joi, 15 decembrie 2011

Un Comunicat al Consiliului USR privind situaţia domnului PAUL GOMA

«Comunicat al Consiliului USR privind situaţia domnului PAUL GOMA
1. Domnul Paul Goma face parte din Uniunea Scriitorilor din România, conform unor hotărâri din anul 1990, iar Consiliul USR reconfirmă, prin vot, în unanimitate, calitatea de membru al USR a domnului Paul Goma.
2. Uniunea Scriitorilor din România va sprijini toate demersurile pentru ca domnul Paul Goma să dobândească toate drepturile ce decurg din calitatea sa de cetăţean român şi de membru al Uniunii Scriitorilor din România.
3. Din verificările efectuate la organele în drept rezultă că domnul Paul Goma este cetăţean român.»
Acest comunicat a apărut în revista Apostrof din Cluj. Probabil și în alte reviste ale Uniunii.
El este proba că situația ar fi putut să fie rezolvată demult, dacă conducerea Uniunii ar fi respectat Statutul. Fiindcă în acest statut se specifică exact ceea ce ce se scrie la punctul 2 al acestui comunicat : 2. Uniunea Scriitorilor din România va sprijini toate demersurile pentru ca domnul Paul Goma să dobândească toate drepturile ce decurg din calitatea sa de cetăţean român şi de membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cu această ocazie amintesc celor care au condus Uniunea de la 1990 încoace că, în cazul că se va dovedi reală informația că arhiva Uniunii Scriitorilor ar fi fost distrusă din ordinul lor sau chiar doar din neglijența lor, voi cere — dincolo de acțiunea în justiție pentru distrugerea de probe- să se aplice articolul din Statut, adică voi solicita excluderea acelora care se vor dovedi responsabili de acest grav prejudiciu, «pentru încălcarea gravă a prevederilor Statutului, pentru fapte intenţionate care au adus Uniunii prejudicii materiale sau morale grave».
Faptul că, așa cum reiese din acest comunicat, a trebuit să se reconfirme prin vot calitatea de membru al USR a lui Paul Goma, mă îndeamnă să cred că neglijența sau chiar reaua intenție pot fi probate. Deduc că nu există arhive la care să se poată face o simplă referință, nici proces verbal al vreunei ședințe de Consiliu în care să se fi votat și decis astfel reintegrarea lui Paul Goma, a tuturor membrilor excluși pentru motive politice.
Folosesc termenul de «distrugere de probe» ca o primă etapă într-o eventuală acțiune colectivă, în numele membrilor Uniunii Scriitorilor care se vor exprima în aceste sens, pentru clarificarea situației bunurilor colective care ar figura în patrimoniul material al Uniunii, prin donații diverse. Case, apartamente, biblioteci, arhive personale ale unor scriitori, alte valori. Întreb, de pildă, care este situația, statutul bibliotecii donate de Ion Marin Sadoveanu, unde sunt actele ce privesc acest bun de patrimoniu, inclusiv catalogul sau inventarul bibliotecii, bibliotecă pe care am văzut-o în biroul vicepreședintelui Laurențiu Fulga, la parterul clădirii care era sediul Uniunii. 



Dan Culcer

duminică, 11 decembrie 2011

Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor

Sub titlul Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor (I), criticul Paul Cernat comentează în Observatorul cultural cartea lui Lucian BOIA - Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950. Paul Cernat scrie, printre altele :
«Dacă e nedrept și tendențios să ne fixăm atenția doar asupra „orbirilor“ de stînga sau de dreapta ale unor „oameni sub vremi“ (cu toate excesele de zel aferente), nu e nici tendențios, nici deplasat să-i dăm dreptate lui Lucian Boia cînd atrage atenția că stînga românească interbelică – y compris cea intelectuală – era departe de a fi una firavă, cum se afirmă adesea după 1989. Atîta doar că, din diverse motive, cum ar fi debilitatea Partidului Social Democrat în anii ’30 și scoaterea în afara legii a comuniștilor, ea trebuie căutată mai curând „la centru“, uneori sub diverse „acoperiri“ gen ARLUS (iar aici sursa cea mai credibilă o reprezintă – a cîta oară? – Arhivele Siguranței Statului). Adică în așa-numita „presă din Sărindar“ (trustul Adevărul-Dimineața), în paginile unor reviste conexe ca Lumea românească, Azi, Cuvîntul liber și, evident, la prestigioasa revistă ieșeană Viața românească. Nu mai vorbesc de colaboratorii migranți, de grosul avangardiștilor sau de cei care – pe fondul aceleiași atitudini antisistem – se convertesc de la radicalismul de stînga la cel de dreapta (Petre Țuțea, Haig Acterian ș.a.) și viceversa (P. Pandrea), de comunizanții deveniți ulterior liberali (Ghiță Ionescu), de ortodoxiști de stînga precum Sandu Tudor ș.a.m.d.»


Sugestia e interesantă. Demonstrația nu e făcută. Poate autorul va reveni, fiindcă subiectul o merită. De ce era debilă social-democrația? Ar fi fost nevoie de precizări asupra conținutului noțiunii de «stînga». Orientarea politică astfel numită subîntinde activitatea publicistică și politică, neasemenea, a unor slugi, agenți și propagandiști ai Moscovei, ai unor agenți ai Siguranței, poate chiar provocatori infiltrați (Z. Stancu), a unor avangardiști (comuniști, mai ales evrei), a unor social-democrați (Ștefan Baciu), ai unor poporaniști întârziați (cei de la Viața Românească) etc. Ce-ar fi mai degrabă să comparăm textele? De pildă, sub forma unei antologii de articole din presa de Sărindar. S-au scris studii despre tot felul de gazete uitate (Reviste progresiste românești interbelice, Minerva, 1972), dar nu cunosc nimic serios despre aceste ziare de mare tiraj și deci de influență. Mai ales despre culisele acestei activități, despre finanțarea ei. Memoriile directorului ziarului Universul, Stelian Popescu, sau articolele lui Octavian Goga pot da seama de scopurile geopolitice străine ale orientării acestor gazete. (d.c.)

Lucian BOIA - Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950
Autor: Paul CERNAT

duminică, 27 noiembrie 2011

Marketingul pe înţelesul tuturor (Institutul Indian de Management din Ahmedabad)


Marketingul pe înţelesul tuturor

Regulile de bază ale marketingului explicate amuzant de către un profesor la Institutul Indian de Management din Ahmedabad (IIMA).


1. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Te duci la ea şi îi spui: „Sunt extrem de bine dotat. Culca-te cu mine”.
- Asta înseamnă marketingul direct.

2. Eşti la o petrecere împreună cu prietenii şi vezi o fată superbă. Unul dintre prietenii tăi se duce la ea, arată spre tine şi spune: „Tipul ăla este extrem de bine dotat. Culca-te cu el”.
- Asta înseamnă publicitate.

3. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Te duci la ea şi îi iei numărul de telefon. A doua zi o suni şi îi spui: „Bună. Sunt extrem de bine dotat. Culca-te cu mine”
- Asta înseamnă telemarketing.

4. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Te ridici, îţi aranjezi cravata, te duci spre ea, îi oferi de băut, îi deschizi uşa (de la maşină), o ajuţi să urce, te oferi să o duci până acasă, după care spui: „Că veni vorba. Sunt bine dotat. Nu ai vrea să te culci cu mine?”
- Asta înseamnă relaţii publice.

5. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Vine spre tine şi îţi spune: „Ştiu că eşti extrem de bine dotat! Am vreo şansă să te culci cu mine?”
- Asta înseamnă recunoaşterea brandului.

6. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Te duci la ea şi îi spui: „Sunt extrem de bine dotat. Culca-te cu mine”. Tipa îţi dă o palmă cât de tare poate.
- Asta înseamnă feedback-ul din partea clienţilor.

7. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Te duci la ea şi îi spui: „Sunt extrem de bine dotat. Culca-te cu mine”. Ea te ia de mână şi te duce să te prezinte soţului său.
- Asta înseamnă dezechilibru între cerere şi ofertă.

8. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Te duci la ea, dar înainte să poţi spune ceva, vine un alt bărbat şi îi spune: „Sunt bine dotat. Ai vrea să te culci cu mine?” iar ea pleacă împreună cu el.
- Asta înseamnă competiţia pe aceeaşi piaţă.

9. Eşti la o petrecere şi vezi o fată superbă. Te duci la ea şi înainte să-i spui: „Sunt bine dotat. Culca-te cu mine” vine soţia ta.
- Asta înseamnă restricţia de a intra pe pieţe noi.

10. Eşti la o petrecere şi nu vezi nici o fată frumoasă.
- Asta înseamnă lipsa unei pieţe de desfacere.


Comentariu : Cum facem când este, suntem nu bine dotați ca să convingem? Și mai puțin dotații au dreptul potențial de a se reproduce, nu-i așa?

Extrag dintr-un recent interviu acordat de Stelian Tănase, acest rânduri despre Mihail Sebastian :

«În urma lecturilor de la Arhive, la ce concluzie ați ajuns cu privire la „misterul“ lui Sebastian?
Misterul Sebastian este, în primul rînd, misterul acestei piese: cum de s-a păstrat secretul asupra numelui autorului. Teatrul e indiscret, plin de zvonuri, de bîrfe. Chiar și atunci, la Capșa se făceau pariuri legate de cine e autorul. În ceea ce privește Arhivele, am cercetat tot ceea ce se putea, inclusiv dosarul șoferului care l-a lovit (a fost judecat și condamnat doi ani). A circulat ideea că a fost asasinat. Lumea era exasperată, nu putea să creadă că e posibil să mori într-un mod atît de stupid, un scriitor atît de important să moară lovit de o mașină, doar pentru că cel care o conducea era neatent, avea viteză  mare, iar el nu se uita pe unde trecea. Lumea avea acest sentiment de frustrare, atunci au apărut tot felul de scenarii cum că ar fi fost asasinat. Ipoteza care a circulat în anii ’90, lansată de Mira Moscovici, fata lui Ilie Moscovici, care a fost șeful Partidului Socialist, a fost că Sebastian a fost omorît din ordinul unor șefi ai Serviciilor Speciale.
Eu am dat și în film și am scris și pe blogul meu despre acest scenariu, dar rămîn la ipoteza unui accident, pentru că nu avem proba că, dincolo de speculații, unele foarte precise, ar fi fost altceva decît un accident. Dar trebuie să luăm cu titlu de inventar și scenariul asasinării sale, și aici trebuie precizate cîteva lucruri: era apropiat de Pătrășcanu, Belu Zilber, cel mai bun prieten al lui Pătrășcanu, era văr primar cu Mihail Sebastian; Mihail Sebastian a fost implicat clandestin în apariția României libere – știa ce se punea la cale la Palat și lucra ca, pe 24 august, să apară primul număr al României libere. Ce înseamnă asta? – știa, de prin mai-iunie, că pe 24 august urma să se întâmple ceva. Există și o notă că ar fi scris o broșură numită Armata Roșie, am căutat-o la Academie, dar n-am găsit-o [ se pare că există și a fpsy semnalată din alte surse. Notă DC]. În luna septembrie, Mihail Sebastian a părăsit redacția României libere, în momentul în care nu s-a mai ocupat de ea Lucrețiu Pătrășcanu, în casa căruia fusese (există și o poză celebră cu ei la munte, la schi), revista fiind preluată de Grigore Preoteasa, iar echipa Pătrășcanu e dată afară. Pleacă și Sebastian, pentru că el nu vrea să facă politică, este evident, nu avea nimic de politician în el, dar fusese de partea lui Pătrășcanu, pentru că, să nu uităm, era evreu și fusese persecutat, era clar ce atitudine putea să aibă.
Cert e că s-a aflat cine e adevăratul autor al piesei și, poate ca semn al unui destin tragic, foarte mulți oameni legați de piesă au murit dramatic. În ziua de 24 august, a murit Soare Z. Soare, împușcat sub podul Băneasa, în momentul în care voia să părăsească Bucureștiul. Șoferul nu s-a oprit la somația unei patrule, iar un glonț a intrat prin parbriz și l-a ucis pe loc. Interesant e cu cine era în mașină, un agent britanic. Ștefan Enescu, persoana sub numele căruia se ascunde Mihail Sebastian, prietenul său de la liceul din Brăila, fusese șeful de Cabinet al lui Mihail Muruzov, șeful Serviciului Secret. Belu Zilber era un agent sovietic, fusese și judecat pentru spionaj. E un cerc foarte misterios în care se învîrte Sebastian și care ne permite să formulăm anumite ipoteze. Toți erau băgați în povești de putere, de politică, mai puțin Sebastian (¿ întrebarea mea? DC), care era un singuratic, un om pe care nu-l văd aderînd la un grup, indiferent de orientare. În lumea literară nu avea o gașcă, avea cîteva prietenii personale, dar niciodată nu a fost considerat omul cuiva.»

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Sun Țzâ. Metode pentru a învinge un popor, fără lupte



Sun Țzâ (722-481 î.e.n.), autorul lucrarii de strategie militara ,,Arta razboiului", propunea un șir de metode prin care un popor ar putea fi învins înainte să se scoată sabia din teacă.

- Discreditați tot ceea ce merge bine în țară.
- Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare în afaceri dubioase! Distrugeți-le reputația si, la momentul potrivit,supuneți-i disprețului propriilor concetaățeni!
- Utilizați creaturile cele mai ticăloase și mai abjecte!
- Răspândiţi discordia şi conflictele între cetățeni Intărâtați-i pe tineri contra bătrânilor!
- Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor! Discreditați-le luminătorii de conștiință!
- Perturbaţi, prin orice mijloace, aprovizionarea!
- Slăbiţi voința luptatorilor prin cântece şi imagini senzuale!
- Dați-le fete pentru a le lua mințile, dar si jad si mătase pentru a le stârni ambițiile!
- Fiți generoși în promisiuni şi recompense pentru informații!
- Infiltrați-va peste tot spionii. Bazați-vă pe tradatori!
- Faceți-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva!
- Apoi, LOVIŢI!


Sunt convins că această strategie este eficientă. Probă, decăderea generală a economiei României între 1989 și prezent. Nu vin cu elogiul ceaușismului ca versiune consolatoare. Doar proștii, naivii și fățarnicii, precum și excutanții acestui program vor încerca să nege aplicabilitatea acestei grile de analiză, sub veșnicul pretext al batjocoririi celor care vorbesc despre un complot sau o conspirație. Complotul nu e singur vinovat de starea actuală, fără utilizarea creaturilor cele mai ticăloase și mai abjecte, dintre români și dintre străini, fără convergența de interese a acestora, reușita catastrofei nu era atât de generală și catalepsia națională nu s-ar fi instalat.
  D.C.
Găsesc o probă interesantă despre metodele mai sus evocate, pe blogul lui Alexandru Dumitriu

luni, 18 iulie 2011


Nicolae Ceauşescu, lângă Kim Jong-Il şi Idi Amin. Prostie sau rea-voinţă?

Alexandru Dumitriu

Zilele trecute, site-ul economic al ştirilor PRO-TV (incont.ro) a publicat un material reprodus în scurt timp de numeroase publicaţii on-line: „Cele mai sărace ţări din lume, conduse de cei mai nebuni dictatori. Ceauşescu se află printre ei.” Clasamentul include zece nume, iar fostul preşedinte al României ocupă ultima poziţie. Din păcate, nu ştim cine este autorul acestei liste, dar situarea lui Nicolae Ceauşescu – chiar şi la finalul ei – alături de Mobutu Sese Seko (Zair), Idi Amin (Uganda) sau Kim Jong-Il (Coreea de Nord) reprezintă o faptă abjectă. Înainte de toate, era oare România socialistă o ţară pauperă, ca să poată fi cuprinsă în categoria „celor mai sărace ţări din lume”? Într-adevăr, austeritatea impusă pentru restituirea datoriei externe devenise dramatică, însă comparând nivelul economic de astăzi cu cel de la sfârşitul lui 1989 aflăm o tristă discrepanţă (desigur, nu favorabilă prezentului). Nu contestă nimeni marasmul totalitarist în care s-a afundat regimul Ceauşescu mai ales în anii ’80, dar plasându-l pe liderul român în preajma unor figuri abominabile ale istoriei ne măsluim grav trecutul. Oricum, încă din prezentarea lui Kim Yong-Il (locul I) cei care au realizat acest demers îşi probează diletantismul: „Preşedintele Coreei de Nord a preluat puterea în 1998, când tatăl său, Kim Il-Sung a murit.” Nu reţinem apoziţia defectuoasă, o greşeală insignifiantă în acest context. În primul rând, Kim Il-Sung (Kim Ir Sen) a decedat în 1994. Iar în al doilea rând, acelaşi Kim Ir Sen a fost proclamat „preşedintele etern” al Coreei de Nord. Aşadar, Kim Jong-Il este doar conducătorul statului asiatic, nu şi preşedinte. Pe de altă parte, de ce Kim Ir Sen absentează din această ierarhie? Sau numele lui Kim Ir Sen echivalează, pentru amatorii de la PRO-TV, cu un etalon al democraţiei şi prosperităţii nord-coreene?! Şi de ce lipseşte Gheorghiu-Dej, de a cărui epocă se leagă gulagurile reeducării?
Iată ce scria un individ (n-are importanţă cine) în numărul 2 al ziarului „Adevărul”, din 26 decembrie 1989, despre Nicolae Ceauşescu: „Laşul. Scîrba. Criminalul. Dar nu sînt expresii pe măsura acestui nemernic, a indignării noastre în nici o limbă a pământului. Poate doar propriul său nume care a întrecut în conotaţii sinistre tot ce a avut omenirea mai hidos până acum. Stalin? Hitler? Bieţi nevolnici. Dracul în persoană? Atât de diabolic nici chiar el nu este. Ceauşescu? Cel mai detestat, cel mai urât, cel mai îngrozitor cuvânt ivit vreodată în vocabularul popoarelor lumii.” Articolul respectiv era însoţit şi de o caricatură lugubră, înfăţişându-i pe soţii Ceauşescu care împodobeau bradul de Crăciun cu cranii în loc de globuri. Deci, Stalin şi Hitler „bieţi nevolnici” pe lângă Ceauşescu. Bine, autorul respectiv, care scrisese mai mult decât conformist în presa comunistă, elogiind politica lui Nicolae Ceauşescu, vroia o carieră şi după prăbuşirea regimului, iar pentru asta trebuia să-şi manifeste turbulent aversiunea de rigoare. Aşa că gestul său de a-l plasa pe Ceauşescu peste Stalin şi Hitler e de înţeles; omul purta o biografie uşor de incriminat şi căuta reabilitarea. Au trecut peste două decenii de atunci. Acum, pentru unii gazetari, locul lui Nicolae Ceauşescu  este lângă Kim Jong-Il sau Idi Amin. Asaltul lucidităţii încă întârzie să lumineze asemenea gândiri anchilozate într-un penibil obscurantism. Sau e vorba doar de o sordidă rea-voinţă?         

vineri, 25 noiembrie 2011

Prezentul lamentabil il scuzam prin furia pe istorie- scrie Valentin

Prezentul lamentabil il scuzam prin furia pe istorie. Valentin - Joi, 24 Noiembrie 2011, 01:35
Prozatorul Bedros HORASANGIAN publică în Obscult un articol intitulat «Mantaua lui Ion Iliescu»
Un comentator insomniac, care semnează Valentin (Joi, 24 Noiembrie 2011, 01:35) se enervează : «Unii "intelectuali" pun în seama unui singur individ, Ion Iliescu, toată nenorocirea pogorata ca un blestem pe România... Daca acesti fini "intelectuali" ar privi românul, omul de pe strada, daca ar privi inspre ei insisi, ar observa că nenorocirea nu a provocat-o un singur om; nenorocirea si-o croieste poporul român, zi de zi, prin propriile sale forțe! Mă dezgusta toti pseudofilosofii, care cu bucile pe scaun, stau si blameaza istoria, cu venin in glanda, lingand prezentul, fie la stanga, fie la dreapta, oriunde gasesc mai multa seva de supt sau acolo unde orgoliul lor de provinciali europeni este fecundat cu vorbe dulci...» 

Din nenorocire, sunt convins că Valentin are dreptate. d. c.
 
 


joi, 17 noiembrie 2011

Sfârșitul lumii in varianta romanească

De la lume adunate și iarăși la lume date. (Mesaj pe Internet © drepturi rezervate autorului anonim)
Sfârșitul lumii in varianta romanească
PREMISA – Pe 21 decembrie 2012, conform calendarului Mayas, planeta își va găsi sfârșitul. Următoarele 10 alineate își propun sa zugrăvească o imagine de ansamblu asupra societății românești în zilele premergătoare evenimentului apocaliptic.

1. Televiziunile freamătă ! Ediții speciale peste ediții speciale ! O bătălie crunta pentru exclusivități. George Buhnici (corespondent PRO TV) : “Pe-aici, pe la Vama Bors, va intra Apocalipsa în România ! Dan Diaconescu (OTV) : “Numai aici la televiziunea poporului, puteți urmări cataclismul 3D ! Dan Diaconescu Direct…” Valentin Stan (Antena 3) : “Sfârșitul lumii este rodul unei politici criminale a guvernului ! Tatulici (Realitatea TV) : “Apocalipsa este un eveniment aproape la fel de important ca primul concert Michael Jackson, pe care l-am transmis eu la Tele 7 ABC…” Prima Tv transmite, calm, “Schimb de mame”…

2. Manelistii se întrec în cântece despre Sfârșitul lumii. Pe locul întâi în preferințele publicului este melodia interpretata în duet de Florin Salam și Nyno. “Doamne vine-apocalipsa, O sa moara toți dușmanii. Si nici n-o sa le simt lipsa… Trece viata, trece anii !

3. La serviciu, în metrou, la cafenele, peste tot auzi romanii întrebându-se unul pe altul : “Ce faci de Sfârșitul lumii ?
4. Marian Vanghelie : “Acum ați înțeles de ce am lăsat sectorul 5 sa arate asa… Locuitorii e obișnuiți cu imaginile apocaliptice deci pregătiți pentru ce vine…”

5. Cluburile din București pregătesc Party-uri și Event-uri speciale. În Gaia, unde Poponeț și Delia Matache au, bineinteles, masa, se pregătește eventul “Apocalypse Party Hot Stuff All Night”. In Bamboo, Pătrașcu a plătit o suma importanta ca sa-l lase pe el sa mixeze : “End of World Mega Mix”. Cretinii… aaa… pardon… romanii s-au repezit sa-și rezerve locuri și la cluburile After Hours, adică petrecerile de după Sfârșitul lumii.

6. Bisericile sunt luate cu asalt de către cei care vor sa se mântuiască pe ultima suta de metri. Pentru eficientizare, preoții spovedesc grupuri…

7. Ca la marile sărbători, hypermarketurile sunt luate cu asalt ! Televiziunile prezintă aceasta știre cu formulări de genul : “Oamenii spun ca trebuie sa aibă pe masa de Sfârșitul lumii, toate cele cuvenite…” Fiind un eveniment care nu s-a mai petrecut, gospodinele nu știu dacă sa facă drob sau nu.

8. Declarație—Dragoș Bucurenci : “P**a mea ! Eu v-am zis !”

9. Tabloidele sunt incorijibile : Cancan – “Monica Columbeanu își petrece Sfârșitul lumii cu Ricky ! Irinel, tu cu cine ? Click : “Ce buna e gagica lui Pulhac ! Păcat ca o sa crape ! 10. Băsescu este filmat pe ascuns spunându-i lui Videanu : “Ma doare-n cur ! Si-asa era ultimul mandat ca nu mai aveam voie sa candidez…”

miercuri, 16 noiembrie 2011

Autori care fac bani în România

Cazurile de succes literar-financiar fiind rare în cultura română, analiza cauzelor ar fi putut fi mai fină, nu doar în articolul Manuelei Golea ci, mai ales, în Forbes, publicație scrisă pentru «miliardarii» săraci cărora li se face ciudă privind prezentarea averilor și vilelor miliardarilor bogați. Este ciudată dispariția din listă scriitorilor, reprodusă de Manuele Golea, a lui Buzura, care a cîștigat mai mult decât Manolescu. Bibliografia școlară, trecerea prin editura lui Mușina care a avut geniul comercial de a se orienta spre cartea canonică pentru licee, au influențat desigur tirajele și deci câștigurile. Succesul acestei scrieri a lui Cărtărescu corespunde nivelului literaturii lui Drumeș, adaptată la exigențele și sofisticăriile snobinarde ale postmodernismului. Diversitatea cititorilor încântați se explică prin faptul că orice carte se poate citi la nivele diferite. În acest caz, primul nivel este determinat de titlu, De ce iubim femeile?. Chiar așa, de ce dracu le iubim?
Dan Culcer

Autori care fac bani în România
«În 2010, Forbes a publicat o scurtă listă cu cei mai bine plătiţi scriitori din România. Pe primul loc figura Mircea Cărtărescu, autorul hit-ului „De ce iubim femeile", cu 540.000 dolari, urmat de Gabriel Liiceanu cu 460.000 dolari, de Dumitru Radu Popescu cu 440.000 dolari, de Andrei Pleşu cu 300.000 dolari şi de Nicolae Breban cu 290.000 dolari. Se preciza că aceste calcule au fost realizate de Forbes România pe anul 2009.

În străinătate, unii dintre cei mai bine autori plătiţi sunt James Patterson, cu venituri de 84 de milioane de dolari câştigaţi în perioada mai 2010 - aprilie 2011. Danielle Steel ocupă locul doi cu 35 milioane, Stephen King e pe locul trei cu 28 milioane dolari, Janetz Evanovich cu 22 milioane dolari şi Stephanie Meyer cu 21 milioane dolari. Nici unul din cei cinci autori nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură.» (în Cît ţine de foame o carte publicată de Manuela Golea, România liberă, Nr. din 14 noiembrie 2011)

miercuri, 9 noiembrie 2011

Colectivism intelectual românesc

Colectivism intelectual românesc

octombrie 10, 2011 
Vladimir Tismăneanu : „Dintre toate pericolele care ameninţă libertatea în Europa Centrală şi de Est, cel mai mare e renaşterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internaţionalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «naţiune» sau chiar comunitatea de sânge.”
Titus Filipas, care îl citează pe V.T. crede că : «Doctrina Partidei Naţionale incorpora, la începutul secolului XIX, ideologia primară a lui Destutt de Tracy ca pe o ideologie de nation-building. Ioan Eliade Rădulescu alcătuia Gramatica tipărită în anul 1828 la Sibiu pe baza Gramaticii filosofice a lui Condillac şi a Gramaticii generale a lui Destutt de Tracy. Istoricul Fernand Braudel spunea că o Civilizaţie are o Gramatică. Gramatica de la Sibiu a produs imediat creşterea exponenţială a tipăriturilor în Limba Română care au fost cu nesaţ citite. Aceasta demonstrează că există un colectivism intelectual românesc.»

Nici pe departe adevărată — declarația de mai sus a lui Tismăneanu. cum nu este adevărată nici pseudo-definiția lui G.B.Shaw.
“Patriotism is your conviction that this country is superior to all other countries because you were born in it.”
«Definiția» lui George Bernard Shaw, găsită pe o pagină de blog, dacă e autentică, nu e complet inadecvată dar se bazează pe prejudecăți și se referă la o formă primitivă de naționalism. Ea poate orienta negativ orice discuție pe aceasta temă, așa cum încearcă, fără nici un argument, să-și impună prejudecățile un Vladimir Tismăneanu, propagandist de stânga aparent răspopit dar solidar cu unii răspopiți ca el, de genul criminalului Ion Iliescu.

“Luni, 5 aprilie 2004, la Facultatea de Drept a avut loc lansarea cărţii “Marele şoc. Din finalul unui secol scurt”, un dialog între politologul Vladimir Tismăneanu şi preşedintele Ion Iliescu, volum apărut la Editura Enciclopedică.

În deschidere, Ioan Mihăilescu, rectorul Universităţii Bucureşti, a salutat apariţia acestei cărţi, care reprezintă nu numai o referinţă memorialistică foarte atractivă pentru cititori, dar şi o sursă de documentare pentru istorici; în opinia lui Ioan Scurtu, directorul Institutului de Istorie “Nicolae Iorga”, cartea reprezintă una dintre cele mai lucide analize asupra perioadei comuniste. Cristian Preda, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, a subliniat importanţa volumului ca prima biografie politică a preşedintelui Iliescu. Cartea reprezintă, în opinia sa, o discuţie extrem de interesantă pentru înţelegerea Partidului Comunist ca forţă politică. O altă latură importantă a cărţii, analizată de Cristian Preda, a fost relaţia dintre Securitate şi Partidul Comunist, în care aparatul de opresiune este văzut ca un instrument, şi nu ca principalul vinovat.
Vladimir Tismăneanu a declarat că, în ciuda opiniilor politice diferite, domnia sa nu s-a considerat niciodată un adversar personal al lui Ion Iliescu, care este “un om al stângii democrate”. Profesorul Tismăneanu a urmărit tranziţia omului şi intelectualului Iliescu, în cadrul dialogului explorând etapele de învăţare politică ale preşedintelui. “Pe parcursul ultimilor 15 ani, Ion Iliescu a devenit o personalitate de vârf a procesului democratic din România”, a declarat Vladimir Tismăneanu. Ca politolog, profesorul Tismăneanu a fost interesat de transformarea unui politician marxist într-un gânditor modern, dispus să recunoască falimentul utopiei. Domnia sa a încheiat spunând că dialogul cu Ion Iliescu a fost o “plăcere intelectuală”. (din Romania Literara, 2004)

Un palindrom. Timpul nu mai curge într-un singur sens?

«Pe 11.11.11 la ora 11.11.11, data si timpul vor fi un palindrom, adica se va putea citi la fel de la stanga la dreapta si invers. Un astfel de eveniment se petrece odata la 100 de ani. Probabil ca si cei mai mari sceptici se vor opri pentru o secunda si vor reflecta asupra acestui moment perfect. Ceea ce face aceasta data unica este luna a 11a, este un număr cu doua cifre.

Astrologii se agita, numerologii cauta cele mai ciudate explicatii, iar profetii vorbesc despre sfarsitul lumii.

Numerologii, metafizicienii si teoreticienii lanseaza o ipoteza potrivit careia omenirea va fi martora unei „treziri” la nivel global, cu alte cuvinte vom fi martorii deschiderii unui portal spre o alta dimensiune.»


Un fenomen pe care îl vom trăi în somn sau treji? (d.c.)

joi, 13 octombrie 2011

Un sit cu scrieri despre război. În limba rusă

http://militera.lib.ru/1/new/index.html

Cazul Paul Goma. Combinații informative reușite și nereușite

http://revistacultura.ro/nou/2011/10/paul-goma-76-recapitulare-trista/
Extrag dintr-un articol de Flori Bălănescu, publicat la adresa de mai sus, aceste fragmente de documente din dosarele construite de Securitate în jurul lui Paul Goma.
«Desi au trecut 21 de ani de la caderea simbolica a comunismului, lumea culturala, lumea literara, lumea româneasca, în general, întretine interesat sau din delasare tipica produsele mentale instrumentate si colportate de Securitate în privinta omului si scriitorului Paul Goma.» - scrie Flori Bălănescu. Și așa este.
 Mai mult, Lucia Dragomir, autoarea unui studiu despre Uniunea Scriitorilor, L'Union des Ecrivains. Une institution transnationale a l'Est, Bellin, PAris, 2007, citează din bibliografia holocaustologilor amatori (MD Gheorghiu) sau profesioniști (Radu Ioanid), texte scris pe marginea, pe muchea, pe tăiușul cărții lui Goma, Săptămâna Roșie. 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, cu oarecare bun simț, fără să se lanseze în acuze violente. Este evident că nu cunoaște istoria. Nu citează nimic din carte, pe care nu reiese că ar fi citit-o. Nici alte surse nu-i sunt accesibile. Îi recomandăm să o facă, fragmente în serial se află la adresa PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 11 ) dar cartea e disponibilă integral în format pdf pe situl scriitorului.
Flori Bălănescu amintește că :«În ultimul an a mai intervenit un element: autoritatile de la Chisinau, la fel de democratice si de transparente ca si cele de la Bucuresti, au avut o tentativa (o suspectez ca încadrându-se arsenalului de strategii electorale) de a le acorda lui Paul Goma si familiei sale cetatenia moldoveana. Au esuat. Esecul tine, probabil, de hibele si interesele diplomatiei de dincolo si de dincoace de Prut.» Eșecul tentativei «moldovene» era previzibil. Intervenția comunității evreiști a blocat acțiunea. Probele se pot căuta pe Internet. Același tip de combinație informativă neosecuristă, diplomatică, care intervenise pentru blocarea acțiunii în cazul cetățeniei de onoare acordată scriitorului de orașul Timișoara. Acolo nu au reușit. Vă mai amintiți? Eu îmi amintesc. Dan Culcer


Câteva date din dosarele Securitatii ce vin sa dezambiguizeze strategia de distrugere prin mijloacele diversiunii puse în practica de aparatul represiv.

luni, 26 septembrie 2011

Să ştii, pruncule, că românu n-o peritu.


Că doară Pintea n-o peritu ci un pic s-o hodinitu!

«Să ştii pruncule că românu n-o peritu.
Haidati în Maramureş și-i întâlniţi şi amu.
Nu cei ce ne reprezintă îs românii cei drepţi, ăştia îs viermii care or ieşit din stârvurile ce or zăcut în canale, da s-or duce ca norii cei negri; ceru-i albastru şi noi, săracii, suntem curaţi şi doamne feri să nu ne sculam ca bai a fi.

Doamne ajută !»


<iframe width="420" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/Wd-mma-ofjU" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

Am găsit aceste rînduri testamentare scrise de un român anonim, undeva printre comentariile la balada sau doina lui Pintea Viteazul, pe  ca un mesaj într-o sticlă aruncată în mare. 
Va urca în burta unei lostrițe spre izvoare, unde se vor afla să îl citească pruncii noștri înfometați de dreptate și adevăr.
(dan culcer)

duminică, 25 septembrie 2011

Laszlo Alexandru și orbul găinilor

L.A. nu vede diferența. Il consider un carierist, precum și pe toți cei citați. Carierismul e un efort. Cariera e un rezultat. Unora le reușește. Laszlo Alexandru se plânge că nu a făcut carieră. Un carierist nu are totdeauna succes. Am corectat tacit numele pe care le indicase cu sic. Ortografia poate fi corectată, carierismul, tară morală, nu. Poate că dacă nu i-a reușit cariera universitară, cea de corector îi va aduce satisfacțiile necesare și succesele astfel obținute îl vor îndemnă să renunțe la cariera de recenzent reciclat, specializat în «holocaustică», specializare care nu pare să-i fi adus decât dispreț (îl asigur de al meu!) pentru evidentul său oportunism.

Îl prefer pe L.A. ca italienist. Aici are ureche, cunoaște instrumentul și nu cîntă fals.

Cât privește «slugăreala», L.A. avea de ales.

Dan Culcer


Text comentat :

September 4, 2011

Bazaconii

Filed under: Laszlo Alexandru — Tags: , , — laszlo @ 12:07 am
Găsesc întîmplător pe net că Dan Culcer mă include pe-o listă de-a sa cu, vezi Doamne, carierişti schimbători la faţă. În carnetul de bal al vulcanului olog se află Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Eugen Uricaru, Vladimir Tismăneanu, Michael Shaphir (sic!), Artur Silvestri, William (sic!) Totok, Adrian Cioroianu, Mihai Dinu Gheorghiu, Laszlo Alexandru, Andrei Pleșu, Emil Hurezeanu etc. Toţi aceştia am fi “pe linia tradiției slugilor la mai mulți stăpîni”.
Dacă vorbim de slugăreala pe lîngă pulpana antisemitului Paul Goma, ar face mai bine Dan Culcer să se uite în oglindă. Cît despre celelalte, în zilele cînd sînt binedispus îi transmit urarea: “avea-o-ai cariera mea s-o ai!”.

vineri, 23 septembrie 2011

Fundatia Löwendal. George baron Löwendal (1897-1964) Un artist deosebit

Pictorul murise. Prin 1964 am avut norocul să văd tablouri de Löwendal în casa Lidiei Papae, la București. Nu erau cele mai reușite. Am văzut însă reproduceri și coperte de reviste (România literară a lui Cezar Petrescu)  care chiar așa, tipăritură de calitate mediocră, dădeau semn că este vorba de un artist puternic. Am și scris un mic eseu despre acest portretist și scenograf original, atunci și mai târziu. Cred că și în Vatra. Pictase țărani români bucovineni, în culori pământii, supradimensionați.
Una din fiicele sale, Irina Dal, actriță la Teatrul Evreiesc de Stat din București, a fost dacă nu mă înșel, prima soție a lui Dan Deșliu, probabil pe cînd acesta era actor și nu poeticul autor al unor jeguri propagandistice.
Löwendal a ilustrat și el realismul socialist în Flacăra din primii ani, 1948-1954, cred, apoi și-a pierdut poziția de profesor la Institutul de artă din București, din cauza unui conflict cu M.H. Maxy, căruia îi reproșase public că are conturi de bancă în Elveția dar se preface mare comunist și artist revoluționar.
Prin anii 30, Löwendal a realizat și decorația interioară, în stil japonez, a unei vile a cărui proprietar era bancherul Aristide Blanc.
După informațiile date mie, pe vremuri, de Lidia Papae, tablouri de Löwendal s-ar afla și prin muzee din Occident, în Olanda.
Descrierea unei scenografii pentru Na Dnie, piesă de Maxim Gorki, pusă în scenă la teatrul evreiesc din Vilna, a inspirat, cred, scenografia lui Dinu Cernescu pentru Troilus și Cressida, spectacol excepțional din Bucureștii anilor 60 când mulți români, naivi și de bună credință, sperau că am scăpat de dogmă. N-a fost așa. Am scris din amintire. Se poate să fi uitat sau deformat ceva. Dacă regăsesc articolul din Vatra, îl voi copia aici.
Tablourile, schițele de costume și alte creații ale artistului pot fi văzute pe situl Muzeul Löwendal
Dan Culcer

Baronul scenograf de Ziarul de duminică


La expoziţia "Baron George Löwendal - Rediscovery of a great European stage designer from the beginning of the 20th century", organizată de Fundaţia Löwendal la Institutul Cultural Român de la Praga cu prilejul Quadrienalei de Scenografie şi Arhitectură Teatral din capitala Republicii Cehe, 16-26 iunie 2011, a fost lansat un album în limba engleză despre acest mare scenograf. Volumul este coordonat de Ariadna Avram, cu o prefaţă de George Banu. Ediţie îngrijită de Andreea Dumitru. Consultant ştiinţific: Ion Cazaban. Ediţia în limba engleză: Profusion International Creative Consultancy - Ramona Mitrică, Mihai Râşnoveanu (traducători), Mike Phillips (editor). Acum, remarcabilul album a apărut şi în limba română.

Cu o activitate scenografică de aproape trei decenii, George baron Löwendal a lăsat o remarcabilă operă în domeniu. Albumul reprezintă prima lucrare consacrată scenografului şi, într-un sens mai larg, creatorului de teatru George baron Löwendal. Analiza operei sale este structurată pe două criterii: geografic şi cronologic (avându-se în vedere biografia artistului, periodizarea creaţiei teatrale şi aprecierea ei de către reputaţi regizori şi scenografi).
Secţiunea centrală - Scenografii (1922-1949) - evidenţiază etapele creaţiei lui Löwendal, precizând oraşele şi teatrele unde a lucrat în perioadele respective, cu o scurtă introducere menită să evoce contextul cultural al fiecăreia. Ilustraţiile sunt însoţite de extrase de presă. Un amplu capitol reliefează şi contribuţia artistului la fondarea primului teatru cult de păpuşi şi marionete din România (Cernăuţi, 1928).
Corpusul de fragmente din presa vremii, aparatul critic, teatrografia şi bibliografia albumului sunt rezultatul unor cercetări laborioase întreprinse de echipa Fundaţiei Löwendal şi de istoricii de teatru Ion Cazaban, Claudia Dimiu, Daria Dimiu, ca şi de Vera Molea, cercetător la Biblioteca Metropolitană Bucureşti.
În prefaţa la album, intitulată "Löwendal, baronul artist", teatrologul George Banu îşi motivează im­plicarea în această întreprindere creativă: "De ce acest om mă pasionează? Pentru că e multiplu. Modern şi ar­ha­ic! Nu numai… el, exilatul din cauza Revoluţiei ruse, face afişe pentru demonstraţia de 1 Mai a muncitorilor din Cernăuţi; el, ortodoxul, desenează emblema unui tea­tru evreiesc şi alege drept model, pentru chipul lui Iisus, un tânăr evreu; el, artistul savant, se consacră mari­o­ne­telor; el, modernistul, se împlineşte făcând pictură bi­zan­tină. Nu-l cunoşteam înainte, dar Löwendal de­mons­­trează, cu geniu, aptitudinea de a nu capitula şi, pe de altă parte, de a nu rămâne străin, de a se integra. Ba­ro­nul venit de departe a sfârşit prin a se îndrăgosti de Bucovina, partizanul «stilizării» s-a dedicat «cloisonismului» bizantin, tânărul alăptat la sânul avangardei s-a nutrit din puterea credinţei ortodoxe. Şi de acolo i-a venit - o ipoteză! - puterea de a rezista".
Albumul se încheie cu un grupaj George Löwendal văzut de artişti contemporani - Mahhias Langoff, regizor şi scenograf, Vittorio Holtier, scenograf şi pictor şi Dragos Buhagiar, scenograf.
George baron Löwendal s-a născut la 10 mai 1897 la Sankt Petersburg, fiind primul fiu al lui Laurentiu II baron Löwendal, ofiţer de artilerie al Marinei Baltice Ruse, având rădăcini în familia regală a Danemarcei. Îşi face studiile de Belle-Arte la Sankt Petersburg. Are profesori celebri, printre care Seidenberg, Makovski şi Alexandr Petrovici Alexandrov. În acelaşi timp este angajat ca balerin, actor, scenograf la Teatrul Imperial din Sankt Petersburg. George este invitat de profesorul Alexandrov, la Soroca, în Basarabia, unde se afirmă ca un autentic portretist. Tot aici realizează primul Teatru de păpuşi din Basarabia, pentru care scrie piese, împreună cu logodnica sa Ariadna. Activează ca pictor scenograf în mai multe teatre din Chişinău. În octombrie 1918, Basarabia revine la România, Löwendal ajungând astfel în ţara care va deveni patria sa. Se stabileşte la Bucureşti, împreuna cu soţia sa Ariadna Ambrozieva, scriitoare, cantautoare şi, mai târziu, profesoară de limbi străine şi canto, şi învaţă limba română. Aici, activează ca pictor scenograf şi regizor la câteva teatre, fiind foarte apreciat. Presa roână şi străină publică frecvent cronici entuziaste despre activitatea sa artistică. Are două fiice - Lydia, născută în 1923, profesoară de pian cunoscută ca Lydia Löwendal-Papae, şi Irina, născută în 1925, actriţă cunoscută ca Irina Dall. În 1926, regizorul Aurel I. Maican îl cheamă la Cernăuţi, oferindu-i postul de pictor scenograf şi director tehnic al Teatrului Naţional din oraş. Stabilit la Cernăuţi, Löwendal realizează decorurile şi, uneori, regia a zeci de spectacole la Teatrul Naţional implicându-se şi ca actor, dansator, mim, machior, butaforist. În 1943, pictează în Bucovina, deschizând apoi, cu 80 de tablouri, expoziţia de mare succes din sala Universul din Bucureşti. Între 1950-1957 activeaza ca profesor universitar la Institutul de arte plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti. După numeroase alte expoziţii şi o viaţă dedicată artei şi pedagogiei, pictorul George baron Löwendal moare în februarie 1964, la vârsta de 67 de ani.


George Löwendal - un aristocrat în luminile rampei. 1897-1964. Institutul Cultural Român, Fundaţia Löwendal

miercuri, 21 septembrie 2011

Când începem să urlăm? O poveste cu tâlc

Pasagerii din avion si-au ocupat locurile si aşteaptă echipajul pentru ca aeronava sa poată decola. Într-un final, pilotul si copilotul apar si încep sa meargă printre scaune către cabina lor. Toate semnele arată ca cei doi sunt orbi. Pilotul poarta ochelari mari, negri, are baston alb cu care loveste stinga-dreapta ca sa-si găsească drumul. Copilotul, are si el ochelari negri si este ghidat de un cîine însoţitor.
La început pasagerii se foiesc nervoşi, gândindu-se că e vorba de o glumă, dar când se pornesc motoarele și avionul începe să ruleze ușor pe pistă, toata lumea se linisteste. Deodata avionul accelereaza puternic si panica se instalează.
Unii pasageri incep sa se roage, in timp ce alţii se lungesc pe podea cu mainile la cap. In timp ce avionul se apropie in mare viteza de capatul pistei, vocile devin tot mai isterice, pentru ca atunci cand avionul mai avea de rulat doar 20 de metri pe asfalt, toata lumea sa urle intr-un glas.
Din fericire exact in ultima clipa avionul s-a înălțat către cer.
In cabina pilotilor, după câteva secunde de liniste, copilotul îşi descleştează dinții :

- «Într-o zi, nenorociții ăștia o să țipe prea târziu și o să murim nevinovați !

(Piloții orbi. O versiune a articolului lui Mircea Eliade, cu același titlu? Din folclorul nou, 2011. Cules de Dan Culcer)

luni, 19 septembrie 2011

„Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a ieşit din încăpere“ - zice Liviu Ornea

 „Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a ieşit din încăpere“.

Bancul citat de Liviu Ornea, în rubrica sa Bifurcații din Observator cultural, nu se știe dacă exprimă un punct de vedere evreiesc sau unul ne-evreiesc. Cu această pseudo-definiție-banc, o adevărată piruetă amnezică, Liviu Ornea exprimă un bizar complex de inferioritate, o suspiciune perpetuă față de mediul în care a trăit, cuprinzător de «antisemiți» mascați.

Rămâne de știut de ce a suportat și suportă un astfel de mediu, atât de opresiv și parșiv, când avea posibilitatea de a-l părăsi. Și de ce acum mulți cetățeni ai statului Israel sau (evrei) ai altor state din lume, evrei adică, doresc să-și redobândească cetățenia română pierdută cu ocazia emigării sau să o dobândească în baza legii române, dacă pe la noi e o asemenea densitate de antisemiți nepocăiți.

Sunt încântat că Liviu Ornea nu acceptă tehnica acuzei-toroipan cu antisemitismul. Dar chiar în revista în care scrie, eu am fost tratat repetat cu injuria «antisemit», de către corespondenți anonimi, fără ca redacția să simtă nevoia de a exprima minime rezerve față de injuria anonimă, doar fiindcă aveam observații critice privitoare la V. Tismăneanu, și desigur nu pe temeiul semitismului său, care nu era și nu avea de ce să fie în cauză.
Evocarea de mai jos, semnată de Liviu Ornea, a fost provocată probabil de scena pe care eu însumi am descris-o în comentariile mele din Observator cultural, despre bătaia dintre colegul de liceu Corpus și un altul, despre jignirea care i s-a adus lui Corpus și despre modul în care a fost pedepsită de cel jignit.
Comentariile mele erau centrate pe intervențiile lui Marco Maximilian Katz și ale altui specialist în «antisemitism». Despre Liviu Ornea am pomenit în treacăt. Primii doi nu au reacționat, până acum.

Nu pot ignora comentariul lui Liviu Ornea. Dânsul se face că nu pricepe despre ce este vorba. Referințele mele istorice leagă finele secolului al XIX-lea, cu presiunile internaționale al căror efect a fost consemnat de deciziile Congresului de la Berlin, de presiunile exercitate prin Raportul Wiesel (și prin ordonanța de urgență), raport al cărui scop nu a fost (de)scrierea istoriei suferințelor evreilor din România, Ardealul de Nord, Transnistria sau Basarabia, ci exercitarea unui șantaj asupra economiei anemiate a României post-comuniste, pentru obținerea prioritară a unor despăgubiri (numite abuziv «claims=creanțe») de către supraviețuitori și urmașii unor evrei care au pierit în condițiile extreme ale războiului, au fost supuși la vexațiuni, la muncă forțată, au pierdut proprietăți și bunuri, prin naționalizarea comunistă, nu altfel, cele «românizate» de legionari fiind de mult recuperate, etc.
Nu e vorba deci de nici o ocultă, eu nu fac referințe vagi, cunosc rețele instituționale evreiești,  lobbyuri, diplomați, rabini, care colaborează, în numele intereselor comunitare, ceea ce este normal, pentru ei, pentru obținerea unor despăgubiri, pe temeiuri mai mult sau mai puțin legale.
E vorba de toate presiunile de atunci ca și de acum, care aveau și au surse precise și cunoscute, cele trecute, cel puțin, pot fi studiate temeinic.
Doar că m-am săturat de naivitatea ironică, mirată a unor evrei, prin care vor să convingă că solidaritatea comunitară evreiască nu există, că acțiunile politice, financiare sau diplomatice vizibile și invizibile sunt simple întâmplări, coincidențe, că între ele nu există nici o legătură. Să fim serioși!
Coincidență, desigur, importul în România a unui rabin șef din Israel, Marele Rabin Menachem Hacohen, care nu știe românește, nici ungurește, nici ladino, dar care are calitatea, foarte importantă, de a fi vicepreședintele Claims Conference și aceea de fost militar.
Am tot respectul pentru acțiunea acestui rabin. În 13 ani a făcut ceea ce își propusese să facă. Se poate întoarce în Israel cu cugetul datoriei împlinite.

Problema mea este că negocierile statului român cu Claims Conference nu au fost niciodată făcute publice, de nici unul dintre parteneri. Imput acest lucru guvernelor și președinților României de la 1989 încoace. Dacă ar fi fost făcute publice, o stabilire a priorităților era posibilă, o negociere era acceptabilă.
Dacă statul român are datorii morale și materiale, în absolută prioritate, ele se referă la abuzurile suportate de cetățenii majoritari, în perioada comunistă.
Nu există argumente pentru acceptarea unui priorități mai înalte față de vreo minoritate oarecare, etnică sau de clasă, socială.
Practica administrativ politică din România a fost și este contrară, prin restituiri prioritare acordate, sub presiune, după criterii de clasă sau de «rasă», celor care au avut avocați cointeresați și au făcut presiuni, de natura unor șantaje politice sau economice de tot felul, asupra statului, parlamentului sau economiei și finanțelor României.

Să fie clar : pentru mine cetățenii români, unguri, sârbi etc. ai României de azi nu au nici un fel de creanțe față de cetățenii evrei ai României de azi și cu atât mai puțin față de cetățeni ai statului Israel. De aceea plata în secret a unor «creanțe imaginare» este ilegală și responsabilii vor fi trași la răspundere legal.

Liviu Ornea se înșeală, dacă la mine face aluzie, nu sunt un «intelectual rafinat» ci un intelectual român informat și cu memorie.
Ar fi fost corect dacă Liviu Ornea făcea apel la memoria proprie, la cea a comunității sale și evita piruete de amnezic.
Cuvântul incriminat de Marco Katz, cu o definiție incompletă, a fost și este, am scris-o, folosit ca o injurie, în anumite condiții. Trebuia definit lexicografic ca atare. Nu cererea ci tonul cererii lui Marco Maximilian Katz, lipsa totală de reprezentativitate a acestui ins, au fost și sunt inadmisibile, obraznice. Cine finanțează agitația acestui individ? Are un unchi în America?
Dar utilizarea cuvântului incriminat, în contexte neinjurioase nu are de ce să fie prohibită. Ca și utilizarea cuvintelor țigan, gagiu, goy, creștin, israelit, jidov, jid, islamist, ciufut etc. Atât am mai avut de spus acum.


Liviu Ornea scrie : «Eram prin clasa a cincea sau a şasea, aveam vreo doisprezece ani. Şi, într-o zi, m-am certat cu prietenul meu cel mai bun, cu Florin; eram nedespărţiţi. Naiba ştie de la ce ne-am luat. Ne mai ciondăneam, ăsta era tot farmecul, dar ca atunci – nu-mi amintesc. Ne-am bătut, ne-am înjurat, am ţipat, am plîns, dar nici unul nu-l putea dovedi pe celălalt, eram cam de-o seamă, scunzi şi cam bondoci amîndoi. Pînă cînd el n-a mai răbdat şi a scos-o pe gură: „Jidan împuţit ce eşti!“. Era, evident, mişcarea cîştigătoare. Knock-out garantat, o ştia foarte bine. Nu-mi lăsa decît posibilitatea unei lovituri sub centură. Am început să urlu şi l-am muşcat de un deget pînă i-a dat sîngele. Asta a fost tot. Am rămas, în continuare, prieteni. La doisprezece ani, durerile trec mai repede. Dar, iată, nu se uită.

Are, deci, dreptate DEX-ul: termen familiar, folosit între prieteni.
Ei, ce bine-ar fi fost să fi ştiut eu de mic copil că „jidan“ e doar un termen familiar, nu o înjurătură! Nu mi-aş mai fi făcut atîtea probleme, aş fi dormit mult mai liniştit. Şi aş fi avut, azi, mai mulţi prieteni. Dar tot e bine că aflu acum, citind doctele comentarii ale domnului Dan Culcer, că reacţia mea, supradimensionată, desigur, e arhicunoscută, deloc nouă şi, în felul ei, anticipatoare: „recursul la acest tip de campanii de intimidare, căreia România îi este supusă de două decenii, are o istorie seculară în relaţiile dintre români şi evrei“. Nu-i puţin lucru să te simţi parte a unei tradiţii. Mai ales cînd ai şi conştiinţa acută a nemuririi ei în veac. [s.n.]
Eu sînt cu totul dispus să cred că definiţia actuală din DEX păcătuieşte doar prin simplă omisiune. Nu cred că aceasta e problema. O omisiune se poate oricînd îndrepta. Şi e absurd să arunci imediat acuza de antisemitism asupra unor oameni care, cel mai probabil, au avut o scăpare. [s.n] Cum la fel de absurd e să începi să psihanalizezi omisiunea şi să le găseşti autorilor ei cine ştie ce mobiluri inavuabile. Triste mi se par reacţiile la această dispută care putea rămîne una strict tehnică: cineva observă, într-o lucrare academică, o scăpare* [s.n.], Academia îşi însuşeşte eroarea şi o îndreaptă. Pînă la urmă, pot înţelege şi că nea Ilie din creierul munţilor le spune evreilor jidani – nici nu mă deranjează foarte tare. Dar cînd un intelectual rafinat vine şi-mi spune că, de fapt, nici nu e cum mi se pare şi că, oricum, şi noi... Cînd simpla semnalare a omisiunii şi cerinţa de a o repara sînt văzute ca un dictat al organizaţiilor evreieşti asupra Academiei Române, iar răspunsul Academiei drept o cedare în faţa presiunilor ocultei evreieşti...
Nu cred că greşesc foarte mult dacă iau drept echivalent al termenului „jidan“, în franceză, pe youpin. Apare în limbă pe la 1847, e de origine magrebiană şi se trage din yaoudi. Azi, Larousse îl prezintă ca: Populaire. Terme raciste et injurieux pour désigner un Juif. Iar Le trésor de la langue Française informatisée  – drept: Péj (Injure à caractère raciste pour désigner le juif).
Pe de altă parte, eu sînt convins că exemplele sînt extrem de utile cînd vrei să lămureşti ceva. Un exemplu bine ales face, de multe ori, mai mult decît o demonstraţie detaliată. Asta o ştiu din experienţa de profesor. Şi mai cred că bancurile exprimă destul de bine psihologia colectivă.
Aşa că, în lipsă de idei mai bune, aş sugera, ca soluţie de compromis, fie ea şi temporară, introducerea în DEX, pe post de definiţie, a vechiului banc: „Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a ieşit din încăpere“.»


* Liviu Ornea scrie «cineva observă, într-o lucrare academică, o scăpare* [s.n.]» Iar o amnezie ineficientă! Nu cineva observă, stimate Liviu Ornea, ci Marco Maximilian Katz, monitorul unei asociații de monitorizare a antisemitismului. Cel care desigur nu e doar cineva sau careva.

P.S. Firește, ar fi stupid să se creadă că o comunitate atât de dispersată geografic și istoric, cum este cea evreiască, ar fi un bloc ideologic monolitic, în genul celui visat de ideologii comunismului. Recuperarea istoriei proprii și păstrarea continuității genealogice este o datorie morală pe care evreii, de orice nuanță ar fi, știu să o îndeplinească. Mi-a aduc aminte de o întâmplare de la Sovata, care merită să fie evocată în acest context. Vara, vacanță la băile sărate, cu pruncii și soția. Cald. Undeva în centru, pe o placă de lemn completată cu un carton, o improvizată tarabă, un bătrîn îmbrăcat sărăcăcios vinde câteva cărți vechi. Mă opresc să le cercetez și intru în vorbă cu domnul care îmi explică că e din Arad și o duce cam greu, așa că pentru a-și putea trata reumatismele aici, e nevoit să vândă cărți. Se dovedește a fi fiul unui comerciant de vinuri din Arad, al cărui tată a adăpostit, în vremuri de bejenie câțiva evrei din Ungaria (fugari din Ardealul de Nord) în pivnițele mari ale depozitului. Fiul de exploatator a pierdut sub comuniști totul, nu și recunoștința evreilor de la Comunitate, care i-au acordat vreme de aproape 40 de ani un mic ajutor pentru supraviețuire, evident din sursa Joint. 
Arădeanul meu avea, printre altele, de vânzare un volum din ediția germană, bine legată, a cărții sionistului Theodor Herzl, Altneuland sau, poate, Der Judenstaat. Nu mă interesa direct dar am telefonat, atrăgându-i atenția asupra cărții, profesorului universitar tîrgumureșean, de istoria medicinei, Spielmann Jozsef, în acest domeniu de interes comun, confrate cu tata. Spielmann a intrat, prin mine, în contact cu vânzătorul, și a cumpărat cartea, pentru el sau pentru biblioteca comunității. Un model de urmat. Dacă mai era nevoie de o probă despre necesitatea existenței modelelor și nuanțelor, iat-o !


Comunicat de Presă emis de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (FCER) – filiala Sighetu Marmaţiei PDF Imprimare Email 135 Afişări
Scris de Sighet Online   
Duminică, 18 Septembrie 2011 10:07
«În ultima perioadă, în municipiul Sighetu-Marmaţiei şi-au făcut prezenţa reprezentanţi ai comunităţii „Satmar” de evrei ultraortodocşi (haredi) conduşi de Marele Rabin Aaron Teitelbaum din New York, SUA, care, după ce au refăcut cavoul rabinilor Teitelbaum din cimitirul evreiesc din localitate intenţionează să ridice o sinagogă şi un hotel restaurant kaşer pe terenul fostei băi rituale (în spatele monumentului dedicat Holocaustului). Evenimentul inaugural precum şi informaţiile privind viitoarele construcţii au suscitat în mod legitim interesul mass-mediei sighetene, şi nu numai, care s-a adresat conducerii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER) – filiala Sighetu-Marmaţiei cu o serie de întrebări. Având în vedere că evreii din Sighetu-Marmaţiei aparţin comunităţii Kahan de orientare moderat-liberală, între cele două comunităţi neexistând decât relaţii ameabile, FCER Sighet se delimitează de orice activitate pe care reprezentanţii comunităţii ultraortodoxe le desfăşoară în municipiu şi, ca atare, nu poate oferi informaţii cu privire la retrocedările făcute către comunitatea ultraortodoxă „Satmar” şi nici despre relaţiile contractuale pe care aceasta le are cu Primăria Sighet. »
Hari Marcus

Preşedinte FCER Sighet


duminică, 18 septembrie 2011

O notă a scriitorului Gheorghe Crăciun

«Încă un element pe care-l recunosc aici cu toată onestitatea. Am citit prin grila prezentului, încercînd să raportez totul la proza generaţiei mele. În unele cazuri mi s-a părut a întrevedea noi chei de lectură şi le-am utilizat ca atare. Ştiu că prin anii 80 mi-a plăcut foarte tare o carte a lui Dan Culcer, Genii şi grupuri [sic! de fapt Serii și grupuri], construită însă din foarfecă, din cronici literare puse la un loc. Nu asta conta, ci faptul că am văzut în acea carte ce înseamnă să ai o viziune despre literatură şi interese constante de lectură. Ţin la acest principiu al interesului constant şi dacă el e vizibil în această carte mi se pare suficient. Remarc că iniţial am vrut să propun şi o secţiune cu meditaţii apăsat personale despre proză. Aş fi încurcat însă prea tare lucrurile. Şi aşa această carte se construieşte şi din texte scoase din alte cărţi ale mele. Mi s-a părut normal să le utilizez aici pentru că deşi această carte lacunară nu este o istorie a prozei româneşti, ea poate fi istoria unor fracturi şi a unor simptome. Aşa încît jurnalistica, eseistica, cursul universitar, critica la zi îşi dau mîna aici într-un ansamblu eteroclit, dar care-şi poate găsi unitatea tocmai în punctele lui de ruptură. Textele teoretice din această carte sînt în măsură să explice aceste puncte de ruptură. Dar ele sînt şi textele teoretice ale unui prozator. Aş vrea să nu se uite asta.»
Amator de pictură foarte atent la noutate, Gheorghe Crăciun m-a dus în câteva ateliere bucureștene, vizite și discuții de neuitat.  Mă gîndesc cu emoție la el, acum, aici.
 

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Exilul - o manifestare a instinctului moral


Specializat în studierea expresionismului, bun cunoscător al culturii germane din prima jumătate a secolului XX, Jean-Michel Palmier a publicat în 1988 la editura Payot primul tom masiv al unei sinteze.
Studiul său, intitulat Weimar în exil, urmăreşte «destinul emigraţiei intelectuale germane antinaziste în Europa» între 1933 şi 1940, adică de la incendierea Reichstagului la războiul civil din Spania. AI doilea volum va fi dedicat emigraţiei antinaziste în Statele Unite.
Este o cercetare de istoria culturii care face apel la arhive puţin răscolite până acum, începutul unei sinteze de reală anvergură.
Ca deobicei, două posibilităţi de lectură se oferă, una reintegratoare, în contextele istorice, sau una actualizantă. Fără să operăm cu ieftine paralelisme, tentaţia unei lecturi actualizante este puternică, într-atît de stranii sînt similitudinile între valurile succesive ale emigraţiei politice care s-au revărsat asupra Europei occidentale începînd cu 1933 şi continuate pînă azi.
Experiența concret-istorică a exilaţilor, a expatriaţilor antinazişti a fost filtrată în opere literare, într-o publicistică militantă abundentă, mai puţin însă într-o reflexie teoretică referitoare la sociologia şi psihopatologia exilului.
Este ceea ce încearcă Jean Michel Pallmier, trasând scenariul unei psihodrame care a căpătat proporţii tragice şi imense. Exilul a implicat nu doar participarea la această «psihodramă» a sute de mii de actori, supuşi unor experienţe pe care nimic din existenţa lor anterioară nu le făcea previzibile şi uşor de suportat, ci a zdruncinat toată fragila conştiinţă de sine a intelectualului european, deontologia sa bazată pe naiva supoziţie a non-implicării, a obiectivării posibile, a autonomiei socio-profesionale şi a independenţei intelectului.
S-a pus atunci din nou, a câta oară de la Revoluţia Franceză încoace?, problema trecerii de la vorbe la fapte pentru inteligenţii profesionişti, categorie socio-profesională în curs de definire de la Renaştere încoace, ca şi acuta chestiune a angajării, adică a pierderii statutul de intelectual în favoarea aceluia de politician.
Intelectualităţii germane i s-a impus o opţiune categorică încă din perioada premergătoare primului război mondial - ea să ne limităm doar la acest secol - întrucât avea de ales între naţionalism, expansionism şi militarism pe de o parte, şi cosmopolitism, pacifism şi auto-limitare, pe de alta. Sau între comunism şi/revoluţia conservatoare. Efortul multora dintre reprezentanţii ei a tins spre împăcarea contrariilor, într-un comportament psihosocial coerent, dificil de menţinut, eşuând mereu într-o schizofrenie de care, încet, s-a molipsit întreaga lume.
Nazismul, se uită uneori, n-a fost doar o mişcare antisemită, conducând la exterminarea a milioane de evrei dar şi a milioane de ne-evrei, ci în primul rând forma radicală a uneia dintre ideologiile naţionale mesianice care s-a constituit, pe fondul crizei valorilor şi a crizei de sistem începută în secolul al XIX-lea, secolul naţiunilor romantice.
La codificarea acestei ideologii au contribuit intelectualii şi nu doar cei de «pur sânge» germanic- cum s-ar zice, ci toţi acei intelectuali europeni pentru care valorile tribale erau singurele valori acceptabile şi productive la nivelul imaginarului social.
Definirea idealurilor naţionale, a superioarelor interese de stat se face de cel puţin două secole în numele unor neexprimate pseudoconsensuri sociale, de către minorităţi active, care dispun de forţă. Nu e de mirare că intelectualii sînt obsedaţi de asumarea unui rol social, la prima vedere mai puțin frustrant. Mentalitatea lor impregnată de complexe de superioritate, voluntarism, reformism şi utopism. umanitarist, dar şi de blocajele unui infantilism prelungit, de asistaţi perpetui, îi împinge spre rolul de lideri politici pentru care nu au adesea nici vocaţia, nici defectele,nici calităţile sau pregătirea. Lideri carismatici sau nu, lideri politici, intelectualii nu au fost, chiar dacă bonapartismul refulat al unora i-a împins câteodată spre astfel de experienţe. Când rămîn în cadrul profesiei, intelectualii nu riscă să devină politicieni veleitari ci rămîn specialiştii, sau dacă vreţi tehnocraţii de care, pînă la un punct, nici un politician nu se poate priva. Măcar pentru a i scrie singura parte a unui discurs care conţine idei şi nu lozinci.
Mereu în preajma puterii, niciodată în centrul ei, veleitarismul intelectualului are culoarea cenuşie a utopiei şi se numeşte noocrație, sau mai nou, şi mai pragmatic, meritocraţie. Singurul defect al acestor proiecte este că nu sînt aplicabile. Încă?
Puterea este totdeauna, intelectual vorbind, mediocră. Fiindcă numai mediocraţia este posibilă ca sistem de guvernământ şi doar mediocrităţile au în ele acel dezechilibru al valenţelor care le fac să iasă în lumea acţiunii. Nu există politicieni, oameni de stat geniali. Există politicieni vicleni, semidocţi, răbdători, excesivi, tenaci, paranoici sau depresivi. Dar nu genii. Dar nu creatori. Nici măcar ca legislatori.
O perpetuă confruntare are loc între intelectualitate (ca performanţă, nu ca profesie) şi mediocritate, O mediocritate plină de sine, conștientă de starea ei, alergică la cultură, al cărui acces îi este interzis, pe care nu o produce şi de care este străină.
Dictaturile sînt produsul mediocrilor veleitari. Nu există dictatură în care cultura să fie considerată altceva decît un instrument. Este supravieţuirea criptică a mentalităţii arhaice, a sincretismului practicat inerţial după apariţia diviziunii sociale a muncii, care a făcut posibilă dinamica socială, ceea ce numim de un secol Progres...Este un alt nume dat unei socialităţi care nu se limitează la autoreproducere.
De aici și tristeţea pe care o emană orice încercare de instrumentalizare a culturii făptuită chiar de către intelectuali, deveniţi astfel aliaţi obiectivi ai dictaturii, ai stagnării, deci slujbaşi ai unei mediocrităţi la care slugăresc ca nişte fiinţe lobotomizate.
Nu altceva s-a întâmplat în Germania nazistă şi nu alta este explicaţia profundă a dezacordului dintre nazism și intelectualitate. Cei care au vrut să-şi păstreze statutul, impracticabil în Germania de după 1933, au fost nevoiţi să emigreze, cu toate implicaţiile acestui act de sinucidere simbolică.
O cultură, cea germană, a fost asasinată - prin epurare,masificare, instituţionalizare şi nivelare, prin constituirea unui corporatism reprezentat de aşa zisele «Camere de cultură ale Reichului», instituții care, în  fond, asigurau controlul total al partidului asupra ansamblului producţiei culturale şi erau, desigur, instrumentele ideale pentru a împiedica orice devianţă, manifestarea oricărei heterodoxii. Uniunile de creație din comunism au  jucat același rol, cu mai mai mare sau mai mică forță și eficiență, în funcție de epoci și condiții locale.
De la declaraţiile de război împotriva artei degenerate,prin distrugerea instituţiilor republicane, prin acţiunile de intimidare, epurare şi arestare se ajunge, consecvent, la autodafeul din 10 mai 1933.
Arderea cărţilor în piaţa publică, gest spectaculos şi act simbolic de profund ecou internaţional a fost una dintre acele decizii politice pe care un guvern dictatorial le regretă fiindcă produc un efect pervers şi nescontat. ldentificaţi ca barbari, naziştii au fost integraţi într-o serie istorică pe care spiritul european o repudiase demult, deşi îi aparţinea cu aceiaşi îndreptăţire ca şi invenţia tiparului. O conștiinţă europeană vinovată - ca efect tardiv al stîmpărării războaielor religioase civile, nu putea să accepte cinismul, francheţea impudică a neobarbariei naziste.
În raport cu aceasta, acțiunea de epurare a bibliotecilor și de cenzură în comunismul real a fost mai eficientă, secretă, tenace și totalitară.
S-a născut, dincolo de unificatoarele interese economice şi politice lezate de expansionsmul germanic reiterat, un front comun al intelighenţiei, care se simţise eliminată din preajma puterii.
Un contract rupt unilateral de către puterea nazistă care a încercat să obţină consensul social şi, deci, legitimitatea pe alte baze dect cele practicate în secolul precedent, un secol al integrării, al mixajului etnic sub conducerea unei puteri centralizatoare relativ laxiste faţă de intelectuali, un secol al toleranței intramuros, al convenţionalismului burghez.
Nazismul, ca și comunismul, nu aveau nevoie de intelectuali ci de propagandişti. I-au creat şi i-au avut pe ai lor, eficienţi, cinci, impudici, terorizând şi lăsîndu-se terorizaţi, teoreticieni ai pragmatismulai şi ucenici vrăjitori ai delirului paranoic al Conducătorului iubit.
Era relativ util să mă fi menţinut într-o descriere a unei lucrări de specialitate dacă chiar simpla lectură a sumarului nu ne-ar fi dezvăluit, dincolo de schema istoricistă şi logică, valoare, de generalitate a studiului.

Jean Michel Palmier stochează în interstiţiile studiului său de istorie politică şi culturală, de istorie a mentalităților, materia pentru o fenomenologie a  exilului. Citează sau parafrazează abundent din memoriile, epistolarele, jurnalele dezrădăcinaţilor, pe lîngă alte materiale de arhivă, oferindu-ne deci reflexul în conştiițe ale unor fenomene istorice de amploare planetară, pe care încheierea războiui în 1945 nu numai că nu le-a anulat sau redus la proporţii umane ci, dimpotrivă, le-a masificat. Planeta trăieşte de atunci o stare de război endemică, fenomenele emigraţiei, exilului şi acculturaţiei violente, care caracterizează relaţiile interstatale planetare, s-au intensificat. Autoritarismul, dictatura şi totalitarismul, soluţii politice care atrag prin simplitate, eficienţă ca şi prin durabilitate, sînt în expansiune chiar şi în acele regiuni ale globului unde se produce o aparentă regresie. Totalitarismele dure sînt înlocuite cu autoritarisme suple care practică soluţii economice şi politice adecvate mentalităţii liber-schimbiste ce a înlocuit tendinţele autarhice, produse de mentalitatea «cetăților asediate».
Intelectualii,şi mai ales intelectualii exilaţi, ar avea de ce să citească cartea lui Jean-Michel Palmier, «Weimar în exil». ln primul rînd pentru a-şi dedramatiza propria lor condiţie, observând seriile istorice în care experienţa lor individuală se înscrie. Cu luciditate şi scepticism eroic. Exilaţii, intelectuali sau nu, trăiesc cu speranţa că pot beneficia de solidaritatea şi înţelegerea confraţilor lor de altă etnie. Sau cred că intelectualii ca şi ne-intelectualii se află în aceiaşi situaţie comună- exilul. Mai cred că gazdele ar fi cu adevărat implicate în acţiunea pe care ei înșiși speră să o ducă la bun sfârşit, modificarea stării sociale sau politice din ţara din care provin. Fiecare semn, li se pare premonitoriu şi de bun augur.
Dominanta tribală a mentalităţilor colective nu este luată în considerere sau este escamotată în numele unui umanism al societăţilor de binefacere. Aceleaşi mentalităţi i-au întîmpinat pe expatriaţi oriunde, chiar şi în ţările cu o tradiţională politică de imigrare.
Endogamia sau exogamia, ca şi alte elemente ale socialităţii sînt şi acum reglate de legi şi comportamente definitorii pentru un tribalism în care elementele alogene sînt acceptate doar dacă integrarea le este scop, contactele între enclavele hetero-tribale fiind reglementată cu multă grijă. Rolul exilaţilor ca factori de contact intercultural, deşi niciodată neglijabil, se imbrică cu acela de salvatori ai unui sisteme de valori pe care dictatarile din ţările de origine au tendinţa de a-l distruge şi a-l înlocui.
Dacă emigraţia germană antinazistă a asigurat, cum scrie Jean-Michel Palmier, «onoarea şi demnitatea, respectiv supraviețuirea culturii culturii germane», ea nu a putut face nimic împotriva dictaturii, care a căzut din cu totul alte motive. Literatura nu s-a dovedit a fi, cum ar fi dorit-o Brecht, o «armă care ucide».
«Revoluţionari ai spiritului», intelectualii emigraţiei germane antinaziste experimentează pînă la capăt, radical, contradiciția dintre «Geist» și «Tat», analizată de Thomas Mann. Scriitorii Republicii de la Weimar sînt idealişti şi îşi pun rar problema puterii. Ei domnesc asupra culturii şi cred că naziştii nu au putere asupra lumii spirituIui, căci sînt lipsiţi de inteligenţă şi incuIţi. Sînt convinşi că imbecilitatea şi barbaria nu pot învinge spiritul. Frazele de genul celor scrise de Mihail Bulgakov în «Maestrul şi Margareta» despre incombustibilitatea cărţilor sînt frecvente în articolele scriitorilor antinazişti despre victimele autodafeului de la 10 mai 1933. Flăcările lui iluminează şi azi feţele barbarilor, care nu purtau doar cămăşi brune şi cruci încârligate, ci arboraseră anterior simboluri mai paşnice, secera, ciocanul, și aplicau tactica pământului pârjolit în numele culturii proletare.

Dacă analizele scriitorilor, intelectualilor sînt corecte iar avertismentele lor lucide, previziunile lor pesimiste împlinindu-se mereu, saltul de la idee la faptă nu se produce. «Destinul acestei intelighenţii, comportamentul său - scrie Palmier- cuvintele, actele, scrierile ei din anii care au văzut ascensiune fascismului dar și din anii exilului, precum şi lunga serie de bătălii pierdute, sînt un extraordinar exemplu sociologic, care permite să reflectăm dacă, aşa cum afirmase Gramsci, nu se vădeşte imposibil să gîndeşti prezentul, şi un prezent determinat, cu ajutorul unei gândiri elaborată ca adecvată problemelor unui trecut adesea îndepărtat şi depăşit.»
Care este capacitatea de acţiune asupra timpului lor a intelectualilor, a scriitorilor, a artiştilor? E o întrebare la care cartea lui Jean-Michel Palmier dă un răspuns nuanţat, dar îmbibat de scepticism.
Este, în ultimă instanță o chestiune de definire a acţiunii şi a timpului. Dacă îi judecăm ca oameni politici rataţi, atunci acțiunea intelectualilor asupra unei epoci este vagă, greu de definit, dacă nu chiar nulă. Nu ei produc enimentele politice sau seismele sociale.
Două modele mitice de comportament pot defini situaţia intelectualilor în raport cu epoca lor- cel al Cassandrei, cu premoniţiile ei niciodată crezute şi ascultate- şi cel al lui Robinson un tehnocrat aventurier.
In Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului (Bucureşti, 1988) Andrei P1eşu scria :
« Sîntem înclinaţi să atribuim »dorul de ducă« al lui Robinson şi miza lui pe ursită unui fericit instinct moral. Căci a avea instinct moral e, într-o primă instanţă, a tinde somnambulic aproape, către împrejurări care îţi dezmint statutul şi care, ca atare te pot desfiinţa. E totuna cu a accepta că instinctul moral caută, prin însuși rostul său, »aventura« morală, criza. Fiindcă rostul său este să-şi ducă subiectul către o morală vie, născută laborios şi însîngerat, iar nu către disciplina apriorică a unei legalităţi moştenite.»
Dacă anume împrejurări istorice au împins Cassandrele spre exil sau spre tăcere, nu înseamnă că instinctul moral nu le-ar fi impus o soluţie similară şi în lipsa crizei politice interne.

Exilul politic nu este adesea decît pretextul pentru realizarea unei experienţe formative de natură morală.
Reflexia teoretică, etică şi sociologică, nu poate fi subsumată reflexiei politice. Dictaturile se aseamănă, istoriile lor sînt banale, prin repetare. Destinele exilaţilor exemplare, tragice şi sublime sînt expresii ale ursitei, în termenii lui Andrei Pleșu, prilejul unei confruntări ontologice cu alteritatea fundamentală şi unică.   
De aceea exilul prin condiţia sa existenţială, nu este decât aparent de natură
politică. El este, esențialmente, de natură etică. Exemplul și orientarea acțiunii unui exilat român mai cunoscut, Paul Goma, devine astfel comprehensibil. Cartea lui Palmier, dedicată exilului german antinazist, ne întărește această convingere. O carte despre avatarurile exilurilor la români rămâne să fie scrisă.

Dan Culcer
Paris,12 noiembrie 1988
  
Dan Culcer (1988) Exilul - o manifestare a instinctului moral.
Text citit în cadrul emisiunii românești a Radio France Internationale.

A fi actor într-un «articol de fond» din Scânteia

Am regăsit, pe o bucată de hârtie ruptă din marginea unui cotidian românesc, de dinainte de Zaveră, poate chiar Scânteia, notată următoare cogitațiune ironică a unui bun «comediante» din Târgu Mureș, Mihai GINGULESCU :
«Aș vrea să joc un rol într-un articol de fond din Scânteia.»
Nu știu dacă a avut ocazia. Poate doar dacă i s-a repartizat un rol în Ziariștii lui Alexandru Mirodan sau în Mielul turbat de Aurel Baranga, comediografi care aveau vocația unor autori de articole de fond din Scânteia, în perioada ei social-combativă, înainte de 1970, pe vremea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Astfel de autori aveau valoare de ersatz-uri, «înlocuitorii» lui Caragiale, ca să folosesc termenul lansat, pentru a denumi ierburile fripte care se vindeau sub numele de cafea cu înlocuitori, pe vremea Răposatului.
d.c.

luni, 12 septembrie 2011

Limba română inovează chiar și prin semidocți.

Sursă :

Vrancea. Personalitati remarcante.

Un remarcabil cuvânt valiză : personalități remarcante. Marcante+remarcabile. Limba română inovează chiar și prin cei care au început să o uite.
Cuvântul este folosit pe un sit altfel interesant, unde am ajuns căutând date despre istoricul literar Emil Boldan.Felicitări pentru interesanta inițiativă.
Scriitori evrei nascuti in Focsani
Felicia Antip
Fiica doctorului Moise Solomon din Focsani. Ziarista de valoare; locuieste la Bucuresti. Cunoscuta prin prezentarile de carti franceze sau engleze (multe dintre ele scrise de autori evrei) pe care le publica saptamanal, de peste trei decenii. A fost redactor de politica externa al revistelor "Lumea" si "Tribuna Romaniei", a tradus in romaneste o serie de carti intre care memoriile lui Elie Wiesel. Una dintre cele mai valoroase carti proprii: "Lumea din ziare".

Silviu Iancu Guliger (1899-1971)
Si-a luat pseudonimul George Silviu, a studiat Dreptul si s-a dedicat literaturii si pieselor pentru copii precum :"Iehoshua parua", "Flori si Fluturi", "Ultima ora". Ziarist si redactor la ziarul "Ultima Ora". A publicat 3 carti de poezie.
Leopold Goldstein (1902-1977) - Camil Baltazar
Leopold Goltstein devenit Camil Baltazar, s-a nascut la 7 septembrie 1902 in Focsani.Camil Baltazar este unul dintre cei mai de seama scriitori si poeti evrei din Romania. Camil Baltazar  a studiat la Bucuresti si a fost prim redactor la ziarul "Romania Libera", a colaborat la ziarele :"Zburatorul", "Reporter" si "Gazeta literara". In anul 1923 a publicat volumul de poeme "Vecernii". Primele sale carti : "Rugaciuni de seara"(1923) , "Fluierul de matase" (1924). Poeziile lui i-au adus titlul de "Poet al luminii". In 1932 a fost numit secretarul redactiei ziarului "Romania Mare"
Ozias Rubin (1924-1993)
Si-a luat ca pseudonim numele de Sadi Rudeanu. A venit in Israel in anul 1973. Scriitor care si-a descris viata cu umor si satira. A fost colaborator la ziarul "Viata noastra".
Profesor Emil Boldan - Bernstein (1909- 1997)
Nascut la 15 ianuarie 1909 in Focsani, fiul lui Paulina si Lupu Bernstein.
Licentiat "cum laude" al facultatii de filozofie si litere din Bucuresti, 1932.
A fost director la Liceul teoretic "Cultura A" apoi profesor la facultatea de filologie a Universitatii din Bucuresti (1948-1953). Intre anii 1953- 1954 a fost decan al Facultatii de Filologie al Universitatii Bucurestene iar apoi Rector al Institutului de limbi straine (1955-1956). Intre anii 1956-1960 a fost Rector al Institutului pedagogic Universitar de 4 ani din Bucuresti.
Intre anii 1948-1953 a fost redactor sef al "Gazetei Invatamantului ".
Activitati evreiești:
  • Delegat al Comunitatii Evreilor din Bucuresti in anul 1944, a lucrat cu Organele Superioare ale Ministerului Educatiei si Instructiunii la redactea Decretelor Regale semnate de Regele Mihai.
  • Intre anii 1945-1948 a fost Presedintele Casei de credit a profesorilor, scriitorilor si artistilor evrei din Romania.


Felicia Antip
Camil Baltazar
Ozias Rubin
Silviu Guliger