vineri, 5 noiembrie 2010

A murit Adrian Păunescu

A murit poetul Adrian Paunescu ?

Modul de a judeca cariera acestui scriitor, ziarist și activist social a fost mereu simplificator. Și înainte și după 1989. Era prea vizibil, prea prezent, prea masiv, prea gălăgios, adesea oportunist, adesea protestatar, uneori carierist, demagog prin vocație. între revoluționarea poeziei românești și încercarea de susținere a unei reforme naționale și sociale, neterminată, care fusese blocată de instalarea nomenclaturii, după ieșirea parțială din teroarea colonială sovietică, Adrian Păunescu nu a știut, nu a putut sau nu a vrut să aleagă.
în unicul comentariu pe care i l-am dedicat, despre volumul Istoria unei secunde, scriam în revista Vatra, că Păunescu nu a știut alege între Lautreamont, poetul fără pereche, și Beranger, poet serial retoric din vremea uneia din revoluțiile franceze.
Dar cercetând în arhivele de partid și avînd astfel posibilitatea de a compara atitudinile altor scriitori în fața puterii, pot afirma că Adrian Păunescu a fost un om curajos, adică destul de curajos ca să înfrunte ochi în ochi un dictator, pe care alții îl lăudau fără să facă nimic altceva, egoiști și fricoși.
Revista Flacăra a adunat în arhivele sale, înainte de 1989, cea mai mare cantitate de petiții, reflectînd astfel necazurile omului de rând, care chiar credea că Păunescu putea face ceva pentru dreptate. Și Păunescu, peste care s-au revărsat aceste jalbe, depășit omenește, a încercat adesea să aducă dreptate și mîngâiere. Dar a fost și om slab, cuprins de delirul puterii și de tentația bunăstării. Poemele sale cenzurate și înterzise sunt editoriale politice versificate. Dar nimeni nu poate arăta scrieri de același interes social, din aceea epocă, cu asemenea efect public mobilizator, atunci când răzbeau totuși în pagina tipărită. S-a făcut caz de niște biete aluzii ale pseudo-disidentei Ana Blandiana și s-au uitat textele lui Păunescu. Să se scrie monografia revistei Flacăra și să i se cerceteze arhivele. Se va vedea atunci adevărata dimensiune a personalității acestui militant, retor, poet și reformator.
De aceea, pentru cei cu memoria dirijată și scurtă, public mai jos unul din poemele cenzurate ale lui Adrian Păunescu.
Dan Culcer


P. S.
Un bun prieten din Cluj îmi trimite un comentariu la notele mele de jurnal. Nefiind pagini dintr-un studiu, notelele mele reprezintă o reacție la o știre. Totuși, dat fiind reproșul conținut în mesajul prietenului, țin să fac unele precizări. Iată ce îmi scrie vechiul și bunul meu prieten.

«Cam ce cred și eu. [Aici sunt trimis să mă cultiv citindu-l pe Vladimir Tismăneanu care scrie : Menstrelul comunismului dinastic ]
M'a surprins îngăduința ta, greu de acceptat, în privința porcului de PĂUNESCU!»


Dragă Prietene,

In primul rând, Vladimir Tismăneanu are astfel de opinii fiindcă problema lui este alta, atacă orice urmă de național-comunism si de naționalism la români. Asta este opinia sau sarcina lui. Dacă scoți «păreau» din textul lui V.T., vei vedea că V.T. face procese de intenție și practica anacronismul. Eu nu accept această pseudo-metodă științifică. Am scris textul de mai sus din interiorul unei epoci. Dacă eram îngăduitor atunci, aș fi scris și despre alte volume ale lui A. Păunescu. Nu am scris.
In al doilea rând eu nu am îngăduințe ci opinii bazate pe lecturi recente. E vorba de personalitatea globală a lui A. P. și de rolul pe care l-a jucat într-o societate reală, nu într-una ideală, și nu doar de poetul de curte. Nu îti reprosez lipsa de informație, referitor la cele ce scriu mai jos, doar pripeala și faptul că te menții într-o analiză schematizată care corespunde anilor 80, cei pe care i-am trăit împreună și cînd eram perfect de acord.
Nu văd de ce am accepta acum, ca istoricește normale, lingușirile compensatorii ale unor scriitori de curte din orice timp, de la Voltaire la Diderot, în corespondența cu Țarina, păstrând proporțiile desigur, nu și fățărniciile lui Păunescu. (Dar nu e vina lui A. Păunescu că România nu a fost un imperiu și că Țarina noastră nu a fost o nemțoaică foarte cultivată, ci era o țoapă, vag alfabetizată.)
De ce am globaliza, simplifica judecata morală și estetică și nu am numi, fără să facem moralisme ieftine, ce e lins și ce scuipat, ce e înjuratură și ce laudă la Adrian Păunescu ?
Problema lui Păunescu era, până la un punct, naivitatea politică, credința că are de-a face, că se poate vorbi despre, și cu, un dictator înțelept.
Apoi oportunismul. Nu era totuși singurul naiv și oportunist pe atunci. A crezut că Ceaușescu e naționalist, ceea ce acesta nu era, ci doar un comunist adaptat, un activist căutînd să parvină la nivele superioare și făcând jocul lui Gheorghiu-Dej, pentru a se debarasa de politrucii parașutați sau exfiltrați de la Moscova. Dar Leonte Răutu, Chișinevschi, Moghioroș, făceau același joc atunci, de frică sau din oportunism.
Interventiile lui N.C. (din ședințele de demascare a grupului «deviaționiștilor de dreapta», grup «anti-partinic», format ad-hoc din Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu) ale căror stenograme au fost publicate de Arhivele nationale — vreo șapte tomuri mari — dau de fapt seama de gândirea lui N. C., care a fost si rămas un politician, oportunist ca toti politicienii. Știind că mințise și exagerase vigilent atunci, tot Ceușescu i-a reabilitat ulterior.
In vreme ce V.T. acum, nefiind deloc naiv, face curte pe rând lui Iliescu și lui Băsescu. Cu ce sunt ăștia mai cușeri, adică mai democrați?
Repet, am citit intervențiile lui Păunescu din întâlnirile cu Ceaușescu, articolele sale. Avea o retorica de captatio benevolentiae, dar cerea decis lucruri pozitive pe plan social global, nu cerea doar pentru sine ceva. Cenaclul Flacara nu a fost doar o manipulare favorabila puterii. Când majoritatea zicea că nu se poate face nimic, A.P. încerca să facă ceva. Și adesea, reușea, bine.
Citește ce scrie Marian Popa in Istoria literaturii. E cel mai complet și exact protret. Cu care sunt perfect de acord. Fiindca tot vorbim din amintiri, Luceafarul, pe vremea «porcului» de Barbu a fost cea mai neconformistă revistă românească. E adevărat că Păunescu a acționat cand a fost cazul și contra lui Barbu.
Tot ce scriu aici se poate verifica pe documente. E cazul să analizăm la rece.

Si apoi, despre morți, numai bine. Să lăsăm puțin timp, timpului.
Dan

 
Adrian Păunescu.
 
Poezii cenzurate
Analfabeților

V-am spus că sunt un om periculos

Şi nu mi-ați luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puțin pe libertate.
V-am spus ca sunt oșteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioși ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placă nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimând tumulturi
Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetișizați pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfășurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care amenință civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placă daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu știam că v-aţi născut şi surzi
Şi scoateți arma când vedeţi cuvinte.


1979





Adrian Păunescu

Cineva mă ascultă

În veac cu putere ocultă
din zid cineva mă ascultă.
cu cât mă coboară pe mine.
cu-atât el mai mare devine.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.
mă simt răstignit pe şuruburi,
ce face cu mine nu-i veghea,
el trage din zid cu urechea.

Ai zice că apără, poate,
poporul de rău şi păcate,
de cei ce ţin arme în liră
de cei care mint şi conspiră.

Dar nu, el ascultă orbeşte,
pe om când acasă trăiește,
ne intră-n cearceaf şi sub piele,
în creier de gânduri să-l spele.

Prin mări, electronice unde
în ochi şi în tălpi ne pătrunde,
putere zeiască şi oarbă
el scris e şi-n firul de iarbă.

Ascultă fereastra deschisă
şi viermii urcând în caisă,
cum gâfâie-n dragoste mirii,
concertul mărunt al pieirii.

În veac cu poliţie multă,
din zid, cineva mă ascultă.

1981
 

luni, 1 noiembrie 2010

Liliana Corobca. Epurarea cartilor in Romania. Documente (1944-1964)

 EdituraTritonic anuță apariția unei cărți la nașterea căreia am asistat și pe care o aștept cu nerăbdare și curiozitate. Autoarea este cercetătoare și colaborează la revista Asymetyria. Dan Culcer



In curand...
Epurarea cartilor in Romania. Documente (1944-1964)
Liliana Corobca
Colectia: Comunicare media

Volumul de fata este o antologie de documente din fondurile Arhivelor Nationale despre prima operatie importanta a cenzurii comuniste – epurarea cartilor. Cele aproximativ 120 de documente sunt aranjate, cronologic, in trei capitole tematice: I. Primele masuri privind „defascizarea”. Rolul Comisiei Aliate de Control si al cenzorilor sovietici (documente din anii 1944-1948); II. Panorama epurarilor din anii 1948-1951 (rapoarte ale cenzorilor despre epurarea cartilor pe intreg teritoriul romanesc); III. Evolutia procesului de „purificare” a publicatiilor. Controlul Directiei Generale a Presei si Tipariturilor (cele mai reprezentative documente ale diverselor institutii si in special, ale DGPT, din anii 1952-1964).