sâmbătă, 17 octombrie 2009

Singura ratiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este nationalitatea lui romaneasca.

“Singura ratiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este nationalitatea lui romaneasca. Daca e vorba ca acest stat sa inceteze a mai fi romanesc, atunci o sa spunem drept ca ne este cumplit de indiferenta soarta pamantului lui.”
“Voim si speram nu o intoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat candva in tara noastra, ci o miscare de indreptare a vietii noastre publice, o miscare al carei punct de vedere sa fie ideea de stat si de nationalitate.”
“Esti ‘patriot’ de meserie, postulant, consumi numai; te bucuri de partea cu soare a vietii, adapostit de eterna lesniciune de a imbata o natie, parte inculta, parte pe jumatate culta, cu vorbe late si cu apa rece.”
“Din momentul in care luptele de partid au degenerat in Romania in lupta pentru existenta zilnica, din momentul in care mii de interese private sunt legate de finante sau de caderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatarnarea politica a diferitelor grupari care-si disputa puterea statului. Din momentul in care interesul material de a ajunge la putere precumpaneste, o spunem cu parere de rau: votul universal in tara si in Parlament nu mai e decat manipulul unor ambitii personale, al unor apetituri, pe cat de nesatioase, pe atat de vrednice de condamnat.”

Un citat din publicistica lui Mihai Eminescu extras din publicatia on line Sita Deasa.

Toma Roman jr. Ceauşescu voia scuze de la Paul Goma!- zice Voicu Zdrenghea

Ceauşescu voia scuze de la Paul Goma!

Voicu Zdrenghea este un personaj teribil de interesant. In anii 60 a ajuns din raţiuni pecuniare, ofiţer in cadrul Ministerului de Interne, Fără să aibă prea multe in comun cu sistemul in care intrase a observat ce făceau organele de Securitate, care la răndul lor il ţineau sub supraveghere.Fiindcă, la un moment dat, ajunsese unul dintre cei mai importanţi oameni din Direcţia de Paşapoarte, s-a amuşinat cu toată floarea ce vestită a sistemului. Devenit după 1990 profesor de drept şi avocat, colonelul in rezervă Zdrenghea a acceptat să aibă o discuţie cu noi, despre sistemul represiv comunist.

de Toma Roman jr
15/05/2007 (Actualizat 7:00)

576 vizite



Imprimă

E-mail
Voicu Zdrenghea este un personaj teribil de interesant. In anii 60 a ajuns din raţiuni pecuniare, ofiţer in cadrul Ministerului de Interne, Fără să aibă prea multe in comun cu sistemul in care intrase a observat ce făceau organele de Securitate, care la răndul lor il ţineau sub supraveghere.Fiindcă, la un moment dat, ajunsese unul dintre cei mai importanţi oameni din Direcţia de Paşapoarte, s-a amuşinat cu toată floarea ce vestită a sistemului. Devenit după 1990 profesor de drept şi avocat, colonelul in rezervă Zdrenghea a acceptat să aibă o discuţie cu noi, despre sistemul represiv comunist.



    •    Aveaţi origine socială sănătoase? Cum aţi aterizat la interne?
Da şi nu. Tatăl meu a fost ofiţer de artilerie in armata regală. Il epuraseră fiindcă nu luase parte la lecţii de ideologie de după război şi ajunsese portar la o fabrică, IRTA Braşov. Eu cănd mi-am făcut autobiografia am omis să scriu că a fost ofiţer.Aşa mi-au admis dosarul la drept. Acolo am avut ceva bube-n cap, fiindcă am apărat o colegă, Titieni Ana, care fusese surprinsă la biserică, atunci cănd se ruga, culmea ironiei, să treacă examenul la socialism ştiinţific. Am avut probleme pe linia Asociţiei Studenţilor Comunişti din Romănia, pe atunci condusă de Ion Iliescu Fostul preşedinte zice că era nu ştiu ce organizaţie democratică. Era, de fapt o structură represivă, care a acţionat in urma evenimetelor din 1956 din Ugaria, a căror undă de şoc ajunsese şi la noi. Au fost exmatriculaţi, arestaţi şi băgaţi la puşcărie mulţi studenţi.Pe noi ne-au dus să luăm aminte, cănd i-au judecat pe studenţii din Timişoara, la Cluj. După 40 de ani de la terminarea facultăţii, un fost coleg, care era informatorul pe an, mi-a zis că n-am fost arestat fiindcă ii eram simpatic şi n-a vrut să mă toarne.Colegul acesta a fost un rezident al Securităţii de bun simţ, ştia că eu citesc din filizofi idealişti, păcat grav.



    •    Cum aţi ajuns totuşi să lucraţi in Ministerul de Interne? Bănuiesc că nu v-au cules pur şi simplu de pe stradă...
Voicu Zdrenghea: In anii 50 ajunseseră la M.I., in Securitate şi Miliţie tot felul de oameni fără nici o pregătire, brutali. Eu terminasem dreptul la Cluj, in 1959, ca şef de promoţie, mai prinsesem incă unii profesori vechi, de şcoală franceză. Cred că singurul format in URSS era viitorul ministru al justiţiei şi socru al actualului politician Radu F. Alexandru, rofesorul Ioan Ceterchi. Am ajuns procuror la Codlea, pe o leafă mică. In 1964, Ceauşescu voia să schimbe oamenii lui Alexandru Drăghici din Ministerul de Interne, să condamne abuzurile făcute de aparat in anii 50. Voia să aducă oameni noi, mai cu pregătire, in aparat. Nu avea de unde să-i ia, aşa că s-a trecut la recrutări din răndul magistraţilor sau procurorilor. La Codlea aveam o leafă de 700 de lei, făceam naveta la Braşov, o duceam rău. Am acceptat să intru in Ministerul de Interne şi mi-a crescut salariul brusc de la 700 la 2400 de lei, ca locotenent major. Am fost făcut şef de birou la Cercetări Penale, la Miliţia Regiunii Braşov. Reţineţi, nu la Securitate. Pănă in 1989 am avut relaţii de lucru cu Securitatea, ştiam datorită funcţiilor pe care le-am avut ce se intămplă la ei, dar niciodată nu am aparţinut formal de ei. Securitatea mă folosea, la Braşov, să ii ajut in anchete penale.A fost un caz celebru, de exemplu cu Tolpeghin, directorul fabricii Rulmentul.El achiziţionase de la două firme italieneşti Frediano şi Novaresse, linii tehnologice uzate moral.Luase un comision gras, se plimba cu un Fiat de limuzină, cum nu mai exista altul in Romănia. Soţia lui avea peste 300 de perechi de pantofi aduşi din Italia.Pănă şi hărtia higienică era italienescă la ei acasă. Vedeţi că se intămplau şi atunci situaţii ca acum. Doamna vindea pantofi de lux la protipendada feminină din Braşov. Securitatea l-a urmărit pe el, pentru subminarea economiei naţionale, iar pe mine m-au insărcinat să cercetez specula doamnei, culpă care ţinea de miliţie. Am făcut ancheta respectivă la sediul securităţii, „sub tehnică", adică generalul Bolintineanu, securistul şef al Regiunii inregisra şi asculta cum decurge ancheta. Pe el l-au condamnat la 25 de ani de inchisoare. Fiindcă Securitatea a dictat pur şi simplu şi condamnarea doamnei Tolpeghin, ea a incasat 2,6 ani de puşcărie, pedeapsa maximă pentru speculă cu toate că nu avea cazier. Pe el puteau să-l şi impuşte, numai că mai aveau nevoie de el şi-n alte cauze. Il tot ancheta căpitanul, pe atunci, Cenuşe, de la Bucreşti. Lui Bolintineanu i-a plăcut cum am condus ancheta şi am devenit preferatul lui.



    •    Cum aţi ajuns la Bucureşti? Datorită lui Bolintineanu?
Nu. El voia să mă incadreze cu totul la Securitate şi eu refuzam.Peste un an, in 1965, au venit unii de la cadre şi mi-au propus să intru ca asistent universitar la Bucureşti, la şcoala de miliţie de pe şoseaua Olteniţei, cu atestat de la Ministerul Invăţămăntului. Am stat doar un an aici, intre 1966 şi 1967. Predam drept penal, mă controla o doamnă, Nicola Tibacu, care ulterior a ajuns general. In 1967, a venit un alt control condus de pe atunci colonelul Iulian Vlad. Lui Vlad i-a plăcut cum predam, aşa că m-a promovat in centrala M.I., la Direcţia Cadre-Invăţămănt, care se ocupa atăt de miliţie căt şi de Securitate, ca specialist cu indrumarea juridică a şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri ai M.I. In 1967 s-a format Cosiliul Securităţii Statului. Condus de Ion Stănescu, pe care l-am văzut recent la televizor ţinănd cam aceleaşi discursuri ca şi atunci. Nu ştiu de ce, pe fondul acestei schimbări, m-a chemat Iulian Vlad şi mi-a spus că trebuie să plec de la invătămănt. Mi-a dat să aleg intre Direcţia 6, de Cercetări Penale, a Secutităţii, un organism plin de torţionari, la Editura M.I. sau la Direcţia de Paşapoarte, consilier juridic. Am ales paşapoartele, mi s-a părut că nu mă ingrop, dar nici nu o să trebuiască să fac abuzuri. Am nimerit intr-un loc interesant, am participat la tratative internaţionale, privind dubla cetăţenie, vizele...



    •    Ştiu că, de pe atunci, Ceauşescu incepuse să văndă in străinătate germani, evrei, ba chiar romăni sadea, pe care-i cumpărau ori statele Israel şi Germania, ori chiar familiile. Ştiu că exista la Londra o reţea condusă de un tip, Jacober, care contra 6000 de dolari putea să scoată din ţară pe oricine. Că mai existau şi-n alte capitale vectori ai DIE-CIE care se ocupau cu asta...

Exista un cadru legal, se pare, dar secret, eu nu am avut acces, privindu-i pe evrei şi nemţi.Erau cote de emigrare, stabilite in funcţie de avatajele pe care le scotea Romănia. Au existat şi grupuri care se ocupau cu aşa ceva. Cănd, de exemplu Ceauşescu mergea intr-o vizită undeva, trebuiau rezolvate problemele spinoase, cum erau cazuri de reintregire a familiei. Se făceau intervenţii prin Direcţia Consulară a MAE, se făceau liste cu cei ce trebuiau să plece. Listele ajungeau la noi via MAE. Lui Ceauşescu ii era frică de manifestaţiile ostile ale rudelor celor rămaşi in ţară. Cred că grupurile acţionau pe linia asta. Ofiţerii de Securitate de la post din străinătate luau datele şi le transmiteau prin Direcţia Consulară. Erau şi mulţi escroci, care nu aveau nici o legătură cu nimic, primeau doar informaţia că Nicolae Ceauşescu merge nu ştiu unde şi cereau bani rudelor dar nu aveau nici o legătură cu ce se intămplă.Era o problemă şi cu casele celor care emigrau. Ele ajungeau intr-un fond locativ special, gestionat tot de Securitate. La Primăria Municipiului Bucreşti, era un oarecare Simionescu, care se ocupa cu asta. Casele aveau o destinaţie specială, deveneau case conspirative, era luate pe repartiţie de activişti sau ofiţeri de securitate.



    •    Pe Pacepa l-aţi cunoscut? Vă venea o listă cu paşapoartele pe care trebuia să le eliberaţi ofiţerilor sub acoperire care plecau la post din ordinul lui?

L-am cunoscut numai din documente. Ofiţerii sub acoperire, sau fantomele, cum le spuneam noi, plecau in general cu paşapoarte diplomatice sau de serviciu, via ministerul de externe. Am avut şi eu cu paşapoarte turistice, căteva fantome, pe o evidenţă secretizată.Am avut şi dosarul personal al lui Ceauşescu intr-un fişet. Era deschis atunci cănd a plecat la studii in URSS. Nu a rezistat acolo, a stat extrem de puţin, a simulat o boală şi s-a intors. Nu-i plăcea să inveţe. E o legendă că a absolvit academia militară sovietică Frunze.



    •    După fuga lui Pacepa a fost furtună şi la paşapoarte?
Da! Eu personal am fost cercetat de Pleşită, pe motiv că dădusem o viză de ieşire din ţară lui Jean Maurer, fiul lui Ion Gheorghe Maurer. Primisem ordin de la şeful meu generalul Luchian, să-i dau viză lui Jean, să plece in Bulgaria la o vănătoare. Incepuse o vămătoare de vrăjitoare. Luchian a recunoscut că el ordonase să-i dau viza sărind nişte etape. De atunci am fost pus sub tehnică, ascultat. Cănd aveam ceva de vorbit, mai intim, ieşeam in curte.E adevărat, aveam o mare putere, aceea de a acorda vize de ieşire in Occident. Mai săream peste reguli cănd veneau grupuri de medici, cercetători, care voiam să plece la congrese şi simpozioane şi care, teoretic aveau nevoie de aprobarea Elenei Ceuşescu. Fiindcă eram mai atipic, s-a inceput impotriva mea o acţiune contra-informativă botezată Perla Neagră. Am cerut acum la CNSAS dosarul şi mi-au zis că nu există cu toate că eu ştiu precis ce a fost. Asta mă face să cred că dosariada e subiectivă şi apar anumite chestiuni numai la momentul oportun.



    •    Mişcarea Goma v-a prins căt eraţi pe funcţie la paşapoarte...
Paul Goma a fost o mare figură şi chiar a fost foarte curajos. Deşi am avut legături atăt cu el căt şi cu soţia sa Ana Năvodaru, el nu a avut ce să-mi reproşeze in romanele lui. El a fost pus in libertate după cutremurul din martie 1977. Primise o invitaţie de la Pen-Clubul francez şi voia să plece. Intr-o dimineaţă m-am trezit cu el la paşapoarte. L-am primit in birou şi a inceput să critice pe bună dreptate regimul paşapoartelor de atunci. După 20 de minute m-am trezit cu şeful echipei care-l fila că dă buzna şi ii reproşează că a venit fără aprobare. Chair dacă eram numai maior şi ăla era locotenet colonel, l-am dat afară din birou şi i-am spus că tovarăşul Goma e in audienţă la mine. Goma s-a cam incruntat cănd l-am făcut „tovarăş" aşa că am continuat discuţia cu apelativul „prietene", fiindcă nu-mi venea să-i spun „cetăţene". I-am spus că mi se pare absurd să fie acuzat de nu ştiu ce comploturi. Proştii voiau să-l acuze de homosexualitate sau de complot cu toată redacţia Europei Libere. El era de o tenacitate deosebită, aşa că nu le-a reuşit. L-au ţinut blocat in ţară pănă in noiembrie.



    •    De ce n-au incercat să se debaraseze de el mai repede? Romănia semnase convenţia de la Helsinki iar era deja cunoscut in exterior...
: Ceauşescu dorea să obţină de la el o scrisoare olografă prin care Goma să işi ceară scuze şi să retracteze tot ce a spus şi scris. Am văzut chiar atunci Dosarul de Urmărire Informativă al lui Goma. Eram prieten cu maiorul Achim de la Direcţia 1, care-l avea in posesie. M-am crucit ce voiau să facă, să-l transforme pe Goma in agent KGB. Era o mobilizare de forţe senzaţională. Şi Achim rădea de ce-i duce capul pe superiorii lui. Ceaşescu avea boală pe Europa Liberă şi voia să-l lege pe Goma cu ea. Tot Europa Liberă a fost una din cauzele pentru care m-au luat contra-informaţiile la ochi. Emigranţii care ajungeau la microfon erau intrebaţi dacă primesc mită şi ziceau, cinstit, că nu.Unora li s-a părut că asta e o laudă şi am devenit suspect.



    •    Şi nu luaţi şpagă?
Nu. Chiar le spuneam ălora care veneau cu atenţii să-şi ia inapoi ce-au adus, că le retrag viza. Cănd au văzut că nu mă prind cu tehnica, mi-au trimis oameni să mă provoace, cu cadouri, ba chiar căteva actriţe, să mă invite la ele acasă. Una dintre ele, Liliana Tomescu, era informatoarea Direcţiei 3, mi-au trimis-o pe cap. Aceasta imi cerea audienţă spre seară cănd stăteam peste program, Am avut certitudinea că e a lor, după ce am primit-o intr-un week-end impreună cu doamna Conta, soţia dirijorului. Aceasta era nemulţumită că fiul ei voia să se căsătorească cu o elveţiancă. Am spus că nu pot să o ajut. Ne-am luat la revedere. Liliana Tomescu s-a lăudat că a aflat de la mine treaba cu necazul familiei Conta şi nişte oameni de la Direcţia 3 au crezut că eu mă culc cu ea şi ii fac confidenţe.Mi-au mai plantat un informator, un violonist, despre care ştiam că e al lor, care voia să-mi dea şpagă o trusă de scule pentru maşină.Era omul generalului Vasile de la contra-informaţii.



    •    Aţi pomenit de generalul Luchian. Ştiu că a picat in dizgraţie după fuga lui Pacepa, fiindcă era prieten cu acesta...
V,Z.:L-au demis fiindcă nu a raportat imediat că Pacepa vrea să plece in Germania Federală. După aia i-au găsit şi ceva cu o vilă la Pucioasa.Atunci ne-au pus să dăm cu toţi declaraşii de avere. L-au anchetat pănă şi pe colonelul Dorobanţu, ultimul meu şef de la paşapoarte. Acesta fusese un apropiat al reţelei Caraman, lucrase sub acoperire, şi, in mod cinstit işi obţinuse bunurile de provenienţă occidentală căt fusese la post.



    •    Exista o reţea de piaţă neagră care ţinea de DIE, prin care se cumpăra bunăvoinţa activiştilor şi se străngeau averi?
E foarte posibil. Ştiu că diplomaţii aflaţi şi sub umbrela SIE aducea in ţară tot felul de mărfuri rare la noi. Ştiu că un consul al Romăniei la Koln, de exemplu pretindea pentru orice serviciu consular „comision" pe care apoi il transforma in marfă de contrabanda.



    •    Pe generalul Nicolae Doicaru l-aţi cunoscut? E un personaj nebulos, care a murit in condiţii ciudate.
Era adjunct al ministrului de interne. L-aş defini ca pe o brută deşteaptă. Era de o duritate ieşită din comun. Avea mare trecere, era considerat in aparat un om „capabil". Era singurul care-şi permitea să-l ameninţe pe Pacepa că toarnă la coana Leana, era in conflict cu Pacepa. Era o oarece diferenţă de intelect intre el şi Pleşiţă, de exemplu, pentru care termenul de semidoct mi se pare blănd. Cu Pleşiţă am lucrat. Ştiam că e o brută după ce mi-a zis Goma cum a măncat bătaie de la el. Eu personal i-am semnat paşaportul lui Goma după ce mi-l ceruse Pleşiţă. Acesta i l-a inmănat după ce i-a spus că măna Securităţii e lungă. Dealtfel, l-au şi trimis pe ofiţerul Matei Pavel Haiducu să-i omoare pe Goma şi Virgil Tănase, la Paris. Acesta din urmă era un altfel de disident, incă de atunci in anturajul lui Ion Iliescu. Ei se ştiau de la Timişoara, unde fusese Iliescu secretar cu propaganda. Virgil Tănase scria aşa, mai pe lăngă direcţia oficială. Pe mine m-a chemat generalul Simonis, adjunctul de la paşapoarte şi mi-a spus că Tănase e pila lui Burtică, să-i dau paşaport să plece căt mai repede. Cred că el a fost trimis special de Burtică şi poate Iliescu, să facă propagandă anticeauşistă la Radio Paris şi Europa Liberă.



    •    Exista un grup de rezistenţă fidel lui Ion Iliescu in Securitate?
Nu. Generalul Vlad era un ofiţer foarte fricos şi obedient. Adjunctul său, Gianu Bucurescu, era o slugă credincioasă, fără personalitate crescută de Vlad, ca să-l inlocuiască. La vărful Securităţii nu mişca nimic ei au fost obedienţi pănă la capăt.



    •    Fostul colonel Paulian Păsărin susţine că a incercat, impreună cu mai mulţi securişti şi activişti PCR să-l debarce pe Ceauşescu...
Astea-s poveşti. Se dă mare Păsărin. El era un ofiţer preocupat de şpriţ şi femei.Era combinat cu o activistă de partid care chiar arăta superb. A avut ceva necazuri din cauza pasiunilor sale, e adevărat.



    •    Odată cu mişcarea Goma şi Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, au reuşit să iasă din ţară mai mulţi doritori de azil politic. Aţi primit ordin să-i faceţi scăpaţi?
Da. Se formase un fond de arhivă I.O.-Interes Operativ. Era o manevră parşivă. Printre disidenţii reali erau amestecaţi romi cu preocupări infracţionale, hoţi, plevuşcă. Mergeau in Transkirchen, in lagăr de tranzit, să facă probleme. A fost „ideea genială" a lui Pleşiţă, care s-a găndit să murdărească ideea de azilant politic, să-i inebunească pe occidentali. Alţii culegeau informaţii de acolo pentru Pleşiţă. Şi pe mine au vrut să mă lucreze de acolo.Era un ziarist sportiv la Romănia Liberă, Ion Bocioacă despre care eu cred că era ofiţer acoperit. Cănd trebuia să plece ăsta undeva, eram chemat la generalul Romeo Popescu, ajuns şeful Direcţiei Paşapoarte şi mi se spunea că tov Bocioacă are sarcini speciale, să nu-l intărzii. Intr-o zi, m-am trezit cu Bocioacă la mine-n birou. Mi-a zis că la Viena, unul Cuerite, ii spusese că mă mituise cu nu ştiu căte sute de dolari să-i dau drumul. Era clar o provocare, ştiam clar că sunt ascultat prin microfoane. Nici nu a plecat bine Bocioacă şi am făcut un raport. I-am dus raportul lui Dorobanţu, şeful direct, care inainte de a lua foaia, m-a intrebat ce a căutat Bocioacă la mine. Cred că ascultase pe viu conversaţia, dar l-am blocat dăndu-i raportul imediat.



    •    Intr-o emisiune televizată, l-aţi acuzat pe Corneliu Vadim Tudor că a slujit serviciul de dezinformare al Securităţii...
Ei aveau un asemenea serviciu, iar ca martor că Vadim Tudor le făcea jocul sunt chiar articolele din Săptămăna. A venit la un moment la mine un şef de la dezinformare, insoţit de o colaboratoare a domnilor Barbu şi Tudor de la Săptămăna, doamna Adriana Kiseleff. Ea fusese singura romăncă primită de Papa din acea perioadă. Ea era folosită de Securitate la dezinformare şi pentru a penetra mediile fostelor partide istorice din SUA. Pe numele adevărat o chema Chisăliţă şi fusese secretara scriitorului Cezar Petrescu. Fusese deţinută politică, dar, apoi, devenise informatoare.Eugen Barbu şi Marga Barbu primeau paşapoarte de la noi, ca cănd voiau ei.Vadim avea paşaport de serviciu. Să vă yic ceva despre el. Zice şi acum că e bun prieten cu Florin Piersic. Ei bine, la un moment dat actorul voia să plece la o şuşsanea in Israel cu o tănără actriţă, excepţional de frumoasă, de la Bacău, care nu era nevasta lui din acea perioadă, 1977-78. Ana Seles, soţia, nu trebuia să afle. Mi-a lăsat o cerere scrisă de acea prietenă, pătată de gălbenuş de ou şi ulei, cred că o ascunsese de Ana in cămară.Eu am ascuns cererea, nu voiam necazuri. Asta era vineri, Luni m-a chemat generalul Popescu Romeo, că vrea să vadă cererea. Popescu Romeo aflase de la Vadim că Piersic vrea să işi ia amanta cu el. Practic il vărăse in gura securităţii, l-a turnat că vrea să-şi ia fata cu el.


    •    Unde v-a prins ziua de 21 Decembrie 1989?
La miting. După ce m-au schimbat de la paşapoarte, ajunsesem, cu grad de colonel, şeful Biroului Audienţe din Inspectoratul M.I.-Bucureşti. Fusesem scoşi neănarmaţi. In mijlocul oamenilor muncii cu, cu tot efectivul. Eu am nimerit intre cei de la ITB, care erau nemulţumiţi că fuseseră scoşi pe semnătură, pe tabel ca niciodată şi nu puteau chiuli.Ştiam că o să se intămple ceva.



    •    De unde?
Incă de cănd a venit Gorbaciov, in 1987, aflasem că o să vină Iliescu la un moment dat la putere. Am fost scoşi pe traseu, cu intreg efectivul, la vizita lui Gorbaciov. Ni s-au dat poze de-ale lui Ion Iliescu şi ne-au spus că „individul" din fotografie nu trebuie să se apropie nici la 100 de metri de Gorbaciov. Ne-au zis că or să ne dea afară dacă se intălnesc cei doi. M-am prins că Gorbaciov o să-i facă vănt lui Ceuşescu şi o să vină Iliescu. Revenind la miting, după ce a inceput balamucul, am căzut in fund, impins de mulţime, după care am plecat la inspectorat. De aici ne-au dat drumul acasă, spunăndu-ne să ne intoarcem seara, că intrăm in dispozitiv. Cănd m-am intors, in curtea interioară erau deja arestaţi. Pe culoar, am văzut doi francezi, intre mai mulţi subofiţeri de miliţie. Era locotenent-colonelul Eric Sandale, ataşatul militar al Franţei şi adjunctul lui, Boulanger. Fuseseră arestaţi in zona Intercontinental şi Vlad, fără să ţină cont că sunt diplomaţi, ordonase să fie reţinuţi la miliţie. A venit şi generalul Vasile, şeful Direcţiei 4, care s-a apucat să-i injure pe francezi. La „pizda mătii", Sandale, care ştia romăneşte a răspuns „vă mulţumesc". Intr-unul din birourile de la „Audienţe" i-au interogat pe francezi mai mulţi ofiteri de la Direcţiile 5 şi 6. Nu i-au lăsat să ia legătura cu ambasada. Afară se auzea cum se trage, mergeau dube cu arestaţi spre Jilava. Maşinile miliţiei nu mai erau suficiente şi se foloseau şi dubele de poştă. Cei care-i interogau pe francezi au fost trimişi şi ei la Jilava şi generalul Vlad mi-a ordonat să-i păzesc eu. Cei doi erau ingrijoraţi, securiştii ii ameninţaseră că o să-i impuşte. Mi-am deschis fişetul, mi-am scos pistolul şi am zis că vor fi impuşcaţi peste cadavrul meu. Asta i-a mai liniştit, am stat de vorbă toată noaptea. De dimineaţă, cănd s-a auzit comunicatul cu Milea, cei doi s-au ingrijorat iar, Sandale se pare că il cunoştea bine, şi am dedus că se afla pe 21 la Inter ca să ia legătura cu acesta. Imediat cum a decolat elicopterul, am fost sunat de la cabinetul lui Vlad, să-i eliberez, cu scuze. Francezii au plecat după ce au vrut să-mi ofere bani pentru că i-am ocrotit. I-am refuzat, le-am cerut doar să rămănem amici, mi-au dat numărul de telefon. La jumătate de oră după asta au dat năvală in sediu ţigani, oameni violenţi, hoţi. Colegii mei cam fugiseră prin garaj. Eu am rămas dar situţia degenerase. I-am sunat pe francezi şi in 15 minute a venit să mă ia o maşină Peugeot cu steagul Franţei. M-au dus la amabsadă unde am măncat după care am mers acasă. Am auzit spre casă faptul că trag securiştii din casele conspirative. Eu cred că au tras trupele de cercetare diversiune ale M.Ap.N. Oricum, a doua zi, pe 23 decembrie, majoritatea ofiţerilor din Direcţia 5 erau inchişi la noi in sala de festivităţi, nu avea cum să tragă.



    •    Se spune că sunteţi cel care a introdus in Romănia testul poligraf. E adevărat?
La IGM era un aparat importat, la care se jucau diverşi neaveniţi. Il puneau in funcţiune, spuneau minciunele şi rădeau. Eu i-am văzut pe ăia, am cerut aparatul, am studiat metodologia şi l-am folosit in anchete.Aşa am rezolvat cazul lui nea Titi, un cărciumar din Adunaţii Copăceni care-şi omorăse soţia. El minţea că soţia a fugit cu un amant, prin Constanţa. Părinţii soţiei tot cereau să se reia ancheta. M-au lăsat să folosesc poligraful. Am lucrat cazul ajutat de Tudorel Butoi, care după 89 a făcut o mare măgărie asumăndu-şi singur paternitatea testului poligraf in Romănia. A folosit chiar o lucrare a mea drept teză de doctorat. S-a dovedit că nea Titi minţea. Cadavrul a fost găsit intr-o făntănă din judeţul Olt, comuna Prisaca. Postelnicu era un idiot, nu a priceput nimic, nu m-a lăsat să public metodologia lucrului cu poligraful. Mi-a blocat după 1990, accesul in Societatea Poligraf, fostul ministru de justiţie Gavril Iosif Chiuzbaian, fiindcă sediul societăţii era la sediul Uniunii Juriştilor, unde era preşedinte ăsta.



    •    De ce?
Eu am fost primul care a zis despre el că a fost turnător. A fost in grija colonelului Faur, la Direcţia 1 a Securităţii.A făcut poliţie politică, m-a turnat chiar pe mine.Il anchetam pe unul Zamfir, intr-un caz celebru in anii 80, crima de la Liceul Mihai Viteazu. Chiuzbaian, care era judecător la Sectorul 6, m-a acuzat că am eliberat o femeie nevinovată ca să mă incurc cu ea. Colonelul Mohora, la care ajunsese nota informativă a lui Chiuzbaian, mi-a arătat-o. Pe Chiuzbaian, cu toate că era judecător, nu-l făcuseră membru de partid, ca să-l poată marşrutiza unde aveau nevoie, fără aprobări speciale. La judecătorie o supraveghea chiar pe preşedinta instanţei, doamna Mihai, care era nepoata Elenei Ceauşescu. Elena avea curiozitatea să ştie ce se intămplă cu rudele ei. Din păcate majoritatea miniştrilor de justiţie de după 1990 au fost turnători. Aşa se explică de ce au tolerat aşa numita SIPA, plină de foşti securişti, in cap cu Marian Ureche.



Comentează            




11. 2012
de un cetatean patriot |  5/09/2009 15:28:07
dan si numai stiu kum...dc te bagi in seama de unde cunosti tu aceste lucruri?oi fiiii un comunist notoriu sau bolsevic....!numai acuzatiiii lumea!stii tu numai manca *****
10. VOICU ZDRENHEA
de Dan Herford | 22/08/2009 18:17:59
Pacat ca d-abea acuma apar chestiilea astea,acuma cand si-au pierdut din valoare;la ora actual sunt ,din pacate,rasuflate.

Aceasta **** de militia/securist ,Zdrenghea,care-si fabrica acuma in interviu o fata umana ,mi-a ras in nas ironic,cand m-am dus in audienta sa-I intreb de ce nu-mi dau viza sa plec cu contract in Germania…..

Cine nu-l cunostea pe Zdrenghea….!!!Si cel mai comic este spune ca nu primea ciubucuri;mananca **** cu POLONIKUL….!Eu cunosc o gramada de tigani(de ex.MARIN PETRAHE-PECHEA) care-I aduceau o gramada de peshkeshuri din Germania….ha!Da,nu primea bani,dar castofoane,videouri,parfumuri sau mai stiu eu ce d-alde d-astea,primea cu bratele deschise,deoarece si el la randu-I mai avea obligatiii……harasel !
9. adevarul doare
de adevarul doare | 18/04/2009 20:26:26
dc oameniiiii buni suntem asa rai si nu apreciem pe domnul profesor universitar zdrenghea>>>cate generatii de studentii au invatat de la dansu meserie?!este pacat sa l injuram pt ca spune un adevar!nu este o marioneta asa cum s a spus!sa va fie rusine!apreciez jurnalul national pt acest articol
8. Pareri despre profesorul Voicu Zdrenghea
de Rodica | 16/04/2009 15:43:48
Regretăm că oameni care practic il cunosc pe dl. profesor Voicu Zdrenghea mai mult din vedere, isi permit sa-si spuna parerea despre domnia sa.Profesionalismul unor oameni de talia dl-ui profesor merita tot respectul. Curajul dominei sale deranjeaza, corectitudinea sa, supara. Pacat ca nu suntem in stare sa apreciem OAMENII ADEVARATI.
7. hua kartouche!
de bosss | 16/04/2009 15:23:23
kartouche esti un comunist cum a spus si cel din innainte!un frustrat obsedat ...care mananci numai ***** toata ziua...~! domnul zdrenghea are dreptate! este un om bun!totiii studentiiiii lui il sustin!numai bine
6. biruinta
de biruinta | 16/04/2009 15:20:18
hahalera esti tu si un neam prost care vorbeste gura fara el:de fapt esti un *-*** sau un copil facut la repezeala...!jet de aici...!respect jurnalul.ro dreptate in tara asta numai comm aiurea cu sintagme gen hahalera auzi bai neam prost
5. dreptate
de dreptate | 16/04/2009 15:17:17
numai faceti oamenii hahalera...omul spune un adevar...dc judecam asa lumea...nu este corect..iar tu ala care il faci hahalera esti un comunist *** si un frustrat notoriu...hai sicktir...buna sa va fie inima si numai bine
4. da-i bataie!
de iulius | 16/05/2007 09:13:25
In sfarsit cineva spune adevarul! Anume ca,dupa 22dec.1989 teroristii au fost cei de la Cercetare-Diversiune MAPN.Ei au tras,ei au aparat viitorul guvern FSN ,pe Ilici,Roman,Militaru,ma rog toata gasca.Nu mai tine minte nimeni sa ne spuna si noua exact cum a fost? Toti avem mintea s#$^@%&ta cand e vorba de adevar?
3. interesant
de dan | 16/05/2007 09:28:26
uite, in sfirsit, cineva care spune adevarul despre sistem!
2. trist
de mara | 16/05/2007 16:26:52
Trist sa aflam ca panza de paianjen a informatorilor a fost ata de extinsa.Am senzatia ca traim in matrix.

Fara nici o legatura:aveti niste corectori....
==============
A se vedea si Pacepa

Marius Mioc. Alex STOENESCU si pseudodistinctia “DIVERSIUNE” ŞI “REVOLTĂ POPULARĂ” (I)

GREŞITA DISTINCŢIE A LUI ALEX STOENESCU: “DIVERSIUNE” ŞI “REVOLTĂ POPULARĂ” (I)
May 1st, 2006 ·
http://ro.altermedia.info/politica/greita-distincie-a-lui-alex-stoenescu-diversiune-i-revolt-popular-i_3791.html
Marius Mioc [toate articolele acestui autor]
Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Pentru Alex Stoenescu, în 21 decembrie 1989 la Bucureşti a existat o „diversiune străină”, abia în 22 decembrie a fost adevărata „revoltă populară”. Similar vede întîmplările din Timişoara, unde deosebeşte „diversiunea străină” din 16-17 decembrie de „revolta populară” din 20 decembrie.
Teoria aceasta nu e nouă, o cunoaştem de la toţi cei implicaţi în crimele din 1989, care vor să-şi legitimizeze faptele pretinzînd că nu s-a deschis focul împotriva poporului român, ci împotriva unor diversionişti aflaţi în slujba agenturilor străine. Stoenescu acceptă că deschiderea focului a fost nelegală, dar doar din motive de formă, fiindcă nu se declarase starea de urgenţă cu respectarea procedurilor legale. Pe fond, Stoenescu acceptă susţinerile criminalilor din 1989. În volumul I precizase că ordinul de reprimare al revoluţiei, deşi ilegal, „nu era vădit ilegal” (vol. I pag. 558). Art. 24 alin. 2 al noului Cod penal (Monitorul oficial nr. 575 din 29 iunie 2004) ne explică: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”. Cam într-acolo se bate şaua: o fi fost reprimarea revoluţiei ilegală, dar nu vădit ilegală, deci, după noul cod penal, aplicînd legea penală cea mai favorabilă (art. 6 nou cod penal), criminalii trebuie absolviţi de răspundere.
Stoenescu scrie despre „criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi” (pag. 195), dar nu aflăm care a fost folosul sovietic, căci rezultatul crizei sistemice a fost destrămarea URSS şi aderarea foştilor sateliţi sovietici la NATO.
Coincidenţa de timp dintre revoluţia română şi intervenţia americană în Panama a făcut să apară speculaţii (vezi „Jurnalul Naţional” din 27 februarie 2004, 12 noiembrie 2004) despre un tîrg făcut la Malta: URSS ar fi primit mînă liberă să acţioneze în România, iar SUA mînă liberă în Panama. Declaraţia fermă a guvernului sovietic, de condamnare a intervenţiei SUA din Panama (pag. 196) („încălcare făţişă a principiilor fundamentale ale Cartei ONU”), arată însă că nicidecum SUA nu a avut o înţelegere cu sovieticii în această privinţă. Ce mai putea face URSS contra amestecului american în Panama? Eventual, să trimită trupe, şi să înceapă un război mondial, dar nu cred că asta era o opţiune realistă.
„Ca şi în multe cazuri, dar mai ales ca în cazul Timişoara, actele de violenţă au fost asumate de unii revoluţionari numai pentru a evita clarificarea elementelor de intervenţie străină în diversiune, iar asumarea a vizat întotdeauna teama de anularea calităţii de revoluţionar, aruncarea unei umbre de îndoială asupra revoluţionarilor, spaima că ar putea fi încadraţi solidar unei intervenţii străine – în principal a sovieticilor” (pag. 200). Însuşi Stoenescu, în primul volum al cărţii sale (Editura Rao, 2004) a reprodus mărturia lui Gheorghe Curpaş, persoană direct implicată în blocarea tancurilor în Calea Girocului din Timişoara (vol. I pag. 498). Crede Stoenescu că afirmaţiile lui Curpaş sînt minciuni?
Mă simt direct vizat de îndoiala pe care Stoenescu o aruncă asupra celor care şi-au asumat acte de violenţă în timpul revoluţiei, căci am publicat în „Expres Magazin” nr. 27/1991 articolul „Unul din huligani am fost eu”, în care încercam să explic, la nivelul intelectual a lui Ion Cristoiu, necesitatea obiectivă a violenţei în 1989 pentru a elimina frica oamenilor obişnuiţi şi a băga frică în reprezentanţii forţelor de ordine. Frica faţă de popor trebuia să devină pentru aceştia mai mare decît frica faţă de şefi. Articolul acela l-am republicat în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (în ultima parte a capitolului „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”). Cartea mea este citată de Stoenescu, bănuiesc că îmi cunoaşte articolul. Deasemeni, într-unul din primele filme despre revoluţie – serialul „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir, prezentat la TVR în 1991, am arătat că revoluţionarii timişoreni din 16 decembrie 1989 „n-au fost mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici”. N-am făcut aceste declaraţii din „teama de anularea calităţii de revoluţionar”, căci nici una din variantele succesive ale legilor care dau drepturi revoluţionarilor n-a prevăzut săvîrşirea actelor de violenţă ca o condiţie pentru acordarea acestor drepturi.
În 1990 revoluţionarii din Piaţa Universităţii, aceeaşi din 1989, cîntau „mai bine huligan, decît dictator”. Faptul că populaţia nemulţumită de regimul politic poate recurge la violenţă se vede şi în zilele noastre (Franţa). Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?
Cel mai mare în grad dintre securiştii de la Timişoara, generalul Macri, raportează că „legătura între centrul de spionaj de la consulat [Consulatul iugoslav – nota mea] şi nucleul manifestanţilor din clădirea Operei este dovedită şi, adăugîndu-se celelalte informaţii strînse în zilele anterioare, se ajunge la concluzia că la Timişoara a existat cel puţin o implicare străină directă” (pag. 205). Un mod indirect de a spune că nu s-au găsit alte implicări străine la Timişoara, în afara celei iugoslave. Faptul că Mirko Atanackovici, actual preşedinte la Camerei de Comerţ Româno-Sîrbe, numit de Stoenescu „consulul croat de la Timişoara, care acţiona în interiorul unei reţele maghiare de spionaj” (pag. 42), a fost contactat de reprezentanţii manifestanţilor cu rugămintea de a transmite în afara graniţelor adevărul despre ce se întîmplă în oraş (presa comunistă nu recunoştea că s-a întîmplat ceva) este arhicunoscut. Pentru că a răspuns la cererea demonstranţilor, Atanackovici (care, în treacăt fie zis, e sîrb, nu croat) a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei. Dar este oare comportarea lui Atanackovici anormală? Să ne închipuim că în Iran ar izbucni azi o manifestaţie anti-islamică, populaţia ar ieşi cu sutele de mii pe străzi să scandeze „Vrem democraţie!”, „Jos islamiştii!”, iar forţele de ordine ar deschide focul, rezultînd morţi şi răniţi. Nu ar fi firesc ca ambasadorul român din Teheran să încerce să obţină informaţii despre ce se întîmplă în oraş, inclusiv eventuale fotografii şi filme, şi să informeze despre asta guvernul de la Bucureşti? Ar însemna asta că eventuala revoluţie iraniană a fost pusă la cale de serviciile secrete româneşti?
Despre revoluţia din Bucureşti, Stoenescu ne mai informează că aici s-au semnalat „grupuri mici de tineri suspecţi, asistaţi de autoturisme Dacia şi Lada (…) unii dintre ei vorbesc stricat româneşte sau nu vorbesc deloc. Ei sînt identificaţi provizoriu ca basarabeni” (pag. 208). Cum de bucureştenii n-au observat aceşti presupuşi basarabeni şi abia de prin anul 2004 s-a început să se vorbească despre ei?
„Mulţimea din Piaţa Palatului din ziua încheierii Congresului 14 PCR era aceeaşi cu mulţimea adusă la miting în 21 decembrie. (…) Cu numai o lună în urmă oamenii îl aclamaseră pe Ceauşescu de aproape, dăduseră mîna cu el, i-au vorbit” (pag. 212). „Moscova era îngrijorată de perspectiva denunţării implicării ei în diversiunea de la Timişoara şi de posibilitatea ca Ceauşescu, în faţa unei mulţimi consistente, să obţină sprijinul popular (…) Din aceste motive, Moscova ajunge să ameninţe pe linie diplomatică şi decide să saboteze mitingul (…) În momentul în care a început să vorbească Ceauşescu s-a întîmplat ceva împotriva mulţimii, ceva care nu era produs de ea. (…) Teza revoltei spontane a ajuns să susţină că mulţimea adusă în piaţă la miting s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce este şi hilar, şi fals” (pag. 214).
Teza revoltei spontane nu înseamnă că simultan, toate cele cîteva zeci de mii de oameni din Piaţa Palatului l-au huiduit pe Ceauşescu, ci că au existat cîţiva asemenea oameni curajoşi care au făcut asta, pentru ca apoi numărul lor să crească şi să se închege grupul de manifestanţi care au alcătuit baricada de la Inter, şi că acei oameni curajoşi nu erau în slujba agenturilor străine. De altfel, mitingul a fost pus la cale de Ceauşescu însuşi (asta e şi concluzia lui Stoenescu), Moscova nu putea să prevadă acest miting.
În zona centrală a mulţimii adusă de Ceauşescu la miting „mulţimea exagerată a oamenilor a produs un efect de consum excesiv de oxigen, conducînd la formarea unui strat de bioxid de carbon înalt de aproximativ doi metri, care a ameţit lumea” (pag. 201). Nu ameţeşte lumea aşa uşor sub cerul liber. Nici într-un spaţiu închis, cum ar fi un cinematograf, nu se ajunge la ameţirea oamenilor din cauza consumului de oxigen.
O dezinformare profesionistă trebuie să folosească anumite prejudecăţi din rîndul populaţiei-ţintă. În opinia publică românească există anumite prejudecăţi antiruseşti şi antiungureşti, iar falsificatorii istoriei cunosc asta. La pag. 197 Stoenescu scrie despre preocuparea lui Ceauşescu despre „trădătorii care se vindeau pe un pumn de dolari sau ruble”. Expresia e pusă de Stoenescu între ghilimele, dar nu indică de unde a luat citatul. În cuvîntarea ţinută de Ceauşescu la TVR în seara de 20 decembrie 1989, acesta a înfierat pe cei care „îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute” (“Drapelul Roşu”, 21 decembrie 1989). Stoenescu a schimbat expresia “alte valute” folosită de Ceauşescu, cu “ruble”. Indiferent ce am crede despre implicarea străină în revoluţie, a falsifica citate este un lucru care descalifică pe oricine are pretenţia de istoric.
„Pentru mersul revoluţiei, confuzia lui Nicolae Ceauşescu, dar mai ales frica de sovietici – de unde şi incapacitatea de a denunţa implicarea Moscovei în evenimente – au fost un mare avantaj”, mai scrie Stoenescu (pag. 218). Din păcate nu analizează varianta că incapacitatea lui Ceauşescu de a denunţa implicarea Moscovei este datorată lipsei implicării Moscovei. Să ne amintim că, în ciuda miturilor despre atotputernicul KGB cu care se încearcă fraierirea opiniei publice româneşti (este de altfel interesul KGB, ca al oricărui serviciu secret, să pară mai puternic decît este în realitate), în 1989 KGB începuse să piardă controlul în chiar interiorul URSS (ceea ce s-a văzut în 1991, cînd URSS s-a destrămat). Pe de altă parte, Ceauşescu oricum pierduse încrederea poporului, iar un discurs antisovietic al său în 21 decembrie 1989 n-ar fi schimbat nimic.
Sergiu Nicolaescu i-a spus lui Stoenescu că a plănuit să ia două taburi de la o unitate militară cu care să ajungă în Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989 şi să secere cu mitraliera balconul de la CC (pag. 220). Nu izbuteşte să obţină taburile, ci doar o puşcă cu lunetă, o grenadă şi o petardă, cu care n-a mai făcut nimic. Apoi, superman Sergiu Nicolaescu obţine nişte staţii de recepţie (pag. 221). Stoenescu trage concluzia că Nicolaescu a bruiat transmisia mitingului din 21 decembrie, deşi din declaraţia lui Nicolaescu nu rezultă asta. Mai mult: „pe timpul unei noi întrevederi, Sergiu Nicolaescu n-a mai recunoscut această parte a evenimentelor, afirmînd că a umblat toată acea zi cu grenadele în buzunar” (pag. 221). Ca principiu, un om care îşi schimbă declaraţiile despre propriile fapte este lipsit de credibilitate. Eforturile lui Stoenescu, de a-i atribui proiliescianului Sergiu Nicolaescu merite pe care Sergiu Nicolaescu însuşi nu şi le atribuie, concomitent cu eforturile de a contesta meritele antiiliescianului Leon Nica, sînt de fapt o încercare de legitimizare a echipei lui Ion Iliescu, care a preluat conducerea ţării în 22 decembrie. Indiferent ce-ar fi spus Nicolaescu, în 21 decembrie nimeni n-a tras asupra balconului C.C., nici cu mitraliera de pe tab, nici cu puşca cu lunetă, nici n-a aruncat grenade. Cunoscînd asta, mai era oare nevoie să se analizeze visele artiştilor ajunşi la bătrîneţe?
Pentru a dovedi că sabotarea mitingului din 21 decembrie nu a fost făcută de simpli bucureşteni, ci de agenturi străine, Stoenescu foloseşte mărturii vagi ale unor persoane care nu pot identifica nimic exact, modul său de gîndire fiind: iată, cineva misterios a sabotat mitingul, deci sigur e mîna agenturilor străine. Se foloseşte declaraţia lui Silviu Curticeanu, care a văzut mitingul de la fereastra biroului său din Comitetul Central, şi care a concluzionat că evenimentele au fost create „cu sînge rece de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate (bastoane cu ace la vîrf, petarde, aparatură electronică)” (pag. 227). Declaraţia lui Siviu Curticeanu nu ar trebui folosită într-o carte serioasă de istoria revoluţiei, din cel puţin trei motive: martorul e unul din cei ajunşi la puşcărie după 1989 anume pentru faptul că a aprobat reprimarea revoluţiei, deci nu e obiectiv ci direct interesat în promovarea teoriei lui Ceauşescu despre agenturile străine; a văzut întîmplările de la distanţă, nu putea să observe cu exactitate ce s-a întîmplat; nu relatează fapte, ci speculaţii.
Alt securist, generalul Pleşiţă, a declarat: „Pe Calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti. Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat între oamenii muncii cu tehnică de parazitare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni” (pag. 228). Stoenescu a găsit un oarecare Daniel Păcuraru care zice că în busculada mitingului din 21 decembrie „am auzit clar un cuvînt în ruseşte”, deşi „nu vorbesc ruseşte” (pag. 229). De la a auzi un cuvînt rusesc (îndoielnic, cîtă vreme martorul nu vorbeşte ruseşte) pînă la deschiderea focului şi înjunghierea oamenilor de către ruşi e cale lungă. Declaraţiile celor răniţi în 1989 arată că focul s-a deschis de către forţele de ordine, aşa zisa implicare a sovieticilor sau a altor „forţe obscure” fiind doar o manevră a celor interesaţi în ascunderea adevăraţilor criminali. Persoane înjunghiate în 21 decembrie 1989 nu sînt convins că au existat. Medicina Legală, nu generalul Pleşiţă, este cea care ar trebui să confirme.
Stoenescu mai speculează despre mitingul din 21 decembrie 1989 pe temeiul unor informaţii din „rapoartele întocmite de ofiţeri ai Direcţiei II, după eveniment, şi care se regăsesc în arhiva SRI”, dar „SRI refuză accesul la aceste rapoarte” (pag. 231). Rapoarte făcute de securişti la cald, imediat după evenimente, cînd Ceauşescu încă nu fugise, au într-adevăr o valoare probatorie mult mai mare decît declaraţii securiste luate la 15 ani de la revoluţie (precum cea a lui Pleşiţă), dar atîta vreme cît autorul ne spune că n-a avut acces la aceste rapoarte, de ce face speculaţii asupra lor?
Pentru a combate teza revoltei spontane, Stoenescu lansează şi teoria unei „acţiuni diversioniste făcute de o structură secretă a Armatei, care însă trebuie pusă în legătură cu serviciile secrete militare străine, cel mai probabil GRU” (pag. 232). Ca dovadă, arată că la „centrul de cercetări al armatei” se făceau cercetări pentru „dispozitive de luptă psihologică”. „Problema de fond este că acea unitate – Secţia propagandă specială -, cu baza la Domneşti, se afla în subordinea Consiliului Politic Superior al Armatei, adică a generalului Ilie Ceauşescu. Greu de crezut că fraţii Ceauşescu se sabotau între ei” (pag. 232). Într-adevăr, greu de crezut, dar pentru a contesta capacitatea poporului român de a se revolta singur unii sînt dispuşi să-l facă şi pe Ilie Ceauşescu complotist anticeauşist!
Alte dovezi ale sabotării de către sovietici a mitingului din 21 decembrie 1989 sînt:
- o mărturie la mîna a 4-a de la Ion Raţiu, care a aflat de la ziaristul britanic Basset, care a aflat de la realizatorul de film Grigore Corpăcescu care a aflat că lipseşte o filă din condica de oaspeţi a hotelului Athenee Palace şi presupune că în acea filă erau trecuţi turiştii sovietici care ar fi sabotat mitingul (pag. 233). Simpla lipsă a unei foi din condica de oaspeţi a hotelului nu e o dovadă că pe acea foaie erau trecuţi turişti sovietici şi, cu atît mai puţin, că acei turişti au fost implicaţi în sabotarea mitingului, dar chiar şi lipsa acelei pagini din condica de oaspeţi ar trebui confirmată de conducerea hotelului, nu de Ion Raţiu care ar fi aflat de ea prin „telefonul fără fir”.
- Corneliu Vadim Tudor a scris într-o carte a sa că „mi se spune că [cine anume i-a spus lui Vadim nu se explică – nota mea] (…) mîini diabolice de specialişti străini au montat la una din ferestrele hotelului Athenee Palace nişte boxe, de unde năvăleau zgomote înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică (…). Aici e mînă rusească” (pag. 233). Concluzia „aici e mînă rusească” aparţine lui Vadim, nu anonimului care i-a transmis informaţia.
Hotelul Athenee Palace avea în decembrie 1989 o mulţime de angajaţi, cum de nici unul dintre ei n-a depus vreo mărturie în ultimii 16 ani despre faptele presupus esenţiale pentru istoria revoluţiei, care s-ar fi desfăşurat în hotel? Ar trebui confirmat prin declaraţii ale personalului hotelului: dispariţia filei din condică (asta ar trebui să se confirme şi prin condica respectivă), faptul că pe acea filă fuseseră trecuţi cu adevărat turişti sovietici, împrejurările dispariţiei filei (aveau agenţii KGB acces la condică?), faptul că oaspeţii hotelului nu erau simpli turişti ci s-au implicat activ în sabotarea mitingului lui Ceauşescu.
După război, mulţi viteji se-arată! zice o vorbă românească, valabilă şi în cazul revoluţiei din 1989. În 2004, la Naţional TV, securistul Paulian Păsărin, care organiza vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, a pretins că este „autor al unei tentative de lovitură de palat” şi că în 21 decembrie a organizat „echipe de trei-cinci oameni cu misiunea de a crea bătăi şi ţipete, să urle şi să creeze debandadă. Atunci am constatat că nu sîntem numai noi, că mai sînt şi alţii. Era vorba de folosirea unei tehnici de vîrf pe care o deţineau numai americanii”. Stoenescu concluzionează: „alţii, adică americanii, a fost o precizare necesară a colonelului Păsărin, acţiunea sa şi a grupului său neputînd fi încadrată însă decît în diversiunea sovietică. Păsărin şi-a făcut studiile la Moscova (…) Tehnicile de vîrf la care se referă au acţionat prin bruiaj şi simulare de zgomote, ele fiind şi la dispoziţia sovieticilor” (pag. 234). Lovitură de stat dată de colonelul Păsărin nu a existat, dar omul nu e singurul care îşi atribuie acţiuni eroice rămase nerealizate înainte de 1989. Pentru făcut zgomote (au fost în 21 decembrie zgomote reale, nu doar „simulare de zgomote”) nu e nevoie de tehnică de vîrf pe care doar sovieticii sau americanii s-o posede, strigatul fiind şi la îndemîna românilor. Faptul că Păsărin a fost „semnalat la Miliţia Giurgiu în 21 decembrie 1989, nu la Bucureşti” (pag. 234) arată că omul minte, fiind neclar de ce Stoenescu doreşte totuşi să mai analizeze declaraţiile sale. (Păsărin a fost prezent nu doar la Naţional TV ci şi la OTV, şi am semnalat de atunci – anul 2002 – că spune prostii).
În 21 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, unde se ţinea mitingul, „toate staţiile transportoarelor blindate au intrat în bruiaj” (pag. 236), ceea ce nu s-a întîmplat cu staţiile Securităţii, care „fiind Motorola, nu aveau probleme (…) Această situaţie, în particular, din timpul revoluţiei, este cea care l-a determinat pe Victor Stănculescu (…) să iniţieze contractul Motorola” (pag. 237). Iată-l deci pe Stoenescu avocatul lui Stănculescu, care a scăpat de puşcărie în cazul contractului Motorola doar pentru că fapta s-a prescris (vezi „Adevărul” din 13 aprilie 2002).
În problema bruiajului care ar fi afectat staţiile transportoarelor blindate primul lucru care trebuie lămurit este dacă au existat transportoare blindate la mitingul convocat de Ceauşescu, acel miting fiind destinat să arate opiniei publice mondiale susţinerea de care Ceauşescu se bucură printre români. Cum voia Ceauşescu să arate că poporul îl iubeşte, cu o mulţime înconjurată de TABuri? Adevărul este că TABurile au fost aduse în centrul Bucureştilor mai tîrziu, după ce începuseră protestele. Apoi, dacă acest bruiaj a existat, de ce raportul SRI despre revoluţie, pe care Stoenescu îl citează, nu pomeneşte nimic despre asta?
„Grupul de la Hotel Bucureşti a fost identificat ca venind de la Gara de Nord pe Calea Victoriei, fiind estimat de Securitate ca fiind format de tineri de la Timişoara şi/sau cetăţeni sovietici” (pag. 238). De ce nu ni se prezintă exact raportul Securităţii despre acest grup, dacă există un asemenea raport (făcut atunci, în 1989, nu ne interesează documente măsluite post-factum)?
Raportul SRI despre revoluţie spune că s-au semnalat „aspecte care nu pot ţine, în nici un fel, de acţiunea maselor-purtătoare a revoluţiei” (pag. 239) sau că în revoluţie au existat „regizori şi actori” (pag. 240). Sînt formulări voit vagi, care lasă loc oricăror interpretări, nu numai celei a lui Stoenescu că s-ar dovedi implicarea agenturilor străine. Chiar SRI precizează că se bizuie pe „date obţinute ulterior” (pag. 238), ceea ce arată că Securitatea n-a estimat în timpul revoluţiei nimic despre implicarea agenturilor străine, afirmaţiile lui Stoenescu despre asta fiind neadevărate. „Cînd serviciul secret al României afirmă că (…) nu mai există dubii asupra premeditării diversiunii din Piaţa Palatului, teza revoltei spontane dispare. (…) Istoricii, scriitorii, oamenii politici pot fabula, pot emite teorii; serviciul secret al unei ţări nu aruncă vorbe la întîmplare” (pag. 240).
(Va urma)
—
BIBLIOGRAFIE:
1. Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I), Editura Rao, Bucureşti 2004.
2. Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II), Editura Rao, Bucureşti 2005.
3. Alex Mihai Stoenescu – Interviuri despre revoluţie, Editura Rao, Bucureşti 2004.
4. Marius Mioc – Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei, Editura Sedona, Timişoara 1999.
5. Marius Mioc – Revoluţia fără mistere, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 2002.
6. Titus Suciu – Lumea bună a balconului, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 1995.
7. Mariana Cernicova – Noi sîntem poporul, Editura Intergraf, Reşiţa 2004.
De citit pe acelaşi subiect:
- “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
- “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.

Sursa : Marius Mihoc critica tezele lui Alex Stoenescu

vineri, 16 octombrie 2009

Gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime

http://www.asymetria.org/admin.php?op=EditStory&sid=828
Gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime
Am ascultat ieri, pe France culture, post de radio câteodată foarte interesant, o dezbatere despre unificarea Germaniei. Unul din participanți, fost ministru de externe al Franței, excelent diplomat, om de o inteligență acută, apropiat de François Mitterand, fostul președinte al Franței, a utilizat o expresie de mare interes pentru analiza unor situații și evenimente actuale : gestiunea divergențelor legitime.


Sper că diplomația română va știi să realizeze această gestiune în
relațiile cu vecinii noștri din exterior și din interior. Cu Rusia, cu
Ucraina sau cu Ungaria, pentru a face publice pretențiile
acestor state față de România actuală, atunci când ele exprimă
divergențe legitime mascate de discursuri ilegitime dar legitimiste.Și
nu doar cu vecinii. Ci cu state unde trăiesc mulți foști cetățeni
români. De pildă cu statul Israel, pe tema gravă a găzduirii de către
acest stat al unor criminali din aparatul de represiune comunist, din
anii 45-55, emigranți care nu au fost niciodată cercetați pentru
faptele lor pe teritoriul românesc. Sau pe tema cercetării comparate a
datelor demografice de emigrare și imigrare din perioadă 1939-1965,
pentru a clarifica contribuția autorităților române la salvarea
populației de origine iudaică în timpul războiului ca și contribuția
demografică a României la stabilizarea și dezvoltarea economică a
statutului Israel, prin aflux de cadre de înaltă calificare produse de
învățământul din România. Teme de cercetare pentru oamenii de știință
din cele două țări care pot contribui la gestiunea pașnică și lucidă a
divergențelor legitime.



Dan Culcer