Identitatea și superioritățile imaginare

«Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decât în ceea ce sunt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.»
Mihail Sebastian, De două mii de ani…, cu o prefaţă de Nae Ionescu; Cum am devenit huligan, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 222.

Foarte demnă și frumoasă frază. Aș putea și eu scrie : «Nu voi înceta să fiu român, ardelean și om din Deltă, devreme ce m-am născut la Sulina. O altă posibilă combinație de identități.
Mă întreb adesea de ce, dacă a fost sau este scrisă, în sensul asumării identității, o frază de acest gen, semnată de un român, un ungur, un polonez, un rus, un sârb, este considerată adesea, de autorii care îl prețuiesc pe Sebastian, o declarație sforăitoare, o probă de naționalism exacerbat, rușinos.
Uneori, disprețul poate fi încrucișat. Adică un ungur îl va disprețui pe Eminescu, ca naționalist român, un român îl va disprețui pe Petofi ca naționalist ungur, un sârb nu va admite că și românii din țara lui au dreptul să fie mândri de românitatea lor, adică de specificitatea, de diferența lor pozitivă. Oare singurii care mai au dreptul să nu se rușineze sunt cei din urmă sosiți la masa naționalismelor ? Oare nu vom putea sta niciodată în jurul mesei ca o familie în care toți au dreptul să fie mândri de ceea ce sunt, fără să fie obligaţi să se ruşineze de ceea ce nu sunt și nu vor să fie, să fie forțați să năpârlească la comandă, pentru a fi acceptaţi convivi, de ceilalți ?

Dan Culcer

Pe blogul Tribunei din Cluj, LA îmi răspunde fără să-l fi întrebat nimeni pe dânsul nimic. Zice totuși ceva :

«Am avut prilejul, în deschiderea studiului meu cu titlul Mihail Sebastian şi evreii, să insist pe identitatea complexă a scriitorului interbelic, pe apartenenţa lui simultană la mai multe etnii, realităţi geografice şi identităţi (fapt care, în mod paradoxal, îl scufunda şi mai apăsător în solitudinea sa iremediabilă). “Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decît în ceea ce sînt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.” Identitatea polimorfă exclude excluziunile. Ea poate fi răstălmăcită, din prostie sau rea-credinţă, dar va continua să existe ca atare.
Ce interesant că s-a gîndit şi Dan Culcer să-şi dea cu părerea pe tema asta, zărind vapoare, urşi polari şi aparate fotografice, acolo unde era vorba despre un destin tragic şi sensibil. În opinia bizară a vulcanului olog, dacă frazele lui Mihail Sebastian au fost scrise în sensul asumării unei etnii (“o declarație sforăitoare, o probă de naționalism exacerbat, rușinos”), atunci ele ar trebui să legitimeze şi mişcarea similară: corespondenta asumare etnică orgolioasă, din partea unui român, ungur, polonez, rus sau sîrb. Căci dacă evreul poate fi mîndru în etnia lui, de ce n-ar avea şi ceilalţi drepturi similare, fiecare pe felia proprie?
Nene Dane, iarăşi ai pornit-o de-a-mboulea. Declaraţia lui Mihail Sebastian – la vremea sa – nu venea să-l închidă pe titular în cuşca unei singure definiţii, în limitele unei etnii, ci chiar dimpotrivă, să-i afirme apartenenţa globalizatoare.[s.n. DC] Nu avea orgoliul excluziunilor, ci aspiraţia uşor naivă a îmbrăţişărilor frăţeşti. Între ce-a zis omul şi ce-ai priceput matale e distanţa de la un ghiocel la un bulan de miliţian.»

Probabil că prin folosire termenului de «globalizare» LA vrea să revitalizeze vechiul concept de «cetățean al lumii», cosmopolit. 

Singurii cetățeni ai lumii sunt patronii multinaționalelor, pe care nimeni nu-i întreabă dacă au permis de lucru când se mută dintr-o capitală în alta, de pe un continent pe altul. «Bilderbeegii» n-au nevoie nici măcar de pașapoarte.

Sebastian a încercat să împace sintetic contrariile, incapabil să aleagă, de fapt. Desigur, ar fi putut să trăiască o viață, fără să aleagă, dacă nu ar fi fost alții, teoreticienii, legislatorii legionari sau cuziști, care l-au împins să o facă, pentru a-și valoriza ei românitatea. 

Pînă la urmă a ales atât de bine că a avut prostul gust să elogieze armata eliberatoare sovietică, doar fiindcă era dușmana celor care l-au obligat să aleagă. Și a uitat că e sau că a fost și român. 

Un român/ungur/evreu/țigan poate uita că e român/ungur/țigan? Da, dacă are un interes material major. Probă -schimbările de nume, conversiunile, inclusiv cele politice. Da, dacă e amenințat, poate declara ce dorește anchetatorul. Dar când îi vine vremea, memoria îi va reveni. 

Câți comuniști evrei au rămas comuniști și evrei după 1990. Mulți au devenit evrei și au uitat sau au dorit să se uite că au avut cele două identități. Câți comuniști români au rămas comuniști și români după 1990. Mulți au devenit români și au uitat sau au dorit să se uite că au avut cele două identități. Etc.

Apartenența simultană la mai multe etnii? Povești. Cum ar fi ea posibilă în momente de criză, unde alegerea sau nealegerea poate duce, în ambele cazuri, la catastrofă. Nu a fost tocmai situația lui Sebastian și substanța Jurnalului său ?

Nu spun că această tensiune a obligației de a alege ar fi pozitivă. Intolerența nu mi-e prietenă. Și dezbaterile pe care le organizez pe tema relațiilor dintre români și unguri în Ardeal pot sta probă. 

Dar nu accept să mă postez mereu în defensivă, în temeiul faptului că naționalismul meu de român ar fi rușinos, în vreme ce naționalismul unui ungur sau evreu ar fi o probă de noblețe minoritară, de autoapărare legitimă și de superioritate a gândului. Asta am spus. E clar?

Pot trăi și am trăit fără să-mi proclam românitatea: sunt bilingv, cunosc cultura ambelor tabere. Dar am ales, nu pot fi cu curul în două luntri. Cum știm, cei care încearcă, se vor îneca. 

Un provocator, Csibi Barna se proclamă adeptul unui stat al secuilor în trei județe, demografic și etnic majoritar secuiești, adică acum ungurești (fiindcă nimeni nu mai știe exact ce au fost secuii). 

Cele trei județe aparțin României politice, națiunii politice românești, indiferentă la etnie, adică cetățenilor României, fără osebire (așa cum definea statul bicefal la care se referă ungurii, cetățenia politică). Și nimeni nu are dreptul la seccesiune.

Și atunci, pe ce temei aș accepta să tratez o separare etnică? Am scris-o și o repet, interesele cetățenilor României nu sunt diferite în funcție de etnie ci de starea socială, de accesul la resurse, de vîrstă. Un secui bătrân va avea nevoie de o pensie bună după o viață de muncă, tot atât de bună pensie cât cea la care va avea dreptul un român sau un șvab bătrân. Speră cineva că pe teritoriul statului imaginat de Csibi, pensiile pentru secui vor fi superioare celor pentru lipoveni sau maramureșeni? Sau lipovenii și maramureșenii nu vor avea dreptul să se stabiliească în acest stat?

Pricepuși, tovarășe LA?

Dan Culcer