duminică, 10 ianuarie 2010

Dan Culcer. Am pornit în bejenie

Ne grăbeam, alergam, alunecam, scânceam de teamă că ne va ajunge din urmă focul.
Mama se opri. Zise, șuierând de oboseală : Nu mai pot. Să-mi trag sufletul. O clipă. Așezată pe o piatră albă,  șoldurile ei late, toartele unei amfore sparte din care se scurgea lavă răcită, vîscoasă, cu venele groase ale gambelor obosite,  păreau fuioare de fum albastru răbufnit din materia cândva fierbinte a pântecului său ce ne protejase. Acum nimic nu ne mai putea apăra. Pedeapsa ne va ajunge din urmă dacă nu ne salvăm.
Hai, Mamă, hai, nu-i vreme de odihnă.
O privii în ochii verzi cu care mă privise și când îi mușcam sfârcul țâței unui sân care, deși părea plin, nu mai avea lapte, iar mie îmi era foame.
Mă privi cu dragoste. Nu mai aveți nevoie de mine, părea să zică. Făcu un gest obosit, ca de mângăiere, spre fruntea mea asudată. Întoarse brusc privirea spre oraș și carnea ei caldă deveni sărată, apoi tare, pietroasă. Stană de sare lângă care ne odihneam pentru ultima oară. Acolo șezum și plânsem, aș fi vrut să șoptesc. Dar în loc de șoaptă gura mea lăsă să iasă un urlet : Fugiți, altfel neamul nostru va fi mistuit de foc. Am reluat refugiul. Știam că vom reveni. Am pornit în bejenie. Nu știam dacă vom reveni.
(poem din Utopia)
Dan Culcer