Treceți la conținutul principal

Despre lege, prietenie, încredere și proprietate. In căutarea unei tablouri de familie

Femeie tăind o felie de pâine. Ulei pe lemn.
Anonim flamand sau german din sec. XVII.
Unul din tablourile mele, înstrăinat de familia Puia.
Textul de mai jos a fost publicat pe Internet în paginile acestui blog al meu, Jurnalul unui vulcanolog, difuzat și unor ziare din Târgu Mureș, după cîte știu, rămas nepublicat.


Il trimit [poștal, semnat, imprimat și recomandat] spre luare la cunoștință unei familii de potlogari, formată din Carol și Rodica Puia. Ca să știe dânșii că necinstea lor nu va rămâne nepedepsită moral, fiind făcută publică.
Am luat hotărârea să procedez astfel pentru trei motive :
Fiindcă justiția română a fost incapabilă să analizeze situația cu obiectivitate și echilibru, să apere proprietatea mea, așa cum o cere constituția în numele căreia acționează, preferînd să refuze judecata în fond și ascultarea martorilor, cercetarea probelor documentare, în numele unui formalism juridic inacceptabil. Poliția, prin reprezentanții ei locali, a tergiversat ancheta ani de zile.
Arhivele Comisiei de patrimoniu a județului Mureș în care se aflau documentele privind istoricul acestei situații au fost pierdute, distruse intenționat sau din neglijență. In orice caz, la cererea mea din 2009, mi s-a răspuns că nu se găsesc documentele solicitate de mine, deși ele existau în 1992, cînd am obținut unele fotocopii.
Familia Puia refuză să-mi comunice cui au vîndut, fără acordul meu, tablorile depuse de mine la plecarea în exil, adică în 1987. Pretextează că le-ar fi frică, fiindcă ar fi fost amenințați de către interemediarul care a facilitat cumpărarea ilegală, persoană care ar fi fost funcționar al Comisiei de patrimoniu. In aceste condițiii singura cale de care dispun, pentru a solicita mărturia unor persoane eventual cunoscătoare ale împrejurărilor în care s-a desfășurat vînzarea fără drept de proprietate a unor tablouri susceptibile a aparține patrimoniului național, este publicarea pe Internet a acestor informații și așteptarea unor reacții eventuale.

Dan Culcer, Elancourt, 15 martie 2011/Franța

Public aici, în completarea amintirilor și documentelor despre această afacere urâtă, de mișelie cu ștaif, o plângere penală care a fost depusă de avocatul meu. Încă o acțiune care nu a fost niciodată judecată în fond sub pretextul depășirii termenelor, ca și cum am fi trăit între 1987 și 1992, într-o veritabilă democrație, când de fapt aveam o justiție fără memorie și cu practici dintre cele mai bizare, contestabile și contestate. Atunci, în 1992 am înțeles că familia Puia refuză să-mi restituie bunurile pe care le încredințasem lor spre păstrare, bunuri de care au dispus ca și cum ar fi fost ale lor. Si de atunci mă tot plâng iar poliția ca și procuratura evită să asculte martorii propuși. Elancourt, 7 decembrie 2010
Dan Culcer

Scriam în postarea anterioară, despre niște tablourile vechi care au supraviețuit războiului, mutărilor, dintre care unele se află la mine, altele au fost vândute de părinți înainte de 1981. Dar cele mai vechi, din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea, au fost făcute dispărute de o familie de «escroci» sau de «proști» (??), familia Puia Rodica și Puia Carol din Târgu-Mureș. Îi cunoșteam din cenaclul literar. În vara lui 1987 au fost foarte săritori față de mine, când colegii și prietenii mei mă cam părăsiseră. Le încredințasem celor doi Puia tablouri și cărți spre păstrare, când am emigrat în 1987. 
Rodica și Carol Puia, oameni în care am avut încredere
și care mi-au jefuit copii de bunurile care li s-ar fi cuvenit.

Cei doi Puia păstraseră câțiva ani tablourile, până după căderea regimului comunist, dimpreună cu mare parte a bibliotecii mele, ajutați de fiicele Rodicăi Puia, dar s-au lăsat atrași de lăcomia cîștigului și mi-au vândut obiectele rămase întregi, după atâtea furtuni și deplasări, unor inși despre care nu știu nimic. 
Ei zic că le-ar fi vândut, dar nu mi-au făcut proba niciodată. Mai zic tot ei că ar fi investiti banii astfel câștigați, în escrocheria piramidală numită Caritas. Și cum nu făceau parte dintre inițiați, ar fi pierdut tot. Rodica Puia a avut prostul gust să-mi propună ca valoare compensatorie, inelul său de căsătorie. Firește că am refuzat, dată fiind valoarea simbolică a obiectului oferit și desigur, raportul inegal dintre valoare pierdută de mine și cea oferită în compensație. Le-am cerut să-mi dea, mai degrabă, informații despre intermediarul care le-a adus clienții spre cumpărare, (au susținut că ar fi vorba de un expert din Comisia județeană de patrimoniu, și afirmația e plauzibilă, fiindcă despre existența la ei, acolo, a unor tablouri de o asemenea valoare nu știau prea mulți, în afara celor prezenți la semnarea protocolului de predare-primire, la sediul Comisiei), să-mi comunice numele cumpărătorilor, ca să pot intra în contact cu ei și să încerc să negociez eventuala anulare a vânzării, nulă din principiu, fiindcă nu poți vinde ceea ce nu-ți aparține, așa cum procedaseră cei doi Puia. 

Anonim. Bătălia de la Sibiu, 1848. Generalul Bem, conducătorul armatei revoluționarilor unguri, pe un cal alb. Pictură în ulei pe o placă de cupru. Databilă la scurtă vreme după evenimente.

Pictură barocă italiană cu temă medicală, reprezentându-l pe Sfinții catolici. Rochus, protector contra ciumei bubonice, Rozalia și Sebastian. Autor anonim. Finele secolului al XVIII-lea. Cumpărată în Italia de părinții mei aflați în călătorie de nuntă în 1935.
Toate demersurile mele pentru a recupera aceste bunuri care ar fi trebuit să fi transmise copiilor mei, s-au soldat cu eșecuri. Sub pretextul că este vorba de prescrieri, de termene depășite, plângerea mea penală a fost respinsă, fără a se ajunge niciodată la analizarea fondului. Ultima dată, plângerea făcută la Poliție, după ce a stat nerezolvată vreme de câțiva ani, a fost apoi trimisă anul acesta -2010, la Procuratură, care a dat un aviz negativ (N.U.P.), luând în considerare declarațiile escrocilor, fără nici o cercetare bazată pe vreo probă și fără, mai ales, repunerea în contextul anului 1987 a situației analizate, în care un emigrant nu avea dreptul să ducă cu el decât 40 de kilograme de lucruri utile și nimic altceva. Astfel eu am fost obligat să depun undeva obiectele de valoare moștenite de la părinți, care erau și înregistrate ca obiecte susceptibile de a avea o valoare de patrimoniu. Nu le puteam vinde unor persoane particulare, fiindcă nu fuseseră niciodată evaluate oficial, muzeele ar fi vrut să le donez lor, declarând că nu au bani de achiziții, etc.
Singura soluție era depunerea în păstrare. Am avut încredere în mai mulți oameni. Două familii de români și trei familii de maghiari. Toate obiectele depuse la maghiari (cărți, icoane, caiete de însemnări) mi-au fost restituite intacte. Una dintre familiile de români mi-a restituit totul. Doar familia Puia a avut un comportament incoerent. Pe de o parte au păstrat câțiva ani toate lucrurile mele în bunăstare, până după 1990. Pe de altă parte, tentația câștigului i-a făcut să vândă (?) unele din lucrurile care nu le aparțineau. 
Nu spun că maghiarii sunt cinstiți iar românii nu ar fi cinstiți. Spun doar că, pentru mine, familia Puia e o familie de mincinoși, care au declarat la Poliție că ar fi cumpărat de la mine obiectele pe care nu vor să mi le restituie, încă din 1987, fără să producă o probă temeinică, doar un formular standard completat de mâna unui funcționar al Comisiei. 
Atunci cînd am plecat, cei de la Comisia de patrimoniu mi-au impus să dau o formă depozitului de obiecte, declarate de Comisie ca fiind înregistrate și susceptibile de a fi cu valoare de patrimoniu
Procesul verbal din 4 martie 1987, semnat de Ana Hâncu, Valer Pop și Mureșan Vasile, muzeografi, funcționari și experți ai Oficiului județean al Patrimoniului Cultural Național, care înregistrau ca fiind posibile valori de patrimoniu, unele din obiectele pomenite : Portret de țărancă de Pericle Capidan, Nagy Oszkar, Peisaj din Baia Mare, Anonim italian, Învierea lui Lazăr, Anonim italian, Sfinții catolici Rochus, Rozalia și Sebastian, ulei pe pânză, secolul al XVIII-lea, Timotei Cipariu, Poetica, Blaj, 1860, cu semnătura lui Eminescu. Cartea a fost donată ulterior de mine bibliotecii județene din Târgu-Mureș. În felul acesta nu mai eram liber să fac nici o mișcare fără să am avizul Oficiului.

Au scris cu mâna lor (orice expertiză poate observa că nu e scrisul meu), pe o foaie de declarație a Comisiei, că depozitul ar fi  o cumpărare. Nu a fost o cumpărare, fiindcă, atunci când am putut veni în România, aproape clandestin, cu un «laisser passer» de refugiat politic, înainte de 1992, data dobândirii cetățeniei franceze, obiectele erau încă disponibile. Claude K. prietenul cu care călătorisem, le-a văzut pe pereții apartamentului de bloc al familiei Puia și a asistat la conversația noastră, în urma căreia am și luat cu mine câteva tablouri mai mici, dar nu fusese vorba de nici o tranzacție.
De altfel, nici o tranzacție nu avut loc niciodată și este ciudat că  polițiști care au amânat finalizarea plângerii mele timp de șase ani, între 2004 și 2010, precum și un procuror care a dat o soluție în 2010, nu au audiat nici unul din martorii propuși de mine, nu au cerut nici o dovadă în sens declarației de așa zisă vânzare-cumpărare, persoanelor acuzate de mine că și-au însușit obiectele care îmi aparțineau. O dovada a unei intrări de bani, un contract de vânzare, etc., ar fi fost elemente probante, dacă ar exista.

Mai grav este faptul că deținătorii temporari, adică familia Puia, care trebuia să asigure protecția unor obiecte de valoare, de vreme ce au fost declarate de experți ca atare, nu au respectat legea și au înstrăinat obiectele, vânzându-le unor persoane neidentificabile.
Iar statul român, reprezentat prin Oficiul de patrimoniu ca și prin toate instituțiile care au preluat funcțiile acestui oficiu, nu a luat nici o măsură de verificare a păstrării obiectelor în bune condiții, privind ne-înstrăinarea lor, ne-exportarea lor clandestină. Încă mai grav, arhiva Oficiului este descompletată iar cererea mea de eliberare a unor duplicate autentificate din documentele privind această afacere a primit în 2010 răspunsul incredibil, semnat de Nicolae Băciuț, cum că originalele din arhivă ar fi dispărut și că nu avut loc de fapt nici o preluare oficială a vechilor arhive ale Oficiului.
Pentru a putea cântări enormitatea situației, precizez că este vorba de fapt de borderourile prin care au fost transferate ca depuneri obiectele care ămi aparțineau, de corespondența pe această temă dintre mine, Oficiu și urmașii săi instituționali de după 1989, etc. Eu am păstrat aceste acte dar era nevoie de autentificarea lor în raport  cu originalele, ceea ce aparent, nu se mai poate face. O iresponsabilitate flagrantă care ar trebui să alerteze instituțiile de stat centrale care se ocupă de patrimoniu național.
Mă adresez, deci, pe această cale, tuturor persoanelor care au avut ocazia să vadă obiectele fotografiate sau descrise aici, care au cunoștință de existența unei tranzacții dintre familia Puia și un cumpărător străin sau român, pe seama acestor obiecte, sau în calitate de muzeografi, aici citați, pot da seama de situația de dinainte de 1989, de legea care se aplica și de modul în care s-au desfășurat alte asemene transferuri, fiindcă, desigur, nu am fost singurul cetățean român emigrant forțat să lase în România obiecte de valoare care îi aparțineau.
Reproduc aici câteva din imaginile tablourilor despre care e vorba, în speranța, desigur aproape absurdă, că cineva la va recunoaște undeva și mi le va semnala mie au familiei mele, fiului meu Matei Alexandru Culcer (n. 1984). Poate chiar cumpărătorii, care ar putea crede că mi le-ar vinde cu câștig, de vreme ce țin la aceste obiecte încât să risc chiar un proces de calomnie.

Scriu, în fine, toate astea, indignat că niște persoane care trec ca fiind de origine nobilă, patrioți bucovineni, nepătați cetățeni ai orașului Târgu-Mureș, artiști, români de bine, pot ajunge atât de jos, pretându-se la minciuni, firește nu de față cu mine, care am fost mințit cu alte pretexte, ci în declarații ascunse în dosare de poliție, declarații pe care le-am văzut cu coada ochiului dar al căror sens e clar, acte la care eu nu am drept de acces oficial, refuzat pe baza unei proceduri de cercetare penală cât se poate de arbitrare și netransparente.
Fondul chestiunii nu a fost niciodată analizat și în felul acesta unul din principiile constituționale de necontestat, apărarea proprietății private de orice abuz, nu este respectat de justiția română. Se pot judeca și restitui obiecte însușite pe nedrept între 1944 și 1989, pe bază de legi abuzive sau abuzuri simple, de ce nu s-ar putea considera că termenele de judecată privind fapte care își au rădăcinile într-o perioadă în care legea era abuzivă, nu ar putea fi încă cercetate și judecate? 

Căci actul-sursă care a permis abuzul sau escrocheria de care vorbesc mai sus se află în legea abuzivă de dinainte de 1989, privitoare la emigrări, care mi-a interzis mie să dispun liber de obiectele care îmi aparțineau, obligându-mă să le las în România.

E adevărat că atunci când am plecat din România, știam că am pierdut totul. Meseria pe care o practicasem, expertiza de critic literar care îmi oferea o oarecare notorietate, trecătoare, biblioteca, cei câțiva prieteni. Am regăsit câte ceva după toate aceste pierderi. Mai ales prietenii. De aceea sunt poate atât de dezamăgit de comportamentul familiei Puia. Fiindcă îi consideram prieteni și oameni de bine. Nu au știu să păstreze aceste calități. La judecata de aici sau de acolo, se va vorbi și despre asta.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O mizerabilă formă a confuziei criteriilor

« Cercetarea lui George Voicu seamănă cu gestul energic al omului care deschide larg fereastra, într-o încăpere neaerisită. Ne atrage atenţia, implicit, că nu e suficient să examinăm cvasi-dispariţia evreilor din cultura română de azi, sau uciderea lor, în timpul Holocaustului. E necesar să rememorăm premisele şi contextele care au putut face toate acestea cu putinţă. »- scrie Laszlo Alexandru în revista sa electronică , recenzând cartea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu , recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti. Voi citi negreșit cartea lui George Voicu. Tocmai fiindcă probabil rememorează nu doar premisele și contextele cvasi-dispariției ci și cele ale prezenței evreilor în cultura română. Fiindcă, tocmai acest aspect este adesea eludat de cercetarea românească. Ne-am putea întreba ce are acest subiect istoric, de altfel pasionant și plin de triste învățăminte de minte pentru

Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc

 Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc Texte și surse documentare. Stimați colegi scriitori, difuzez o serie de legături, sau linkuri cum se zice în romgleză , pentru informarea Dvs., pentru reconstituirea unor intervenții în presă, care, în rezumat, se reduc la un denunț, inițiat de Nicolae Manolescu, relansat de Andrei Cornea, Andrei Oișteanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș. În spatele unei pretinse polemici grupul declară, în toate oficinele la care au acces, că aș prezenta un sindrom de antisemitism . Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra , că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa . Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară , publicate d

România. Secolul al XIX-lea. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri

 Invazia economică și demografică a României în a două jumătate a secolului al XIX-lea are un aspect care poate fi pus în legătură cu comerțul actual de droguri. E vorba de cucerirea până aproape de monopolizare a comerțului cu alcooluri de către evrei. Singura cârciumă din Copalnic-Mănăștur, localitate ardeleană în care au trăit strămoșii mei, era ținută de evreica Zeiger Roza, localul fiind așezat lângă pod. Vindea alcool extras din porumb care provoca uneori orbirea consumatorilor. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri.