi augmentată («circa 20 000 modificări»!). În acest interval de un an şi mai bine, n-a apărut nici o cronică, nici un comentariu la această operă excepţională. Nici o dezbatere în presă sau la televiziune n-a avut loc. Cum vă explicaţi această tăcere anormală? Oare prin faptul că Autorul trăieşte în emigraţie? Sau prin monopolizarea canalelor de mediatizare de către o mediocraţie ostilă Autorului? Sau prin indiferentismul cultural, care acum se adaugă indiferentismului cultic, ca simptom al acestor vremi?
 EGOTIST:  Haidem, totuşi, să nu dramatizăm excesiv şi să contrafactualizăm niţel. Aşa:  Dacă Don Mariano Popa ar fi locuit printre noi, întărindu-şi reţelele de prieteni, admiratori de genul lui Marius Tupan, simpatizanţi oarecari cât subsemnatul sau inşi dornici să se regăsească, precum Gheorghe Neagu, nemuriţi în monumentala sa Istorie bivolumică, impactul marelui op, revizuit şi augmentat,  altul  ar fi fost. Lume multă ar fi venit să asiste la dezbaterile prilejuite de lansări,  în contextul târguirilor cărturăreşti, pe Bega, lângă faleza gălăţeană a Dunării, sub Tâmpa sau la… Casa de cultură «Mihai Ursachi» din Copou. Tembeliziunile, de stat ori mogulice, şi l-ar fi smuls cu osârdie una alteia. Pe de altă parte, deşi prima ediţie va fi fost ceva mai mediatizată, căci s-a bucurat chiar de răsfoire pe micul ecran şi alte mese rotunde, versiunea propulsată de Casa editorială Semne, mai bine gospodărită din punct de vedere tehnic, în tiraj  ridicat şi la preţ rezonabil, figurează în foarte multe biblioteci publice şi, mai cu seamă, personale, compulsată cu folos chiar şi de cei ce nu au întotdeauna curajul sau onestitatea să o pomenească, fie şi în treacăt. Nu văz enorm, nu simt monstruos, indiferentismul cultu(r)al nu-mi suscită insomnii, ci mereu caut a percepere partea plină a paharului + ce câştigăm  atunci când ceva sau cineva se duce pe copca rădvanului. De unde şi pariul meu pe opul magn în cestiune.»



Răspunzând unor întrebări ale scriitorului Vasile Andru, tot atât de scriitorul Luca Pițu pune câteva accente necesare. La care aș adăuga și eu unele aici. Din pricina unei mai vechi fraze ironice pe această temă, despre cei care scot limba, unii finalmente invidioși poate, la această carte, mi-am pierdut un prieten, care s-a simțit vizat, pe Dan C. Mihăilescu, critic și comentator serios dealtminteri, hârțofag admirabil, singurul literat care a reușit să poarte victorios literatura pe micul ecran, unde domnia proștilor și fandosiților părea înstăpânită definitiv.
Cronica fluviu dedicată de DCM măreței construcții istorice, conținea o ipoteză privind activitatea de informator a lui Marian Popa, bazată pe confruntarea unor fragmente din carte cu niște pagini din dosarul dedicat literaturii române de către ofițerii de Securitate, plin cu rapoarte și sinteze. Cred că argumentele lui DCM nu erau suficiente, utilizarea unor așa-zise mai vechi note informative în cartea lui Marian Popa nefiind nici cinism, nici uitare neglijentă și stupidă, ci proba eclatantă că opiniile exprimate acolo nu erau considerate de autor ca fiind neasumabile de semnatarul lor, secrete, delațiuni, adică.
Intre timp am reușit să-mi fac o opinie ceva mai temeinică, documentată privind modul în care se constituiau aceste dosare, rolul pe care și l-a asumat Marian Popa, să repun în context faptele.
Dar înainte de a descrie situația, așa cum o precep eu azi, am de observat cât de discriminantă este receptarea unor situații asemănătoare sau aparent asemănătoare în presa literară sau politică românească. Au fost «iertați» relativi repede și ușor, pe baza calității operei, inși care nu doar au scris note informative dar au profitat de falsuri, ca Sorin Antohi. Au fost repede uitați și vag pedepsiți moral sau material, complet scutiți de orice responsabilitate juridică, deși situațiile erau încadrabile astfel, alții cu activități publice politice și funcționărești (diplomatice) ca Andrei Hoișie Corbea sau Gabriel  Gafița. În cazul ultimului, încă nimeni nu pare să fi avut curiozitatea de a verifica dacă note informative de același tip nu se află în dosarele colegilor săi de redacție, la Editura Kriterion, Paul Drumaru sau Domokos Geza. Și, evident, să analizeze natura lor.
Din seria scriitorilor care au scris note informative și au acceptat să semneze un angajament de informator la un moment dat în existența lor, pun deoparte, pentru moment, pe toți cei care au trecut prin pușcăriile comuniste : Stefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, Ion Caraion, de pildă. Cazul lor nu poate fi analizat doar în temeiul scârbei pe care o poate provoca oricând delațiunea. Trebuie cumpănit efectul negativ eventual asupra indivizilor «turnați» la comandă, uneori de fapt protejați sub aparența delațiunii, explicată acțiunea sub imperiul fricii, cu excesul de zel, cu răutatea și lașitatea altora.
Această răutate și lașitate, ca și excesul de zel, motivat prin tot felul de preacuții oratorice sau patriotisme retorice, diferențiază informatorii de răuvoitori, delatori, pârâcioși care se ascundeau sub nume de cod.
Marea întrebare, la care nu am răspuns încă, este, pentru mine, natura reală, motivația actului, alegerea între semnarea cu nume propriu și semnătura cu nume de cod. Fiindcă o astfel de alegere era posibilă. Mai mult, insistența de a semna cu numele adevărat un text scris la solicitarea Securității indica acesteia că persoana nu era finalmente dispusă să desfășoate o activitate secretă,  singura eficientă pentru ofițer; informatorul nu trebuia să fie deconspirat sau să se deconspire în nici un caz, iar dacă o făcea era eliminat din rețea.
Am avut în preajma mea informatori care au semnat cu nume de cod transparente, adică cu prenumele lor, note informative, care aveau sau nu caracter de delațiuni răuvoitoare, fără nici o necesitate. Relatarea conținutului uneia din intervențiile mele la o ședință de partid redacțională nu avea nevoie să fie semnată cu prenumele, devenit astfel, prin convenție, nume de cod. Exista un proces verbal de ședință, integrat ulterior în dosarul meu de urmărite informativă, care conținea deja esența, mai redactasem și un text cu opinii critice privind situația din redacție, semnat de mine, care conținea același lucuri. Să deduc că le era frică să-și asume opinia? Nu pot să o fac, deoarece unii o expuseseră deja în plen, acuzator la adresa mea. Atunci? Nu puteau avea un adevărat nume de cod, fiind membri de partid. Faptul făcea parte din comportamentul social tolerat, din mentalitatea acceptată ca licită, la momentul acela.

Universitarul Marian Popa a semnat cu numele «Mihu», unele texte care se află în dosarele de problemă, adică tematice, documentare de la CNSAS. Ele nu par să facă parte dintr-un dosar personal, adică nu fuseseră solicitate de Securitate pentru a completa dosarul unui ins anume, urmărit, supravegheat. Ar fi fost interesant ca ele să fie publicate integral. Așa oricine putea să-și facă o opinie, chiar dacă provizorie, privitoare la conținutul și rostul lor. Eu le-am citit, le-am copiat, și cred că le voi face publice. Fiindcă ele apasă asupra receptării unei lucrări fundamentale de istorie literară, cum alta asemenea nu există, pentru perioada cea mai tulbure și mai neagră a culturii române. Cartea aduce o lumină în această obscuritate, organizează haosul după criterii adecvate, care nu se pot aplica decât parțial altor perioade, ceea ce înseamnă adecvare, utilizează intrumente de documentare și analiză pertinente, specifice. Singurul lucru care i-a lipsit lui Marian Popa a fost accesul la arhive, cele deschise după 1990, ale Direcției Generale a Presei și tipăriturilor, ale Comitetului Central al P.C.R., pentru redactarea unor părți descriptive ale cărții, partea istorică fiind corectă și bogat ilustrată cu documentele accesibile în perioada redactării, extrase din presa epocii, pe care a citit-o, conspecta-o, cum nimeni nu a mai făcut-o până la el.
Esența epocii este descrisă, definită, înțeleasă. Ceea ce pentru singura adevărată istorie a literaturii de care dispunem este mai mult decât suficient.
Alți autori de false istorii literare, N. Manolescu, Alex. Ștefănescu au uitat să ne prevină că nu știu ce este o istorie, că nu au nici cel mai elementar simț istoric, deși și-au intitulat opurile cu titluri sforăitoate, Istoria critică a literaturii române, în cazul lui Manolescu, coagulând și pritocind cronici literare mai mult sau mai puțin istoricizate, adică obsolete, în loc să-și asume semeț natura talentului propriu și specificitatea speciei critice cultivată uneori cu bune rezultate.
Nicolae Manolescu își permite să scrie  : «Din cinism sau din prostie, dl Popa publică în recenta sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine pagini pe care le găsim în Cartea Albă a Securităţii sub forma unor note informative. Dl Dan C. Mihăilescu a pus pe două coloane în L.A.I. (Litere, arte, idei - suplimentul  literar al Cotidianului) comentariile critice din Istorie semnate Marian Popa şi denunţurile din Cartea Albă, semnate Micu (sic!).»

Dacă Marian Popa are uneori accente cinice în scrisul său, de prostie nu poate fi nicidecum acuzat. Nici măcar de atât de inteligentul și mai nou ultraconformistul N. Manolescu.

Descopăr după ce am postat cele de mai sus, un text semnat de DCM în România literară (nr. 17, 14-20 mai 2010) pe marginea «dezvăluirilor¿» Mirelei Cornățeanu — agentă de influență sau ziaristă, încă nu știu — privitoare la cazul Adrian Marino.
Dar DCM se contrazice metodologic de la un paragraf la altul.
În primul DCM declară, fără să fi avut acces direct la documente, că : «[...] suita cercetărilor făcute la CNSAS de Mirela Corlăţan pentru Evenimentul zilei»,  [ar fi adus] «dovezi de netăgăduit (indiferent de câte nuanţări ar trebui făcute, de câte circumstanţe atenuante sau agravante s-ar putea aduce) în ce priveşte colaborarea autorului Dicţionarului de idei literare cu încopitatele servicii duhnind a pucioasă.»
Ca în paragraful imediat următor să introducă nuanțele lipsă :
« Am spus-o şi-n anii’90 [Unde? D.Culcer], când ni s-a dat să roadem cu sârg uriaşul os otrăvit care era Cartea albă a Securităţii, şi de mai multe ori după aceea : orice examinare a formelor de colaborare cu aparatul represiv (de la ofiţerul angajat, la ordinarul turnător benevol şi de la consilierul secret, fără legitimaţie, până la responsabilul de stradă, şeful de scară şi deţinătorul cărţii de imobil, trecând prin persoana de legătură, persoana de încredere, informatorul şantajat, specialistul fatalmente racolat pentru know how-ul său, translatorul oficial, fostul deţinut politic - obligatoriu semnatar de angajament - rezidentul SIE, informatorul de celulă ş.a.m.d.) trebuie să ţină cont în primul rând de natura, anvergura şi durata angajării, apoi de intensitatea voinţei de colaborare, de contextul politic şi social, de ansamblul personalităţii incriminate sau disculpabile, dar mai ales de scopul ultim al abordării, şi anume : înţelegerea şi acuzarea Sistemului!»
Și continuă, exact :
«Atâta vreme cât nu facem ierarhizarea vinovăţiilor (s. n.) şi nu ajungem – indiferent de cazul discutat - la centrul de comandă care şi-a malformat, cu diabolică deliberare, subordonaţii, vom privi în ceaţă, ne vom scuipa în oglindă, ne vom otrăvi singuri. E ca şi când, în peşteră fiind, ai ridica încrezător ochii către pereţii jilavi şi plini de lilieci, convins că vezi vârful muntelui!»

Condiționale normale de care publicistul nu ține seama. Păcat.
Este probabil că nu voi reuși să recâștig amiciția lui DCM în aceste condiții. Am încercat. Dar poate că nu e doar vina mea. Și poate că nici nu e necesar.