luni, 15 noiembrie 2010

Ion Gheorghe Mutul

Am trecut de mai multe ori prin paginile unui site dedicat poetului Ion Gheorghe. Nu e bine să ne uităm poeții.
Iată ce am găsit acum. Un text fără îndoială mai vechi, în ritmul căruia se aud boncăluiri de homerizi. 

 
Mutul
Cind ies căluşarii beţi de jocuri şi viziuni –
prin semne deşucheate şi schime,
Mutul zvoneşte despre ei că-s nebuni,
şi le face loc prin mulţime.
 
Pocitanie cu faţa arsă de mască,
purtîndu-şi pe umăr măciuca zeului Priap,
pare că refuzînd să se nască,
a căzut pe lume ca viţelul cu pielea matricei în cap;
de teama frigului lumii şi-a propriilor hăuri,
rîde libidinos şi face măscări;
uitîndu-se prin buricele celor două găuri,
orbecăie-n pînza greşitei născări...
Numele nenumit al zeului uzurptat de la rit –
pare că tot ce se petrece sfînt şi măreţ
n-a scăpat nepîngărit
pe-acest pământ zămislit în dispreţ:
batjocoritorul zeu-părinte străbun
al unui popor ce s.-a temut să plîngă,
socotit duşmănos şi nebun,
l-au prefăcut în paiaţă nătîngă;
lăsat slobod în cumplita cămaşă
a rezervaţiei de smintiţi –
caraghios în batjocura-i laşă,
se trezeşte cînd şi cînd chemat de semnul unor meteoriţi;
zeu pe măsura muritorilor,
leagăn al nemblînzitelor păcate,
batjocoreşte însăşi mireasma florilor,
lăsîndu-se pe vine şi dînd vînturi spurcate:
parcă deprins în mârşăviile neostoitei invidii
şi-n legile decăzutului rit,
dinspre scoicile ochilor, împuţiţi ca nişte stridii,
Mutul rîde de lumea care l-a pîngărit...
Preot al unui oracol vorbind în dodii,
căci adevărurile se desfac;
citeşte semnul nenorocitei zodii
după lumini şi-n vorbe de leac;
proroc slăvindu-şi rapănul, furnicarul de buboaie şi gîlci,
propovăduieşte-n vînt pedepsele ce s-au pus pe cetate;
face măscări şi tumbe de bîlci,
vestind nenorocirea ce se abate:
menit să-i cheme să le ceară viaţa
şi să-i arunce pe rugul unei lupte,
l-au jugănit de grai – şi-atunci paiaţa
a hohotit cu baierele limbii rupte –
de parcă pe-acest pămînt s-a murit în zadar,
moartea însăşi părîndu-le glumă:
pe primul dintre ei ce l-ar chema la vreun hotar
îl smulg de pe scară şi-l sugrumă;
de mii de ani-zăbavă;
nu şi-a mai tras nimeni fierul prin sine,
de tot atîta timp nimeni nu şi-a mai muşcat inelul cu otravă
de teama numelui ce i s-ar lăsa în ruşine.
 
Marele Mut, zeu arlechin,
c-un ochi rîde, cu celălalt plînge –
ca ouăle-n pasăre stau sufletele-n el – ciorchin
de inimi, viţă nobilă, scăldată-n sînge;
înţelept în pragul marilor greşeli,
ci drept în faţa multelor nedreptăţi –
cască ţărăneşte-n faţa celei mai cumplite buimăceli,
cu sufletul la luceafărul sfintei lui judecăţi;
bogat de cît i-au smuls jefuitorii,
ci nespurcat în mîndra-i mizerie,
Mutul stă ca pietrele-n apa stricatei istorii,
pe malurile căreia ard focurile – şi el nu se sperie;
muncind un pămînt la răscruce,
pare-o seminţie în eternitate,
în jurul căreia un neam vine, altul se duce
şi toate-i pun foc la cetate.
Idol pecetluit cu fierul pe vrana gurii,
pierzîndu-şi scrierea, însemnează şi hîrşîie
Pe lemnul răbojului – ci nu-şi greşeşte augurii
în înţelepciuneia sa de obîrşie...
 
Marele Mut, muşcîndu-şi limba friptă de tăceri,
îşi răsteşte animialica încîlceală;
prevestirile lui în doi peri
se vădesc atinse de piatra filozofală:
mugetul său este-un grai
de multă spunere şi nespunere
prin el se-nţeleseră-mpăraţi şi crai
a toate seminţiile ce şi-au spălat scutecele-n Dunăre;
pune săgeţi, şi păsări, şi broaşte
pe tipsia de lemn;
cel ce ştie citeşte şi-i vine de cunoaşte
şi-l apucă spaima dintr-acel semn.
 
Nu dă nimănui seamă
pentru ceea ce spune –
cuvintele lui sînt întîmpinate cu teamă,
ucid, mor cu victima de gît în genune;
greoi lătrînd graiul său de jivină –
taină între ceea ce trebuie şi nu trebuie ştiut,
vorbirea a ceea ce vine, dacă-i ursit să vină –
Marele Mut;
între ceea ce trebuie auzit şi neauzit
spus şi ascuns, cinstit şi trădat;
veşti în zadar – de care însă aerul geme-mpînzit
ca un mare steag de mătase, brodat.
 
Idol mergînd pe catalige,
al unor ţărani ce-şi pierdură locul sub soare,
dar pe care ştiu să şi-l cîştige
cu multă nepăsare;
urs greoi, povîrnit de-un umăr –
pe cînd această ţară plătea-ndulcirea la tribut
copii şi ţări şi fecioare cu sîngele iute şi tînăr –
o fericire să fii schilod şi mut.
 
Zeu deghizat în propria-i ţară,
căci toţi cîţi se dădură cu numele neamului în vileag
în multe vânători se vînară,
s-au pus în lanţ şi s-au ucis pe alt meleag –
chipul unui popor nefericit de la sorginte:
nu ştii de l-au cotropit creţurile măştii de burdihan de vită,
ori dacă vremea pîrli ca apa fierbinte
faţa cea adevărată, dar neadeverită.
 
Marele Mut
adulmecînd relele poporului său,
se făcuse odată temut –
ci ei îi tăiară nasul punîndu-i botniţă de dulău;
în locul rostrului, o cuşcă fără chei –
pliscul închis; graiul zadarnic mare;
batjocorindu-l, cum numai ei ştiu să se batjocorească-ntre ei,
veninul cuvîntului de-ndreptare;
rînjindu-şi fasolele colţoase şi rare,
se strîmbă la ţăraniii neguroşi de viaţă şi veşnicie,
făcîndu-i să rîdă cu multă speranţă şi neatârnare
pe vremuri de nimicnicie.
Marele Mut, fiară cu pielea întoarsă,
îmbrăcîndu-şi cămaşa de pedeapsă a propriei blăni
peste carnea ca o pupilă de ochi, arsă –
a corpului zvâcnind prin milioane de răni:
animal-strămoş cinstit şi azi în pomelnice
de-un popor care-a trăit la focul sfintei peşteri,
cu spatele spre bătăliile lumii vremelnice,
în legea propriei lui descreşteri şi creşteri –
încins cu propriul ombilic
tras din matcă, pe după sine strîns –
Mutul şi-a oprit naşterea la ultimul gong al sorocului idilic
dintre rîs şi plîns.
 
Cu unealta prăsilei pe umăr
ca un cosaş cînd se-ntoarce de la coasă –
ţăranii-l întâmpină fără sfială şi murmur, 
iertîndu-i înfăţişarea scabroasă;      
căci ei sînt ctitori ai unui templu veşnic şi nespurcat, 
sfioşi – dar nu bolnavi, nici iubitori de scîrbe şi măscări –
aceasta le-a fost ghioaga adevăratului descălecat,
sceptrul pus în calea celei din urmă pierzări; 
iar cînd se face Mutul spre livadă,    
punînd ochiul de pasăre pe pomii sterpi şi gata să cadă –
aceştia-nfloresc şi-n pietre cînd se uită şoimul acelei unelte
se-aude foşninid prolifică sămînţa din granit;
mîlul rodos al unei necunoscute delte
acoperă ogoarele stîncoase de-au îmbătrînit –
holde şi păsări şi vite se umplu
de uitătura vieţii,
supuise şi blînde sfîntului suflu
într-a căruia apă invizibilă înoată stelele şi planeţii...
 
Marele Mut – preot hilar
al unei biserici în care predicile spuse pe şleau
se pustiesc de putere şi har,
iară perechile se urăsc despărţite şi nu se mai iau –
Zeu animal – vedenie pe care scînteiază perii,
Zburător căzut, heruvim;
împotriva Tatălui se ispăşi, schimbînd firea căderii
în templul pe-a cărui lespede ne naştem şi sfîrşim –
venit dinspre planeţii altei stele –
muritor curat ca mireasma de leandru,
l-au uitat printre noi – căci masca de piele
nu-i decît batjocura acelui coif de scafandru;
căzut pe prundul blestematei planete –
pe cînd cerceta marea eterică,
Zeu fu numit din spaima sălbaticelor cete
şi mag apoi – întemeie nevăzuta, uriaşa firii biserică,
 
Marele Mut– bolnav de cît avea închis în minte,
nemuritor savant, luceafăr,
vorbind un grai fără cuvinte,
trecu drept năzdrăvan şi neteafăr;
zăcînd de boala sfintelor fantasme
ale unei patrii pierdute-n mările stelare,
viaţa lui şi-a spus-o mai apoi în basme,
cu fiare enigmatice trăind enigmele-i clare;
primind obiceiele hoardelor animale,
se supuse oamenilor – şi astfel i-a supus –
ci ei tot n-au putut pricepe firii sale
şi ceea ce n-au priceput au luat în rîs.
Marele Mut, părintele poeţilor profeţi
cărora le cîrmuieşte augurii,                                          
să treacă cu bine parabolele-acestei vieţi –
apoi le-nchide cu sărutul muţeniei floarea gurii,
precum în ceruri aşa şi pre pămînt –
măsură a tuturor lucrurilor, sfîntă şi tristă –
a celor ce sînt, dacă sînt
şi-a celor ce nu există – dacă ele nu există

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu