duminică, 5 septembrie 2010

Iolanda Malamen în dialog cu Dan Culcer « Locuiesc în Franța, cum aș locui la Bistrița sau la Sibiu…»

Iolanda Malamen în dialog cu Dan Culcer « Locuiesc în Franța, cum aș locui la Bistrița sau la Sibiu… »



Iolanda Malamen : Dan Culcer, presupunînd că ți-ai dori reintoarcerea definitiva în România, ce motiv puternic, te-ar impiedica să faci pasul ăsta ?
Dan Culcer — La prima vedere, singurul motiv care mă împiedică să mă întorc în România este de natură personală, familială. Sunt căsătorit din 1994 cu o franțuzoaică, care, dincolo de faptul că nu știe să vorbească românește, deși înțelege, are aici, în Țara Frâncilor, toate legăturile de familie, așa cum și eu le am pe ale mele tot aici, acum. Fiul, fiicele, nepoții, nepoatele trăiesc în Franța. Ramura, care s-a dislocat odată cu mine în 1987, a Culcereștilor, se va insera peste decenii genealogice în zona pariziană. În România nu mai am decât puținii mei prieteni de totdeauna și mormintele alor mei, părinți, bunici, străbunici.
La a doua vedere, dificultatea vine din starea de inadaptare pe care o trăiesc. Așa cum o văd acum, România, ca peisaj social și moral, ba chiar, în anumite zone, geografic, are aspectul ambiguu al unui hibrid, un soi de clon al României comuniste corcit cu himera României Restaurației capitaliste.
În fine, sunt un pensionar cu un venit modest, aici există un sistem de securitate socială care compensează necazurile vârstei care au sosit.
Dar am un motiv puternic să mă implic, chiar de la distanță, în viața socială și politică a României, pe care o văd încremenită, în fața dificultății de a ieși din inerția aparentei lipse de soluții. De aceea fac publicistică și urmăresc cu atenție realitățile, de la o distanță care îmi permite să nu mă las amăgit, orbit de detalii. O revistă culturală și critică pe care o realizez de zece ani, Asymetria, exclusiv pe Internet, un grup de discuții, Societatea de mâine, pe yahoo, un blog intitulat Ardealul nostru, pe Google. Sunt deci în România, poate mai mult decît alți cetățeni care, copleșiți de griji, nu mai au forța și răgazul să se gândească la altceva decît la ziua de mâine, nu și la ziua de poimâine sau la ziua de apoi.
Iolanda Malamen : Biografia ta, pînă la parăsirea țării (1987), nu a fost nici pe departe cea a unui scriitor comod, adaptat și obedient cutumelor vigilente, securiste. A fost lumea scriitoricească din acei ani (judecată în globalitatea ei), mai mult o lume a prefăcătoriilor și a cameleonismului ? Sau putem astăzi, dupa 21 de ani, să dăm cezarului ce este al lui ?
— Episodul biografic care a durat de la fondarea revistei Vatra, unde am lucrat ca redactor, până la plecare mea din țară (1971-1987) este încheiat demult. Imaginea lui a devenit pentru mine cețoasă și ambiguă, fiindcă amintirea detaliilor cunoscute se estompează, în vreme ce detalii uitate, necunoscute se ițesc din documentele create sau păstrate de securitate, în dosarul de urmărire informativă pe care mi l-au consacrat. Dosar pe care l-am publicat aproape integral pe Internet, dar care nu poate fi corect interpretat fără notele mele de subsol. Sper să nu părăsesc această lume înainte de a le redacta.
Nu știu cine ar fi sau cine este cezarul căruia ar trebui să-i dăm ceva. Vrei să spui că am putea recunoaște, între noi, sau să demonstrăm celor care nu ne cunosc, că lumea scriitoricească nu a fost așa cum spui, o lume a prefăcătoriilor, a cameleonismului ? Rămîne literatura. Scriitorii sunt muritori. Cercetările mele privind raporturile dintre scriitori și instituțiile puterii comuniste, Partidul și Securitatea, mi-au permis să fiu mai nuanțat și în același timp mult mai critic cu privire la sistemul de colaborare, de compromisuri, de conivențe dintre activiștii de partid și scriitori, dintre securiști și scriitori, nu doar în calitate de informatori ci și de simpli profitori ai unor relații de complicitate tacită.
Nu pot judeca global, nu pot ignora devenirea, modificările în statutul social al unor scriitori, în statutul social al profesiei. Știi că profesia aceasta de scriitor nu exista în nomenclatorul profesiilor din România înainte de 1990 ? Îți mai aduci aminte că un critic sau un prozator care nu avea o slujbă, dacă nu era agreat de regim, putea fi acuzat de parizitism social, închis sau șantajat pe acest temei ? Prozatorul Alexandru Monciu-Sudinski, de pildă a trăit această situație. Un altul, Paul Daian, grevist ce se înlănțuise de grilajul Palatului Regal, s-a dovedit a fi nu doar un poet refuzat de o editură, un trîmbițaș, un clun ci și informator, provocator (are dosar de rețea la CNSAS).
Dosarele de cadre ale securiștilor și activiștilor de partid nu sunt publice. Deși ei au organizat teroare și apoi controlul social, cenzura. Victimele au fost altele. Printre ele, scriitorii. Chiar și unii dintre cei care au fost și informatori. Dar defăimarea scriitorilor, așa cum este practicată prin ziare, de tot felul de istorici improvizați, este o operație extrem de dăunătoare raportului pozitiv dintre autor și cititori. Se omite reconstituirea contextelor, biografiilor, accidentelor politice grave care au marcat unele existențe. E cazul unora ca Ion Caraion, ion Negoițescu, Adrian Marino, Stefan Aug. Doinaș, de pildă. Nu aparțin aceleiași categorii informatorii mai tineri, nici cei de vîrsta mea. Aici șantajul nu putea să funcționeze în aceleași condiții umilitoare, traumatizante, fără speranță ale foștilor pușcăriași, deci scuzele, negațiile nu au temei pentru Sorin Antohi, Andrei Hoișie, Gabriel Gafița, Mara Nicoară, dar nici pentru cei care, de aceiași vârstă cu foștii pușcăriași, și-au dat obolul de note informative, Florin Mugur, Mihai Gafița, etc.
Trecuți prin pușcării, supravegheați o viață întreagă, primii au cedat după ce fuseseră pedpesiți, ceilalți de teama pedepsei dar mai ales din carierism.
Trebuie luat în considerare aspectul social, economic precar al existenței unora sau multora dintre creatori, firește nu doar a scriitorilor, dar despre ei vorbim acum.

Conștiința propriei valori i-a făcut pe unii să colaboreze, pentru a se putea realiza. Scriitorii care au avut slăbiciunea de a accepta sub șantaj să devină informatori nu pot fi judecați, clasați în aceiași categorie cu cei care au turnat vioi, fie din dorința de a obține sau menține privilegii, fie din aceea de a sluji, în numele unui patriotism de paradă, o stăpînire care se declara naționalistă dar pentru care singurul criteriu de acțiune era menținerea puterii (Dan Zamfirescu).

Alții, după o lungă existență publică fără pete vizibile, au cedat tardiv. Nu Securității ci himerei politicii în pseudo-democrația de tranziție.
Criticul Nicolae Manolescu a avut un rol important în cultura română. Dar din păcate vîrsta, elementele biografice, oportunismul caracterial, natura manipulatorie, formată în lumea literară, lipsa de curaj real, i-au modificat definitiv imaginea publică, în ultimii douăzeci de ani. Înainte nu era așa de expus, viața lui se desfășura între familie, scris, universitate, lumea scriitoricească cu prieteniile și animozitățile sale, micile comploturi, conjurații în jurul premiilor, referatele produse pentru edituri. O viață de mic-burgez, cu mărunte privilegii. Ca mai a tuturor scriitorilor din zona superioară a intelighenției sau a « privileghenției », termenul inventat dar exact propus de Ioana Macrea-Toma, analistă tînără a acelei Românii culturale.

Excepțiile, nobili sine nobilitatæ, marii-burghezi-scriitori erau marii beneficiari ai sistemului, marii linguși, marii colaboraționiști, marile lichele, personaje complexe totuși, cu evoluții deloc liniare.
Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Nina Cassian, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Titus Popovici, întâi slujbași, ba chiar rândași ai regimului, ultimii deveniți ulterior, mai ales după 1970, mai ales când li s-au tăiat subsidiile, privilegiile, când li s-au redus sau controlat veniturile, când au trecut prin presupuse crize de creație, de morală, prin « reorientări politice », clarificări și crize determinate tocmai de aspectele mai sus evocate, de pierderea statutului social și economic de privilegiați, de controlori ai distribuirii privilegiilor. Fiecare sintagmă din această frază poate fi ilustrată cu pasaje din dosarele de urmărire informativă care li se consacraseră la un moment dat, când au început să cîrtească tot mai vehement împotriva conducerii de partid, după ce fuseseră parte sau, dacă nu, instrumente docile ale acestei conduceri, în epoca lui Dej, a cominterniștilor, căpușe, sugînd foloase diverse.
Am consultat aceste dosare și am înțeles, de pildă, de ce erau disprețuiți unii dintre ei, de ce erau manipulați atât de ușor, de către ofițerii care le studiau dosarele. Pentru că, prin ascultările ilegale, prin mijlocele T, aceste personaje se arătau ofițerilor în adevărate lor lumină, de șantajiști care îți dozau revolta publică în funcție de răspunsul finanțatorului unic, Partidul, la pretențiile lor bănești. Cazul cel mai jalnic, pentru mine este cel al lui Eugen Jebeleanu, care încerca să fenteze administrația unei edituri pentru a fi plătit pentru reeditări, încadrate tarifar inferior creației inedite, și devenea agresiv și guraliv, în cercuri restrănse dar supravegheate, dacă nu i se împlinea pohta ce pohtea. Trebuie corectată imaginea acestui poet, a cărui operă mediocră a fost umflată peste măsură, căruia i s-au conferit onoruri și titluri pe care nu le merita, în raport cu alți scriitori de valoare, cenzurați, întemnițati sau ignorați, doar știindu-se ce rol a jucat în procesul în care a fost implicat la Brașov, Nicolae Ceaușescu.
Sunt încrîncenat, poate mai mult ca deobicei, pentru că m-am lăsat păcălit, atunci cînd am scris despre volumul Hanibal, de aura de erou al rezistenței pe care i-o construise anturajul său de atunci, acceptînd această valoare adăugată, citind prin ochelarii pseudo-disidenței, o operă al cărui instrumentar era aluzia absconsă și șantajul liric. Orice echivalare în actul civic lipsind, măcar în minusculul nostru ghettou literar, prin acțiunea socială reală, rămîne opera unui frizer melancolic și alcoolic, care își conservase șarmul de fante de mahala.

De aceea, în 1990, ștergerea datoriilor la Fondul literar, decisă într-o reuniune ad-hoc, de un Consiliu al Uniunii Scriitorilor tot ad-hoc convocat, fără nici un mandat în acest sens, cele ale unor privilegiați de acest tip, care pe deasupra erau și cei mai bine serviți de slugoiul Traian Iancu, cei care aveau cele mai mari datorii, a fost un act de jaf, victimele fiind membrii obișnuiți ai Uniunii, dintre care unii, deși la mare strâmtoare o viață întreagă, nu au beneficiat niciodată de cel mai mic ajutor, cererile fiindu-le mereu ignorate, punga Fondului fiind repede golită de privilegiați.

Micii burghezi de tipul lui Nicolae Manolescu au trăit o anumită frustrare, care s-a exprimat agresiv după căderea regimului ceaușist, în dorința de a face o carieră politică, pentru care nu a aveau vocație și nici pregătirea necesară. N. Manolescu este un literat, nu are organ pentru problemele sociale, nu știe integra literatura într-un sistem de valori superior. Istoria literaturii pe care a publicat-o e o construcție complet lipsită de timp, de istorie, e plată și stagnantă ca un braț de fluviu devenit baltă.


Iolanda Malamen : Sunt multe de spus despre imaginea României dinafara, dar unele lucruri nu au totusi temeiuri care sa-i faca pe ceilalti sa ne arate cu degetul… A pierit oare, si acea marota francofona care ne scurta drumul spre inima francezilor ?
— Înainte de a ne îngrijora pe tema imaginii Românie dinafară, să ne îngrijorăm de imaginea pe care o au cetățenii României, care nu sunt doar români, despre concetățenii lor, în cadrul relațiilor pe care le-am numit « vecinătăți interioare » Acolo, la București se știe oare care este opinia unora dintre concentățenii unguri despre români, sau a unor români despre concetățenii lor unguri, sau țigani ? Ai avut curiozitatea să citești comentariile care se adaugă la finele unor articole pe tema imaginii generate de prezența unor țigani cerșători la Paris ? Nu știu dacă ai observat că țiganii nu mai cerșesc decît rar pe străzile României.
Putem prevedea o schimbare ? Nu cred. Francofonia României culturale actuale este o ficțiune. Culturnicii și diplomații francezi o știu. Pe unii România îi interesează doar dacă li se propune o traducere, ca și pe vremea post-realismului socialist, cînd lumea literară bucureșteană era blagoslovită de vizitele poetului Eugene Guillevic. Acum importăm filfizoni de stînga/dreapta, de genul lui Bernard-Henri Levy, contra exportului lui Mihail Sebastian, romancier interesant și dramaturg mediocru, azi mai cunoscut pe piața franceză drept « denunțător » post-mortem al legionarismului lui Mircea Eliade, fostul său prieten.

Iolanda Malamen : Violenta cu care astazi societățile încearcă să-și justifice eșecurile, se răsfrînge și în literatura care se scrie. Unde se află scriitorul ?
— Acolo unde vrea să se plaseze, unde se lasă plasat, atunci când renunță la vocația de vates. Jos. Sau alături.

Iolanda Malamen : In cele doua decenii si jumatate de cind te afli in Franta, scrisul tău și-a exprimat multiplele calități vitale și valorile europene. Au fost și experiențe descurajante ?
— Nu am avut experiențe descurajante ci doar timpi morți, din unghiul scrisului. Sub povara cotidianului alimentar. Dar, așa cum i-am spus, la ultima noastră întîlnire pariziană fostului meu profesor, Mircea Zaciu, nu regret nimic. Desțărarea mea mi-a dat ocazia să-mi măsor rezistența fizică și morală, adaptabilitatea profesională. Am învățat repede lucruri noi, de care nu auzisem că există. Am totuși cicatrici care mai dau semn că în adînc se află țesuturi nevindecate. Răni din perioada de început, pe care o evoc în cîteva poeme din Utopia, scrise atunci.

Iolanda Malamen : Am citit cu interes UTOPIA (Texte pentru o stare) cartea ta de poeme bilingvă (română și maghiară) apăruta de curind la Editura ARDEALUL & ASYMETRIA-Târgu Mures & Elancourt 2010, tradusă de Cseke Gabor. Ea este un fel de jurnal, trecut-prezent, al unor mărturisiri răscolitoare. Polivalența ta literară te-a ajutat să nu te împotmolești într-o formulă sau alta ?
— Trecerea de la poezie la proză (voi lăsa critica fără comentariu, fiindcă nu e decât subsidiar creație), nu e săritură peste pîrleaz, ci învățarea, practicarea unei meserii diferite. Romanul la care lucrez se numește Îngerul răscrucilor. Voi edita prozele scurte pe care le-am scris în timp.

Iolanda Malamen : Ce înseamnă a fi iubitor de literatură in Franta ? Mai mult decit ne imaginam, sau am aflat in treacat ? Sau poate mai puțin ?
— Nu mai sunt decît un cititor, iar lectura literară a devenit pentru mine secundară. Nu mai pot practica critica de întîmpinare, așa cum o făceam la Vatra. Constat totuși că articolele mele critice din junețe figurează, după trei decenii, în bibliografia unor autori acum consacrați. Mircea Horia Simionescu mi-a făcut plăcerea și onoarea de a publica cronica mea ca prefață la ediția definitivă, de la Humanitas, a cărții sale Breviarul (Historia calamitatum).

Iolanda Malamen : Ce crezi ca au adus nou scriitorii români stabiliți dupa 70 în Franța, chiar dacă, să spunem, nu s-au bucurat de o popularitate care să-i plaseze in topurile vînzărilor (ca scriitorii ruși, spre exemplu) ?
— Nu cred că au adus ceva nou în Franța, ci au adus ceva literaturii române, o vedere de departe, o altă vedere, cea a exilului. În orice caz, eventuala noutate nu a fost înregistrată vizibil în Franța. În ciuda traducerilor de care s-au bucurat, Ion Pop, Dinu Flămînd, Magda Cârneci, Alexandru Papilian, Bujor Nedelcovici, George Astalos, Paul Goma și mulți alții, nimeni nu îi înscrie în altă listă decît cea a scritorilor români. Cei care au scris și direct în franceză, precum Maria Mailat, sunt într-o situație și mai ingrată, la ei acasă sunt adesea uitați, în Franța nu sunt luați în seamă decît ca un fel de curiozități, de hibrizi, de jumătăți de om călări pe iepuri șchiopi, chiar dacă uneori, datorită unui efort de marketing bine dirijat, se bucură de cîteva cronichete favorabile, onorabile. Singurul scriitor român care, în ultimele trei decenii și-a construit și un destin occidental real este dramaturgul Matei Vișniec. Asta fiindcă a înțeles la timp că în Franța se intră prin Anglia și Germania, unde a lucrat cu agenți literari, profesiune inexistentă în Franța. Am văzut un spectacol la Paris, cu o piesă de Vișniec, Trupul femeii ca un câmp de luptă, unde spectatorii au fost cuprinși de starea de catharsis pe care doar o tragedie adevărată o poate induce în om. E mare lucru și rar.

Iolanda Malamen : Este ASYMETRIA, revista inființată de tine, un mod de-a opera cu realitățile cele mai incomode ? Ai conceput-o ca pe un protest ?
— Asymetria are 10 ani. Este un protest, dar mai ales un spațiu de diversitate și libertate. Nu e o revistă de literatură ci de atitudine. Acum voi trece la etapa superioară. O editură, unde sper să pot scoate zece volume, în format electronic, de vînzare pe Internet. Știi că așa ceva există de multă vreme în România ? LiterNet. Excelentă inițiativă și cărți frumoase. Sper să pot învăța de la ei.

Iolanda Malamen : La cit de proteica este lumea in care traim, nu cumva literatura este si ea la fel de schimbătoare ?
— Nu e atît de schimbătoare cum am vrea, poate. Cîtă inerție a formelor ! Ce s-a mai inventat după sonet, rondel, baladă, haiku, roman, tragedie, comedie, nuvelă, fabulă. Nu vezi că nu mișcă de secole nimic. Iar acel lucru care este ceva ce nu se știe ce este, post-modernismul, nu este decît o etichetă ca atîtea altele. O evoc aici cu recunoștință pe profesoara mea de franceză de la facultate, Lidia Bote, autoarea unei cărți despre poezia simbolistă, soția lui Adrian Marino, cea care obișnuia să-l citeze pe Jean Cocteau : « Les objets de l'esprit, pareille a des bananes, doivent se consommer sur place. » Dar tot Cocteau zicea cam așa : « On ne peut pas s'enivrer avec les étiquettes des bouteils. »

Iolanda Malamen : Cunoști bine literatura română a ultimilor 20 de ani ? ce autori ti-au atras atentia ?
— Nu pot spune că o cunosc bine, ca pe vremuri, cînd nu-mi scăpa nimic, dar o cunosc. Cei din grupul Tiuk, de care sunt legat simbolic fiindcă s-au pus sub zodia lui Daniil Harms, scriitorul rus cunoscut în România grație traducerii prietenului Ioan Radin-Peianov, prefațată de mine. Autorul rus a creat, paradoxal, o linie literară ce urmează a fi recunoscută și pe care o botez acum, ridicînd în cinstea lor o cupă de vin roșu de Bourgogne, roșu ca sîngele intelectualilor uciși de comuniști. Ridic paharul cu vin și în amintirea colegului și prietenului Ioța, alias prozatorul Ioan Radin, plecat acum câteva zile spre Grădina de Sus.
Vă recomand poezia lui Ioan Mușlea. Vă invit să-l recitiți pe Gavril Ședran, cu Strigi și Lapidare. Pe Marian Popa, romancier. Pe Valentin Șerbu. Despre care am scris. Sunt scriitori din ultimii 20 de ani care vor fi uitați, poate, și alții care se vor vădi, cu trecerea timpului, mai tineri decît tinerii.

Iolanda Malamen : Care-i prejudecata cea mai grava pe care Occidentul si-a mentinut-o față de fostele țări comuniste ?
— Aceea că sunt « foste » țări comuniste, când sunt pe cale de a deveni doar « foste țări » pe cale de a fi colonizate, desmembrate, devalizate, tocmai cînd li se păruse că scapă de jugul ocupanților.

Iolanda Malamen : Și acum, în încheiere, aș vrea să vorbești despre drama identității scriitorului, constrîns cindva să-si părăsească propria limbă.
— Am încercat să îmblînzesc această limbă veche-nouă, ca să nu mă devore cînd intru în cușca ei. Am aceiași relație cu franceza ca îmblînzitorul cu fiara ce se lasă aparent controlată, dar care îl poate sfîrteca oricînd, sălbăticiunea ei fiind imprevizibilă. Cred că este o iluzie, provocată de impunerea modelului clasic, că franceza ar fi o limbă structurată, stăpînită, purtătoare de raționalism intrinsec. Două serii de texte îmi pot da dreptate : discursurile ucigașe ale revoluționarilor de la 1789 și scrierile lui Louis Ferdinand Céline. Iar pentru prezent, slangul incendiar al periferiilor urbane.
Nu mi-am părăsit limba. Am înțeles-o mai bine, am fost scutit de o parte din efectele invaziei recente a anglicismelor nedigerate, nu am adoptat nici franțuzisme, în scris le integrez dacă vreau să obțin un efect stilistic. Vorbesc românește fără accent frânc.
Nu mi-am părăsit nici măcar țara. Locuiesc în Franța, cum aș locui la Bistrița sau la Sibiu, unde arhitectura e încă marcată de stilul urban săsesc, sau la Oradea. Am plecat spre Franța și, cum am mai spus undeva, nu am ajuns. Poate am ajuns totuși doar aici, unde locuiesc, la Elancourt.
Franța e mare, nu o cunosc, cu cîteva excepții — vulcanii din Auvergne, platoul granitic al Bretaniei, dealurile dintre Auxerre și Dijon, care seamănă cu cele ale Ardealului, cu viile dintre Sighișoara și Blaj, pe care acum le văd abandonate, părăginite, ca și cum locuitorii le-ar fi părăsit de frica ciumei.
În acest « spațiu-mioritic » transferat simbolic, ne-am cumpărat o casă, în centrul unui sat de 300 de locuitori, cîndva locuit de italieni cioplitori de piatră, loc unde suntem tolerați, eventuale simpatizați dar niciodată integrați.
Nu am devenit scriitor francez, nu fiindcă nu am fost acceptat de această cultură, după ce m-aș fi strofocat să mă integrez, iar acum aș declara că strugurii sunt acri. Dar nu am nici visat, nici vrut să devin un scriitor francez. Nimeni nu poate să-și părăsească pielea și să umble vulnerabil, gol, lăsîndu-și pielea veche ca o coajă năpârlită de năpârcă. Năpârcilor le crește integral o piele nouă. Nu și omului.

Iolanda Malamen : Să ne bucurăm că literatura nu și-a uzat încă iluzia că va schimba cîte ceva în lumea asta !
— Să ne bucurăm, deși nu cred că este o iluzie : dacă nu ar fi decât cazul, e drept excepțional pentru secolul XX, al operei integrale a lui Soljenițin, La noi se vede că prea mulți scriitori nu mai cred în misiunea lor și ajung să fie doar niște vrăjitori care și-au pierdut darul, dar continuă să amestece elixiruri, convinși și convingînd, scepticii sau naivii, că iluzia iluziei e ersatzul sau produsul placebo salvator pentru literatură. Cazul notoriu este Mircea Cărtărescu.
Salvarea literaturii se întrevede, pentru mine, pe drumul cu pericole, cu poduri sub care păzesc balauri, care duce la lumea de dincolo de pădurea de argint sau de aur, cum zice prietenul meu Ovidiu B., imagine vălurită, a acesteia, unde trăim, tragică, crîncenă, nedesăvărșită, frumoasă, perfectibilă și asimetrică.

septembrie 2010, Elancourt, Franța

Dan Culcer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu